Decizia ICCJ nr. 22 din 6.10.2014 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Dosar nr. 24/1/2014/HP/P

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție Ilie Iulian Dragomir -judecător la Secția penală

Angela Dragne - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Marius Dan Foitoș - judecător la Secția penală

Leontina Șerban - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător la Secția penală

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală

Mirela Cojocaru - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, prin Încheierea din data de 3 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.557/111/2014, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei noi cereri de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal privind legea penală mai favorabilă, ulterior respingerii unei cereri cu același obiect, în situația în care, după respingerea cererii, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La ședința de judecată a participat doamna Mirela Cojocaru, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curți de apel, tribunale și judecătorii. În acest context, a arătat că, la nivelul instanțelor naționale, s-au conturat două opinii:

Într-o primă opinie, s-a susținut că este inadmisibilă o nouă cerere de aplicare a dispozițiilor art. 6 din Codul penal în situația în care a fost dată o soluție definitivă în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile înainte de pronunțarea de către Înalta Curte a hotărârii prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză.

În a doua opinie, s-a apreciat că o astfel de cerere este admisibilă, în condițiile în care, cu prilejul soluționării primei solicitări de aplicare a legii penale mai favorabile, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Codul penal, chestiunea de drept incidență în cauză nu fusese dezlegată de către instanța supremă.

În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat condamnatului D. G., potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai referat că, la data de 29 septembrie 2014, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 1.989/C/2584/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoștință că în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și că au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, cu privire la admisibilitatea întrebării prealabile că, în principiu, pentru a stabili admisibilitatea sesizării din perspectiva dependenței soluționării fondului de chestiunea de drept supusă rezolvării Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța trebuie să se raporteze la justele criterii din Decizia nr. 11/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru rezolvarea unor chestiuni de drept în materia penală, care tratează, în mod judicios, criteriile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

S-a precizat, totodată, că Decizia nr. 11/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru rezolvarea unor chestiuni de drept în materie penală are în vedere situația în care instanța este sesizată cu judecarea în fond a cauzei, astfel că același criteriu nu va putea fi aplicat ca atare, mutatis mutandis, la acele situații în care instanța nu este sesizată cu o acțiune penală sau cu o acțiune civilă, când obiect principal al judecății îl constituie o altă cerere, nu o chestiune particulară pe parcursul soluționării unei cauze.

Prin urmare, s-a susținut că sintagma "soluționarea pe fond a cauzei" ar trebui înțeleasă în sensul soluționării pe fond a obiectului judecății cu care este învestită instanța, întrucât o instanță care examinează o contestație la executare pentru aplicarea legii penale mai favorabile nu este sesizată cu o acțiune penală, nu va condamna, nu va achita și nu va dispune încetarea procesului penal, dar obiectul judecății în acea cauză poate depinde de aplicarea unei norme de drept penal. Admisibilitatea unei probleme de drept penal, ridicată în legătură cu o astfel de cauză, nu poate fi de plano exclusă pentru simplul motiv că instanța nu soluționează o acțiune penală.

S-a relevat că aceeași concluzie se degajă și în legătură cu o normă procedurală. Admisibilitatea unei probleme de drept în legătură cu o normă procedurală, de care depinde dezlegarea obiectului cauzei, nu poate fi înlăturată numai pentru simplul motiv că, în întregime, cauza nu privește soluționarea unei acțiuni penale, pe rolul instanțelor fiind o multitudine de cauze care niciodată nu vor ajunge în stadiul rezolvării acțiunii penale: plângeri împotriva soluțiilor procurorului, cereri în faza de urmărire penală, cereri cu privire la măsuri asigurătorii ș.a. Este, cel puțin teoretic, posibil ca, în aceste cauze, niciodată să nu se ajungă la soluționarea unei acțiuni penale și, totuși, obiect al judecății să îl constituie norme al căror conținut pot avea interpretări diferite.

