Decizia nr. 631 din 11.11.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 3,art. 4 alin. 2 şi art. 10 alin. 1 şi (3) din Legea nr. 255/2013 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 - Codul de procedură penală şi pt. modificarea...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3,art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, precum și a dispozițiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) și art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Copos în Dosarul nr. 2.674/300/2010* al Tribunalului București - Secția I penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 202D/2014.

2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepției avocatul Valeriu Stoica, cu delegație depusă la dosar, iar pentru partea Nicolae Cristea avocatul Nicu Neamțu, cu delegație depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia. În acest sens arată că principiul aplicării imediate a legii procesual penale trebuie nuanțat. Sub acest aspect, codul de procedură civilă a prevăzut că procesele începute anterior intrării sale în vigoare rămân sub incidența vechiului cod, inclusiv în ceea ce privește competența de soluționare și căile de atac incidente. Din această perspectivă aplicarea imediată a regulilor referitoare la căile de atac și la temeiurile de achitare nu face decât să încalce prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 20 și art. 21 alin. (3). Textele de lege criticate suferă și din perspectiva lipsei calității legii penale, care se răsfrânge și asupra principiului prezumției de nevinovăție, principiului egalității de arme și principiului securității juridice. Cu toate că prezumția de nevinovăție trebuie să funcționeze până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prin modificările referitoare la căile de atac acest fapt nu mai este posibil. Astfel, deși inculpatul avea prefigurarea existenței garantate de lege a prezumției sale de nevinovăție până la finalul procesului penal, precum și a lipsei caracterului executoriu al deciziei pronunțate în apel, modificarea dispozițiilor referitoare la apel pe parcursul judecării cauzei, după motivarea acestuia și aproape de finalizarea sa, constituie o retroactivitate nepermisă a noii legi procesual penale. De asemenea, înlăturarea unui temei juridic al achitării determină lipsa de calitate a legii.

4. Avocatul Nicu Neamțu solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, deoarece textele de lege criticate aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 20 și art. 21 alin. (3) și celor convenționale ale art. 6. Noua reglementare se aplică retroactiv, deoarece, la momentul introducerii apelului, inculpații aveau prefigurarea nevinovăției lor până la finalizarea căii de atac a recursului printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, înlăturarea unui temei juridic al achitării este contrară exigențelor constituționale și convenționale.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, sens în care susține că legiuitorul a acționat în limitele sale constituționale. Apreciază că nu se poate deduce neconstituționalitatea noilor reglementări prin compararea acestora cu cele din Codul de procedură penală din 1968. Odată cu noile modificări legiuitorul a prevăzut și norme tranzitorii, astfel încât cauzele aflate în recurs urmează să fie soluționate, iar cele aflate în apel se bucură de o cale de atac total devolutivă, inculpații putând aduce toate argumentele pe care le consideră necesare și pertinente. De altfel, modificările operate, referitoare la abrogarea recursului au fost pregătite prin adoptarea Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prin care s-a reglementat faptul că în fața instanței de recurs se pot ridica doar probleme de drept. În ceea ce privește invocarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, arată că inculpații se bucură de un dublu grad de jurisdicție, astfel că aceste prevederi convenționale nu sunt încălcate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

6. Prin Încheierea din data de 20 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.674/300/2010*, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3,art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, precum și a dispozițiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) și art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Copos cu ocazia soluționării apelurilor declarate împotriva unei Sentințe penale pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 3,art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, prin eliminarea în cursul procesului a unei căi de atac accesibile și eficiente - recursul - încalcă prezumția de nevinovăție precum și principiul previzibilității legii procesual penale. Deși inculpatul avea prefigurarea existenței garantate de lege a prezumției sale de nevinovăție până la finalul procesului penal, precum și a lipsei caracterului executoriu al deciziei pronunțate în apel, modificarea dispozițiilor referitoare la apel pe parcursul judecării cauzei, după motivarea acestuia și aproape de finalizarea sa, constituie o retroactivitate nepermisă a noii legi procesul penale.

