Decizia CCR nr. 557 din 16.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 318 alin. 1 teza finală din C. pr. civ. din 1865

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 [în prezent art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010], excepție ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu în Dosarul nr. 3.933/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 180D/2014.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Agenția Națională de Integritate, domnul Dragoș Vaida, șef serviciu în cadrul Direcției Generale Juridice a Agenției Naționale de Integritate, cu delegație depusă la dosar, lipsind autorul excepției de neconstituționalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părții Agenția Națională de Integritate, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că liberul acces la justiție nu este un drept absolut și menționează Decizia nr. 522 din 11 octombrie 2005 prin care Curtea Constituțională a reținut că din dispozițiile și principiile Legii fundamentale nu reiese obligativitatea existenței triplului grad de jurisdicție

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției. În privința invocării încălcării art. 16 din Constituție, apreciază că această dispoziție constituțională nu este încălcată, deoarece norma legală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în aceeași situație. Mai arată că dispozițiile legale criticate reprezintă o garanție a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată că accesul liber la justiție nu este încălcat, legiuitorul fiind suveran în reglementarea competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată. Susține că nici art. 44 din Constituție nu este încălcat, deoarece partea are la îndemână calea de atac a contestației în anulare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 7 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.933/1/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 [în prezent art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010], excepție ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații în anulare.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate generează o inechitate între părțile unui proces, recurentul având o situație net favorabilă în raport cu intimata care nu poate să uzeze de calea de retractare a contestației în anulare, ce reglementează posibilitatea de a ataca hotărârea dată de instanța de recurs numai în situația în care, respingând recursul sau admițându-l în parte, instanța a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent, nu și în situația în care se admite recursul pârâtului și, rejudecându-se cauza, instanța omite să cerceteze vreuna dintre apărările sau vreunul dintre capetele de cerere din acțiunea principală. Mai arată că prin forma actuală a art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010 se creează un regim favorizant recurentei, în defavoarea intimatei, lipsită de o cale de atac de retractare, ceea ce determină o încălcare a dreptului la un proces echitabil și o inechitate asupra drepturilor procedurale între participanții unui proces civil.

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal arată, în prealabil, că normele de procedură aplicabile în speță sunt cele cuprinse în Codul de procedură din 1865, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căruia dispozițiile noului cod se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Litigiul soluționat irevocabil prin decizia atacată cu contestație în anulare a fost declanșat anterior datei de 15 februarie 2013 când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, astfel că, deși autoarea excepției invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul Cod de procedură civilă, calea de atac urmează a fi examinată prin prisma prevederilor corespunzătoare, identice, cuprinse în art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865. Asupra excepției de neconstituționalitate Înalta Curte de Casație și Justiție opinează în sensul că prevederile legale criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 și 21 și nici dispozițiile art. 6 din Convenție. În acest sens invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv deciziile nr. 387 din 30 septembrie 2004 și nr. 71 din 15 ianuarie 2009.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului Agenției Naționale de Integritate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 pn prezent art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010]. Examinând actele dosarului Curtea reține că, în realitate, obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, excepție care îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, având în vedere, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, precum și prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora "dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“. Textul de lege are următorul cuprins: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație [..........] când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.“

13. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile din Constituție ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție, interpretate conform exigențelor art. 6 privind dreptul la u h proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională constată că dispozițiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, și Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, Curtea a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate ca neîntemeiate și a reținut că dispozițiile art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează contestația în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară, ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs.

15. Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că, așa cum rezultă în mod univoc din textul de lege criticat, calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.

16. Curtea a constatat că pretinsa încălcare a art. 16 din Constituție nu poate fi reținută, deoarece reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție, și anume părților care au participat la soluționarea recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

17. Textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile art. 21 din Constituție. Dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție, și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. În caz contrar, există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice.

18. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și art. 129, care prevede că, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.

19. Prin urmare, departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.