Pe de altă parte, s-a arătat că chiar și textul din Codul de procedură penală permite această interpretare prin observarea terminologiei ad litteram, respectiv "de a cărei lămurire depinde rezolvarea pe fond a cauzei respective". Legiuitorul nu ar fi folosit sintagma "cauza respectivă" dacă nu ar fi înțeles să se raporteze la cererea, sesizarea cu care o instanță penală este învestită, considerând că, dacă ar fi avut în vedere numai o acțiune penală sau o acțiune civilă soluționabilă în fond, s-ar fi limitat la a folosi expresia "soluționarea pe fond a cererii".

A apreciat că, de plano, nu se poate respinge, ca inadmisibilă, o sesizare privind interpretarea unei norme de drept penal substanțial sau a unei norme de procedură penală pentru simplul motiv că de ea nu depinde soluționarea acțiunii penale într-o fază de judecată, în sens restrâns.

Pe de altă parte, referitor la admisibilitatea cererii formulate în cauză, prin raportare la aspectul că de rezolvarea problemei de drept nu ar depinde soluționarea obiectului cauzei, ci soluționarea unui aspect prealabil judecății, acela al admisibilității în principiu, a învederat că soluționarea pe fond a cauzei depinde, în mod esențial, de criteriile de admisibilitate a contestației la executare. În speță, dependența între fondul soluției și problema de drept ridicată nu trebuie înțeleasă doar în sensul că problema de drept va stabili cum se soluționează fondul, Ci și dacă dezlegarea problemei de drept va stabili dacă se soluționează fondul. A fortiori, modul de soluționare a cauzei este dependent de caracterul admisibil sau inadmisibil al chestiunii puse în discuție, motiv pentru care nu este relevant dacă problema de drept vizează admisibilitatea contestației, iar nu fondul ei.

Pe fond, a apreciat că dispozițiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală permit reiterarea unei contestații la executare atunci când este întrunită una dintre următoarele condiții: este vorba de o altă persoană decât cea care a făcut cererea, de un alt temei legal, de alte motive și de alte apărări. S-a precizat că noțiunile de temei legal, motive și apărări nu pot fi privite "în bloc", neavând aceeași semnificație. Temeiul legal este evident echivalent intervenției unei legi noi, iar motivele sau apărările sunt chestiuni de fapt sau date concrete ale speței, care nu au fost valorificate în același cadru legal.

Analizând problema dacă hotărârea prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate constitui temei legal pentru o nouă contestație la executare, s-a considerat că hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea unei chestiuni de drept sunt acte cu putere de lege, asimilate cu noțiunea de "temei legal", inclusiv în sensul celei folosite în art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală.

Pentru aceste motive, a solicitat instanței să constate că sesizarea este admisibilă și să se pronunțe, pentru motivele arătate și pentru cele pe larg dezvoltate în scris, o soluție concordantă cu concluziile scrise.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 3 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.557/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept privind posibilitatea formulării unei noi cereri de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile ulterior respingerii unei astfel de cereri, în situația în care, după respingerea cererii, s-a pronunțat de către Înalta Curte de Casație și Justiție o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2.557/111/2014 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori

Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a fost sesizată cu o contestație formulată de condamnatul D.G. împotriva Sentinței penale nr. 243/P din data de 20 mai 2014, pronunțată de către Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 2.557/111/2014.

Prin Sentința penală nr. 122/P din data de 27 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 803/111/2014 de Tribunalul Bihor, în baza art. 595 din Codul de procedura penală cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, s-a respins cererea formulată de persoana condamnată D.G. de aplicare a legii penale mai favorabile, constatându-se că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul penai privind incidența legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată acestuia prin Sentința penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 503/R din data de 11 iulie 2013 a Curții de Apel Oradea, în baza căreia s-a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 187/2013 al Tribunalului Bihor.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că prin Sentința penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 503/R din data de 11 iulie 2013 a Curții de Apel Oradea, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul D.G. vizând pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 1.634/2011 a Judecătoriei Oradea (sentință care la rândul ei constituie o hotărâre de contopire a pedepselor aplicate prin Sentința penală nr. 380/2011 a Judecătoriei Oradea, Sentința penală nr. 842/2010 a Judecătoriei Oradea și Sentința penală nr. 1.052/2011 a Judecătoriei Oradea), respectiv pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor, după cum urmează:

- 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 194 din Codul penal anterior;

- 5 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3) din Codul penal anterior;

- 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior;

- 5 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3) din Codul penal anterior;

- 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) din Codul penal anterior;

- 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 din Codul penai anterior;

- 2 ani și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (2) și (3) din Codul penal anterior;

- 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 288 din Codul penal anterior;

- 8 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2), (3) și (5) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor);

- 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320¹ din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor).