8. În continuare, arată că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală elimină unul dintre temeiurile care fundamentau achitarea solicitată de inculpat, eliminare ce nu putea fi prevăzută de niciun justițiabil nici la momentul săvârșirii faptelor și nici la momentul declarării apelului. Astfel, textul încalcă principiul previzibilității, ce presupune ca legea să fie redactată într-un mod suficient de clar și de precis astfel încât orice persoană să îi poată anticipa efectele și să-și regleze conduita în mod corespunzător. Face referire la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Scoppola împotriva Italiei și S. W. împotriva Marii Britanii. Lipsa de previzibilitate a normei determină incidența în cauză a prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

9. În cauza de față, normele a căror neconstituționalitate se invocă din perspectiva încălcării principiului legalității, chiar dacă sunt norme de procedura penală, au o influență directă asupra soluționării fondului cauzei, nefiind vorba despre aspecte care să privească procedura în fața instanței de apel. Arată că pentru a stabili dacă textul art. 7 din Convenție este aplicabil și unor texte de procedură penală, instanța europeană se bazează pe următoarele criterii: textul procedural să fie utilizat în cursul procesului pentru judecarea unei infracțiuni, să fie calificat ca penal în dreptul intern și să aibă un scop represiv și disuasiv. Astfel, în lumina celor prezentate, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și cele ale art. 3 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 și ale art. 13 și art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală care completează punerea în aplicare a acestuia, intră în sfera de aplicare a art. 7 paragraful 1 din Convenție, încălcând garanțiile stabilite de acest text. În final, apreciază că atât înlăturarea temeiului de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, cât și eliminarea căii de atac a apelului și caracterul definitiv al deciziei pronunțate în apel, se constituie într-o retroactivitate nepermisă a legii procesual penale, cu consecințe directe asupra dreptului substanțial aplicabil în cauză.

10. Tribunalul București - Secția I penală apreciază că dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013 aduc atingere drepturilor prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește dispozițiile art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) și art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală arată că acestea reprezintă norme de procedură ce au legătură directă cu articolele menționate anterior, ceea ce determină și neconstituționalitatea acestor dispoziții.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt norme de procedură penală care sunt de imediată aplicare, fiind caracterizate de principiul activității legii, astfel încât nu se aduce atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție. De asemenea, este de observat că textele criticate reprezintă norme tranzitorii menite să dea eficiență aplicării în timp a noilor proceduri, realizând o conciliere între principiul activității legii, pe de o parte, și ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale părților, pe de altă parte.

13. Arată că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia eliminarea, în cursul judecății, a posibilității de a formula recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, precum și a unuia dintre temeiurile care fundamentau achitarea unui inculpat încalcă dreptul la un proces echitabil. Totodată, prevederile de lege criticate îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate, astfel încât inculpații față de care s-a pronunțat o decizie într-un proces penal, în faza apelului, să își poată conforma conduita la noile norme procedurale. În acest caz, legiuitorul a ales ca aplicarea căilor de atac prevăzute de legea nouă să fie făcută în funcție de un anume moment procesual, în speță încheierea fazei procesuale a apelului prin pronunțarea unei decizii, acest criteriu fiind unul obiectiv și rezonabil, ce constituie o garanție în privința previzibilității normelor procedural penale.

14. De altfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, pot fi atacate cu recurs în casație. În aceste condiții, nu poate fi reținută critica potrivit căreia inculpații aflați în situația descrisă în ipoteza normei nu ar putea beneficia de un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât este asigurat și dreptul la două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și judecata în apel) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiție, persoanele interesate putându-se adresa atât primei instanțe, cât și celei de apel, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3,art. 4 alin. (2) și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, precum și a dispozițiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) și art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală. Legea nr. 255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar Codul de procedură penală a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Dispozițiile criticate au următorul conținut:

- Art. 3 din Legea nr. 255/2013:"Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.";

- Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013:"(2) Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală.";

- Art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013: "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. [...]

(3) Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) și (2) sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală.";

- Art. 13 alin. (1) din Codul de procedură penală:"(1) Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii.";

- Art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală:"(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.";

- Art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală:"(5) Achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).