S-a dispus să se execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an și 2 luni închisoare, în final, 9 ani și 2 luni închisoare, în regim de detenție. De asemenea, condamnatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani. În baza sentinței penale menționate s-a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 187 din data de 15 iulie 2013, de către Tribunalul Bihor, în executarea căruia se află condamnatul în prezent.

Instanța a reținut că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, situație în care sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Tribunalul a arătat că sintagma "sancțiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unica sau rezultantă a unei pluralități de infracțiuni.

Pentru a se verifica dacă această "sancțiune aplicată" depășește "maximul special" prevăzut de legea nouă, s-a precizat că se analizează într-o primă etapă fiecare din pedepsele componente prin raportare la maximul special prevăzut pentru fiecare din acestea în legea nouă, după care se analizează, prin raportare la situația juridică a condamnatului, regimul sancționator prevăzut în legea nouă.

S-a considerat că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil numai în situația în care, în baza acestui regim sancționator, pedeapsa ce i-ar fi aplicată condamnatului potrivit legii noi - pedeapsă care reprezintă "maximul special" prevăzut de legea nouă, la care face referire art. 6 - ar fi mai ușoară. Într-o astfel de ipoteză, a subliniat tribunalul, se face aplicarea legii noi atât în privința pedepselor componente (care, după caz, vor fi reduse la maximul prevăzut de legea nouă), cât și în privința regimului sancționator aplicabil acestor pedepse (după caz, concurs, recidivă, pluralitate intermediară etc.), pedeapsa rezultantă stabilită potrivit legii noi fiind pedeapsa pe care persoana condamnată urmează să o execute în continuare.

Or, a constatat instanța, în privința condamnatului D.G., pedeapsa rezultantă de 9 ani și 2 luni închisoare aplicată acestuia nu depășește maximul special la care s-ar fi ajuns, potrivit legii noi.

Astfel, pedepsele de 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 194 din Codul penal anterior, 5 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3) din Codul penal anterior, 1 an închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior, 5 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3) din Codul penal anterior, 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) din Codul penal anterior, 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 din Codul penal anterior, 2 ani și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (2) și (3) din Codul penal anterior, 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 288 din Codul penal anterior, 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor), nu depășesc maximul special prevăzut în textul nou de incriminare.

Cât privește pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2), (3) și (5) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320¹ din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor), analizată în individualitatea ei, s-a constatat că depășește maximul special stabilit de Codul penal, cu luarea în considerare a cauzei de atenuare impusă de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanța apreciind că maximul de care se poate ține seama în cazul acestei pedepse este de 3 ani și 4 luni închisoare.

Aplicând însă regimul sancționator al concursului de infracțiuni prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal la cele 10 pedepse aplicate condamnatului, tribunalul a precizat că s-ar ajunge să se execute pedeapsa de 5 ani închisoare la care s-ar adăuga un spor de 1/3 din toate celelalte pedepse cuprinse în contopire, adică o pedeapsă mult mai severă decât pedeapsa de 9 ani și 2 luni închisoare care i-a fost aplicată condamnatului potrivit legii vechi ce reglementa concursul de infracțiuni.

S-a considerat că nici dispozițiile art. 6 alin. (6) din Codul penal nu îi sunt aplicabile condamnatului având în vedere că pedeapsa complementară aplicată prin hotărârea definitivă este cea prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II- a și lit. b) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 5 ani, durată care nu o depășește pe cea prevăzută de art. 66 alin. (1) din Codul penal.

Prin Decizia penală nr. 19/C din data de 25 martie 2014 a Curții de Apel Oradea s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de petentul condamnat D.G., împotriva Sentinței penale nr. 122 din data de 27 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor.

La data de 19 mai 2014, condamnatul D.G. a formulat și înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor o nouă cerere prin care solicită aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa de 9 ani și 2 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013 a Tribunalului Bihor.

Prin Sentința penală nr. 243/P din data de 20 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.557/111/2014, în conformitate cu art. 599 alin. (5) raportat la art. 595 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013, cu modificările ulterioare, Tribunalul Bihor a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de persoana condamnată D.G. de aplicare a legii penale mai favorabile.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 122/P/2014 din data de 27 februarie 2014 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 19/C/2014 din data de 25 martie 2014 a Curții de Apel Oradea, s-a respins cererea formulată de persoana condamnată D.G., constatându-se că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul penal privind incidența legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată prin Sentința penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 503/R din data de 11 iulie 2013 a Curții de Apel Oradea.

Tribunalul a considerat că, subsecvent analizei efectuate prin Sentința penală nr. 122/P/2014, niciun element nou nu a intervenit în privința situației juridice a condamnatului, pentru ca instanța să procedeze la o nouă evaluare a incidenței art. 6 din Codul penal, în ceea ce îl privește.

S-a constatat că devin, astfel, incidente prevederile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală conform cărora cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legai, de motive și de apărări.

Instanța care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu chestiunea de drept supusă dezlegării a constatat că, ulterior Sentinței penale nr. 122/P din data de 27 februarie 2014 a Tribunalului Bihor, s-a pronunțat Decizia nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, prin care s-a stabilit că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale și, în a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.

S-a arătat că, potrivit considerentelor acestei decizii, în prima etapă, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite, care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă și se reduce fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă în cazul în care se constată că depășește acest maxim special, iar această operațiune este obligatorie și trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracțiune, în parte, poate avea semnificații de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidența unei alte legi mai favorabile, incidența unui act de grațiere etc.

În aceste condiții, curtea de apel a considerat că se pune problema admisibilității cererii de aplicare a legii penale mai favorabile formulate de condamnat, după respingerea cererii inițiale, raportat la dispozițiile deciziei enunțate, respectiv dacă se poate aprecia că această decizie poate fi socotită un temei sau o apărare nouă de natură să permită analizarea pe fond a noii cereri, prin prisma dispozițiilor art. 599 raportat la art. 595 din Codul de procedură penală.

Curtea de apel a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai statuat asupra acestei chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă, recurs în interesul legii, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, de lămurirea ei depinzând soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății, întrucât privește una din condițiile cerute de art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală pentru a verifica admisibilitatea cererii ulterioare de contestație la executare formulată de condamnat, motiv pentru care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în "modul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, respectiv cu privire la posibilitatea formulării unei noi cereri de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din noul Cod penal privind aplicarea legii penale mai favorabile ulterior respingerii unei astfel de cereri, în situația în care, după respingerea cererii, s-a pronunțat de către Înalta Curte de Casație și Justiție o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză."

Totodată, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a apreciat că deciziile pronunțate de Înalta Curte pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pot fi considerate motive sau apărări noi, conform dispozițiilor art. 595 din Codul de procedura penală, dacă conținutul acestora face posibilă aplicarea legii penale mai favorabile.

S-a mai apreciat că principiul aplicării legii penale mai favorabile, ridicat la rang constituțional prin legea fundamentală, are prioritate în raport cu orice alt text de lege și trebuie materializat prin acordarea posibilității formulării unei noi cereri, asigurându-se, totodată, respectarea principiului legalității.

Opinează instanța, în sensul exprimat, și pentru a nu exista o discriminare între persoanele condamnate ale căror cereri de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei au fost soluționate nefavorabil, anterior pronunțării Deciziei nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 de către Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și persoanele ale căror cereri au fost soluționate favorabil, după pronunțarea acesteia.

III. Dispoziții legale incidente

Art. 6 din Codul penal: Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare ia detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locui pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

Art. 595 din Codul de procedură penală: Intervenirea unei legi penale noi

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (...) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.

Art. 598 din Codul de procedură penală: Contestația la executare

(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

(...)

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Art. 599 din Codul de procedură penală: Rezolvarea contestației la executare

(...)