- Art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. "

18. În opinia autorului excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 alin. (3) potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate critică textele de lege menționate din două perspective. Pe de-o parte, susține că eliminarea căii de atac a recursului, cu consecința rămânerii definitive și executorii a hotărârii pronunțate în apel, încalcă principiul previzibilității legii din perspectiva principiului legalității, principiul neretroactivității legii și prezumția de nevinovăție, iar, pe de altă parte, susține că înlăturarea temeiului de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 contravine principiului previzibilității, ce determină incidența în cauză a prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

20. În ceea ce privește prima critică de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, recursul era privit ca o cale ordinară de atac, fiind reglementat în Partea specială, titlul II, cap. III, secțiunea II, art. 385¹-385¹⁹. În concepția noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casație, fiind reglementat în Partea specială, titlul III, cap. V, secțiunea a 2-а, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt și în drept, împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, efectul devolutiv și limitele recursului în casație fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. Totodată, hotărârea instanței de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie.

21. Curtea reține că o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casație nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2).

22. Având în vedere aceste modificări de substanță, legiuitorul, trebuind să facă tranziția între vechile prevederi și noua reglementare, a adoptat Legea nr. 255/2013, care la art. 3 prevede că "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", iar la art. 10 alin. (1) și (3) dispune că "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluționează de către aceeași instanță, potrivit dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel. [...] (3) Deciziile pronunțate în apelurile soluționate potrivit alin. (1) și (2) sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală".

23. Din această perspectivă, autorul excepției susține că aplicarea imediată a legii procesual penale noi, cu consecința imposibilității introducerii căii de atac a recursului în condițiile vechii reglementări, duce la încălcarea principiului previzibilității legii din perspectiva principiului legalității, principiului neretroactivității legii și a prezumției de nevinovăție.

24. În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, Curtea observă că potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată", iar potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită".

25. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde a proteja o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995 pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008 pronunțată în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, paragraful 91).

26. În doctrină s-a arătat că prezumția de nevinovăție este strâns legată de noțiunea de imparțialitate a instanței, întrucât, numai în fața unei instanțe independente și imparțiale probele pot fi în mod adecvat administrate, cu respectarea principiilor și garanțiilor achitabilității procedurii, astfel încât situația de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare. De asemenea, tot în doctrină s-a apreciat că, chiar dacă prezumția de nevinovăție nu este de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituie elementul central al raționamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluție de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăția inculpatului. În acest sens, Codul de procedură penală prevede în art. 4 alin. (2) că "După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului", iar în art. 396 alin. (2) că instanța pronunță condamnarea "dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat".

27. Curtea apreciază că, potrivit principiilor constituționale și convenționale, vinovăția autorului excepției de neconstituționalitate, aflat în faza apelului, se va stabili în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul având statutul de persoană nevinovată. Totodată, sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului. Hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare. Astfel, Curtea constată că rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunțate în apel și eliminarea căii de atac a recursului nu au influență asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului. Acesta are la îndemână toate garanțiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură atât în faza recursului, cât și în faza apelului. Proiecția subiectivă a autorului excepției cu referire la propria nevinovăție chiar și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive nu poate duce la concluzia unei neconstituționalități a textelor de lege criticate.

28. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, Curtea apreciază că autorul excepției de neconstituționalitate solicită, în realitate, ca, prin declararea neconstituționalității textelor de lege criticate, să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea observă că, în jurisprudența sa, a reținut că o normă juridică acționează în timp din momentul intrării ei în vigoare și până în momentul ieșirii sale din vigoare și se bucură de prezumția de constituționalitate. Sunt și excepții de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea și ultraactivitatea legii penale și contravenționale mai favorabile (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, care are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare.

29. În ceea ce privește domeniul de aplicare al legii procesual penale, Curtea reține că a fost consacrat principiul activității acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând și cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. Plecând de la aceste premise, Curtea reține că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a înțeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanțe. Totodată, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecății în primă instanță sau în apel. În această împrejurare, Curtea observă că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai de lege" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

30. În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat și în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legilor, Curtea reține că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituțional al neretroactivității legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (în același sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie

2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014).

31. În ceea ce privește invocarea principiului previzibilității legii, Curtea observă că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate. Referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000 pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998 pronunțată în Cauza Petra împotriva României), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă. (Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).

32. Totodată, Curtea a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesară (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Din analiza textelor de lege deduse controlului de constituționalitate Curtea constată că acestea îndeplinesc cerințele mai sus menționate, nefiind lipsite de previzibilitate.

33. În continuare, Curtea observă că, în același context, autorul excepției invocă art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, făcând referire la mai multe cauze soluționate de instanța europeană. Din această perspectivă, Curtea observă că prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenție, reglementând principiul legalității incriminării, dispun în sensul că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracțiune, potrivit normelor de drept național sau internațional; de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârșită, la momentul când a fost comisă acea infracțiune.