(5) Cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări.

Art. 23 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare

(1) Cererile, contestațiile si sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală.

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul D.G. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecății, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la nivelul curților de apel și al instanțelor de judecată arondate s-au conturat două opinii:

Într-o primă opinie, s-a susținut că este inadmisibilă o nouă cerere de aplicare a dispozițiilor art. 6 din Codul penal în situația în care a fost dată o soluție definitivă în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile înainte de pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză.

Printre argumentele aduse în susținerea acestei opinii s-a invocat că atât deciziile în interesul legii, cât și deciziile date în dezlegarea unor chestiuni de drept sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 474 alin. (4) și art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a unei hotărâri prealabile nu poate atrage obligația instanțelor judecătorești de a repune în discuție toate cauzele penale care au fost definitiv soluționate înainte de publicarea interpretării obligatorii. S-a evidențiat că au mai existat cazuri când s-au pronunțat soluții diferite și, ulterior rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii, s-a pronunțat în favoarea uneia dintre soluții, situație în care nu s-a procedat la o modificare a hotărârilor judecătorești.

În același sens, s-a arătat că nu poate fi admisibilă o nouă cerere de aplicare a legii penale mai favorabile formulate de același condamnat după respingerea unei prime cereri care a avut același obiect întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Codul penal pentru a nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Ca argument în susținerea acestei opinii s-a mai relevat că nu se poate considera că, pe parcursul executării pedepsei, s-au descoperit împrejurări noi, necunoscute la momentul pronunțării hotărârii.

S-a subliniat că, existând identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări, în conformitate cu art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, există autoritate de lucru judecat, iar dezlegarea chestiunii de drept se aplică pentru viitor.

În aplicarea art. 6 din Convenție, în această materie, întrucât cererea formulată în cadrul art. 595 din Codul de procedură penală nu pune în discuție o acuzație în materie penală.

Într-o opinie nuanțată, s-a susținut că, în conformitate cu principiul legalității pedepsei, ar trebui să existe posibilitatea formulării unei noi cereri, dar pentru aceasta este necesară o reglementare expresă. S-a mai arătat că ar trebui efectuată o modificare legislativă care să prevadă, în ipoteza în discuție, posibilitatea formulării unei cereri de revizuire.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că o astfel de cerere este admisibilă, în condițiile în care, cu prilejul soluționării primei solicitări de aplicare a legii penale mai favorabile, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Codul penal, chestiunea de drept incidență în cauză nu fusese dezlegată de către instanța supremă.

Pornindu-se de la situația că motivele invocate în cuprinsul celor două cereri sunt identice sau asemănătoare, s-a apreciat că împrejurarea intervenirii deciziei de dezlegare a unor chestiuni de drept reprezintă un element de noutate care diferențiază cea de-a doua cerere formulată de aceeași persoană și care determină soluționarea ei pe fond, și nu respingerea ca inadmisibilă, cu argumentul că anterior o cerere identică a fost respinsă.

De asemenea, s-a considerat că deciziile pronunțate de Înalta Curte pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pot constitui temei, motive sau apărări noi, conform art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, în măsura în care fac posibilă aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 6 din Codul penal.

Totodată, s-a apreciat că principiul aplicării legii penale mai favorabile, ridicat la rang constituțional prin legea fundamentală, are prioritate în raport cu orice alt text de lege și trebuie materializat prin acordarea posibilității formulării unei noi cereri întemeiate pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte chestiunii de drept incidente în cauză.

În sensul acestei opinii s-a subliniat că prin considerarea, ca admisibilă, a noii cereri se asigură nediscriminarea între persoanele condamnate ale căror cereri de aplicare a legii penale mai favorabile după condamnarea definitivă au fost soluționate anterior pronunțării de către Înalta Curte a unor soluții de dezlegare în principiu a unor chestiuni de drept și persoanele ale căror cereri au fost soluționate după pronunțarea unor astfel de decizii, asigurându-se totodată respectarea principiului legalității.

S-a mai susținut că, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel că o nouă cerere de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal este admisibilă cât timp persoana condamnată mai este în executarea pedepsei, conform art. 598-599 din Codul de procedură penală.