34. Scopul prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenție este acela de a asigura o protecție efectivă împotriva urmăririlor și condamnărilor penale arbitrare, ce se circumscrie respectării principiului legalității. Principiului legalității nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiție este îndeplinită în cazul în care justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală (în acest sens Hotărârea din 17 mai 2010 pronunțată în Cauza Kononov împotriva Letoniei, paragraful 185).

35. Astfel, este evident că prevederea convențională are în vedere normele penale de drept substanțial, iar nu pe cele de drept procesual. În aplicarea acestei norme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că regulile privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele pe care le reprimă și, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiție prealabilă pentru examinarea cauzei. în consecință, deoarece modificarea denunțată de reclamant a privit o lege de procedură, în absența arbitrariului nimic în Convenție nu împiedică legiuitorul de a reglementa aplicarea sa proceselor în curs la momentul intrării sale în vigoare, neexistând în aceste circumstanțe nicio violare a art. 7 din Convenție dată fiind calificarea prescripției ca o instituție de drept procedural, și nu de drept material (Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013 pronunțată în Cauza Previti împotriva Italiei, paragrafele 78, 81-85).

36. Așa fiind, Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

37. În ceea ce privește cea de-a doua critică de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta vizează presupusa eliminare a temeiului de achitare prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Referitor la această critică Curtea observă că, potrivit art. 345 alin, 3 din Codul de procedură penală din 1968, achitarea se pronunța potrivit art. 11 pct. 2, adică în cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a)-e). Cazul de achitare prevăzut la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 se referea la situația în care faptei îi lipsea unul din elementele constitutive ale infracțiunii. Potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). Dispozițiile art. Í6 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală nu mai prevăd expres, ca temei pentru achitare, situația în care faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel, art. 16 alin. (1) lit. a)-d) se referă la situațiile în care: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

38. Din această perspectivă, având în vedere noua concepție a legiuitorului în reglementarea materiei penale, Curtea apreciază că trebuie analizat dacă situația de achitare precizată de autorul excepției de neconstituționalitate se încadrează în una dintre cele prevăzute expres de noua reglementare. Astfel, Curtea reține că prin elementele constitutive ale unei infracțiuni se înțelege atât realizarea condițiilor preexistente infracțiunii, cât și a conținutului constitutiv propriu-zis - latura obiectivă și latura subiectivă. Potrivit art. 17 alin. 1 din Codul penal din 1969, "Infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală". În ceea ce privește Codul penal actual, acesta la art. 15 definește infracțiunea ca fiind "fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o".

39. Plecând de la noua reglementare a infracțiunii și modul în care aceasta a fost redată în doctrină, Curtea reține că, în prezent, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) și caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondență, concordanță între trăsăturile faptei concrete și modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea apare, așadar, în trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală.

40. Referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esențială a infracțiunii, Curtea apreciază că aceasta este, în primul rând, o expresie a principiului legalității incriminării, prevăzut atât la nivel constituțional - art. 23 alin. (12), cât și la nivel convențional - art. 7 paragraful 1. Astfel, prevederea faptei de legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, și cele ale modelului legal de incriminare). Cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale consacrat de art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală", se reține atunci când nu există concordanță (tipicitate) între fapta concretă comisă și modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.

41. Noțiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât și la elemente subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanța între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare și fapta concret săvârșită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel, Curtea apreciază că absența oricărui element constitutiv al infracțiunii lipsește acțiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondență între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală.

42. Așa fiind, Curtea constată că temeiul de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 se regăsește în actuala reglementare în dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, astfel că nu poate fi reținută nici această critică de neconstituționalitate.

43. În aceste condiții, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, precum și a dispozițiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) și art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală.

44. În ceea ce privește dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că, deși menționate de autorul excepției în notele scrise, acesta nu formulează nicio critică de neconstituționalitate concretă. În aceste condiții, având în vedere că în cauza de față autorul excepției nu argumentează pretinsa contrarietate a dispozițiilor criticate cu Legea fundamentală, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate nu este motivată, fiind încălcate prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", astfel că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, așa cum a fost formulată, este inadmisibilă.