De asemenea, s-a considerat că, prin noua contestație, condamnatul nu solicită aplicarea legii penale mai favorabile în mod global, ci aplicarea primei etape a Deciziei nr. 1/2014, în sensul constatării dezincriminării unei fapte pentru care este condamnat sau a nelegalității, în raport cu legea penală nouă, a unei pedepse aplicate potrivit legii vechi, etapă care este obligatorie și trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante întrucât pedeapsa pentru fiecare infracțiune poate avea semnificație de sine stătătoare, independent de pluralitate.

Într-o opinie nuanțată, s-a precizat că situația condamnaților poate fi din nou analizată, ținându-se cont de hotărârile prealabile pronunțate de Înalta Curte, însă numai în acele situații în care, cu ocazia primei judecăți s-a realizat o aplicare diferită a legii penale mai favorabile în comparație cu cele stabilite prin hotărârile prealabile pronunțate ulterior rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești.

S-a mai apreciat că o astfel de cerere este admisibilă și raportat la dispozițiile art. 6 din Convenție care garantează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, precum și accesul liber la justiție.

În altă ordine de idei, s-a susținut că, pe parcursul celor 6 luni de la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, sesizările privind aplicarea legii penale mai favorabile au fost judecate potrivit art. 23 din Legea nr. 255/2013, cu modificările ulterioare, care prevede o procedură specială, iar cererile de după data de 1 august 2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile sunt întemeiate pe art. 595 din Codul de procedură penală și, în raport cu aceasta, nu vor fi respinse ca inadmisibile, în baza art. 599 din același cod, întrucât nu reprezintă o nouă contestație la executare, ci prima contestație întemeiată pe acest articol.

VI. Jurisprudența națională în materie

Au fost identificate hotărâri judecătorești în această materie la instanțele arondate Curții de Apel Galați (Tribunalul Brăila), Curții de Apel Ploiești (Tribunalul Dâmbovița) și Curții de Apel Cluj (Tribunalul Maramureș și Tribunalul Cluj).

Astfel, prin Sentința penală nr. 390 din data de 20 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.001/113/2014 de Tribunalul Brăila - Secția penală și Sentința penală nr. 364 din data de 6 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.728/113/2014 de Tribunalul Brăila - Secția penală, au fost respinse, ca inadmisibile, contestațiile la executare formulate de condamnatul L.S., respectiv condamnatul A.S.V., constatându-se că sunt îndeplinite cele patru condiții prevăzute de dispozițiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv identitatea de persoană, de temei legal, de motive și de apărări.

Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, prin Decizia nr. 377/C din data de 6 august 2014, a respins, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul L.S. împotriva Sentinței penale nr. 390 din data de 20 iunie 2014 a Tribunalului Brăila, considerându-se, printre altele, că, așa cum a arătat și instanța de fond, Tribunalul Brăila, cererea este inadmisibilă, raportat la dispozițiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cauză existând identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări, față de Sentința penală nr. 20 din data de 1 februarie 2014 a Tribunalului Brăila (Dosarul nr. 134/113/2014).

Sentința penală nr. 364 din data de 6 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.728/113/2014 de Tribunalul Brăila - Secția penală, a rămas definitivă prin Decizia nr. 316/C din 16 iulie 2014 a Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori.

Prin Sentința penală nr. 647 din data de 2 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.193/120/2014 de Tribunalul Dâmbovița - Secția penală și Sentința penală nr. 719 din 20 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.181/120/2014 de Tribunalul Dâmbovița - Secția penală, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile privind aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal formulate de condamnatul R.C.R., respectiv condamnatul R.P.C., raportat la dispozițiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit cărora cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări.

Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 437 din data de 11 septembrie 2014, a respins ca nefondată contestația formulată de R.C.R. împotriva Sentinței penale nr. 647 din data de 2 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția penală.

Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori, prin Decizia penală nr. 376 din data de 27 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.093/100/2014, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de condamnatul P.M. împotriva Sentinței penale nr. 444 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului Maramureș, considerându-se că noua cerere a condamnatului este inadmisibilă prin prisma dispozițiilor art. 599 alin. (5) din Codul de procedura penală, motivarea noii cereri de aplicare a legii penale mai favorabile în temeiul art. 6 din Codul penal fiind, în esență, aceeași cu cea soluționată prin Sentința nr. 183 din data de 5 martie 2014 a Tribunalului Maramureș, definitivă prin Decizia nr. 117 din data de 26 martie 2014 a Curții de Apel Cluj.

VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că este admisibilă sesizarea formulată de curtea de apel întrucât soluționarea pe fond a cauzei depinde de soluția dată cererii cu care instanța supremă a fost sesizată, propunând, totodată, următoarea soluție cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării: "Deciziile pronunțate de instanța supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate pot fi considerate motive sau apărări noi în formularea unei noi cereri de aplicare a dispozițiilor art. 6 din Codul penal, în condițiile art. 598 și următoarele din Codul de procedură penală."

În mod diferit, prin concluziile formulate oral, s-a considerat că hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în rezolvarea unor chestiuni de drept sunt acte cu putere de lege, asimilate cu noțiunea de "temei legal", inclusiv în sensul folosit în art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept

supuse dezlegării a fost în sensul că nu sunt întrunite cumulativ condițiile impuse prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept, nefiind îndeplinită cerința existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, motiv pentru care s-a propus respingerea, ca

inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 2.557/111/2014.

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curți, a curții de apel și a tribunalului, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare, de principiu, respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunțe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerințe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanță pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Curtea de Apel Oradea este învestită cu soluționarea unei pricini în ultimă instanță, respectiv contestația formulată de condamnatul D.G. împotriva Sentinței penale nr. 243/P din data de 20 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul promovării unui asemenea recurs, așa cum rezultă din Adresa nr. 1.989/C/2584/IM-5/2014 din data de 29 septembrie 2014 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Însă cea de-a treia condiție cumulativă impusă prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită întrucât soluționarea pe fond a contestației cu care a fost învestită Curtea de Apel Oradea nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

De altfel, din chiar cuprinsul întrebării cu care Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost sesizat, reiese că instanța care a dispus sesizarea în baza art. 467 din Codul de procedură penală consideră că, la soluționarea pe fond a cauzei, este incidență dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, rezolvare dată prin Decizia nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Problema de drept supusă dezbaterii vizează aspecte ce țin de admisibilitatea unei noi cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, formulată de același condamnat, după ce o cerere cu același obiect a fost respinsă definitiv, înainte de pronunțarea Deciziei nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni.

Potrivit art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări.

În raport cu aceste dispoziții legale, curtea de apel a solicitat să se lămurească dacă hotărârile pronunțate de Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un temei, un motiv sau o apărare nouă, de natură să confere caracter admisibil noii cereri de aplicare a legii penale mai favorabile bazate pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal.

Se constată, astfel, că întrebarea prealabilă cu care Înalta Curte a fost sesizată nu este specifică dispozițiilor legale ce reglementează modul de soluționare a fondului cauzei aflate pe rolul Curții de Apel Oradea, ci se circumscrie problematicii prevederilor legale care guvernează momentul procesual prealabil, al verificării admisibilității unei noi cereri de contestație la executare, formulată de persoana condamnată.

Condițiile de admisibilitate a contestației la executare au natura unor cerințe de procedabilitate, a căror îndeplinire determină pășirea la soluționarea pe fond a cauzei. Astfel,

satisfacerea acestor condiții permite rezolvarea pe fond a pricinii, însă excedează procesului de lămurire a vreunei chestiuni de drept de care atârnă dezlegarea fondului cauzei. Chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei este acea problemă de drept legată cu necesitate de soluționarea fondului cauzei.

În consecință, problema de drept ce formează obiectul prezentei cauze nu se referă la o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei nr. 2.557/111/2014 aflate pe rolul Curții de Apel Oradea.

Pentru considerentele expuse, se constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, putând eventual să facă obiectul unui recurs în interesul legii, dacă sunt întrunite și celelalte cerințe înscrise în art. 471 și art. 472 din Codul de procedură penală.