Decizia ICCJ - RIL nr. 20 din 18.11.2013

Dosar nr. 14/2013

Iulia Cristina Tarcea - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secția I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secția I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secția I civilă

Laura Ivanovici - judecător la Secția I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secția I civilă

Dragu Crețu - judecător la Secția I civilă

Mirela Vișan - judecător la Secția I civilă, judecător-raportor

Carmen Minodora Ianoși - judecător la Secția I civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secția a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secția a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secția a II-a civilă

Nela Petrișor - judecător la Secția a II-a civilă

Ruxandra Monica Duță - judecător la Secția a II-a civilă, judecător-raportor

Rodica Zaharia - judecător la Secția a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secția a II-a civilă, judecător-raportor

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secția a II-a civilă

Zoița Milășan - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Gheorghița Luțac - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secția penală

Mariana Ghena - judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, modificată și completată, raportat la prevederile art. 27²alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror șef adjunct al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă magistratul-asistent, Ileana Peligrad, din cadrul Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați privind natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda, potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paști, Crăciun, tichete de masă/tichete cadou, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă etc.), și termenul de prescripție aplicabil cererilor având acest obiect.

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, a susținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru dezlegarea acestei probleme de drept pe calea recursului în interesul legii, soluțiile instanțelor decurgând din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă. Or, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv a Completului competent să judece recursuri în interesul legii, scopul acestui mecanism juridic este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, și nu a prevederilor cuprinse în contractele colective de muncă, acte juridice cu o natură juridică mixtă - convențională și normativă, care se realizează după regulile prevăzute de art. 1.266-1.269 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin Sesizarea nr. 2.260/25 A din 28 mai 2012 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați a fost supusă examinării, în baza dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, problema de drept vizând natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii (ajutoare materiale de Paști, Crăciun, tichete de masă/tichete cadou, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă etc.), și termenul de prescripție aplicabil cererilor cu asemenea obiect.

2. Examenul jurisprudențial

Prin actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a susținut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluționarea problemei de drept enunțate.

Examenul jurisprudențial a relevat că în practica instanțelor judecătorești s-au conturat două orientări.

3. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

3.1. Într-o primă opinie (majoritară), s-a considerat că plata drepturilor bănești reprezentând salariu suplimentar, prima de Ziua Ceferistului, prima de Paști, de Crăciun, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă (cheltuieli cu tratamentele medicale, cheltuieli determinate de munca în condiții de stres, cheltuieli de transport în timpul serviciului, cheltuieli ocazionate pentru asigurarea unei mese calde pe zi, echivalentul a două salarii de bază, câte unul în fiecare semestru, cheltuieli pentru procurarea a două ținute - una de vară și una de iarnă), tichete cadou și tichete de masă se circumscrie sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă, potrivit art. 154 din Codul muncii, contraprestația muncii depuse de către salariat, iar acesta, la rândul lui, cuprinde - în raport cu prevederile art. 155 din Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

S-a avut în vedere că cererile având ca obiect plata drepturilor de mai sus vizează "suplimentări ale drepturilor salariale“ și că sumele reprezentate de ajutoarele materiale de Paști, de Crăciun, de Ziua Ceferistului au semnificația drepturilor salariale chiar dacă regimul de deducere al contribuțiilor lor este diferit, fiind plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați, indiferent de izvorul lor, chiar dacă acestea sunt prevăzute numai în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, natura salarială a drepturilor bănești evocate este indiscutabilă, chiar dacă ele izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, cu atât mai mult cu cât acestea, chiar dacă au natura unor premii, se acordă corespunzător muncii prestate, proporțional cu aceasta și în mod regulat, iar nu periodic.

Instanțele au mai considerat, față de dispozițiile art. 243 alin. (1) din Codul muncii și art. 969 din Codul civil de la 1864, că intenția părților relevată de contractele colective de muncă a fost aceea de recunoaștere a acordării unor suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum variabil în funcție de felul activității desfășurate.

De asemenea, au arătat că natura acestor drepturi derivă și din termenii contractuali stabiliți și este determinată de caracterul accesoriu al contraprestației pentru munca desfășurată de către fiecare salariat. Sindicatul salariaților a negociat acordarea acestor drepturi, ca și a altor beneficii bănești, dar nu ca drepturi independente de activitatea prestată.

Prin raportare la prevederile art. 155 din Codul muncii și la faptul că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit că "pentru munca desfășurată în cadrul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv“, instanțele au considerat că dreptul suplimentar anual acordat reprezintă tot un drept de natură salarială.

În final, apreciind că în baza raporturilor juridice de muncă stabilite între părți salariatul beneficiază de drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, instanțele au decis să includă în categoria drepturilor de natură salarială și sumele expres menționate în aceste contracte prevăzute a se acorda pentru zilele de sărbătoare religioasă sau legală, precum și pentru ziua de naștere a fiecărui salariat cu titlu de tichete cadou.

Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a reținut că regulile care guvernează prescripția în materia drepturilor salariale sunt stabilite în dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, fără însă a fi omisă norma cuprinsă în art. 166 alin. (1) din Codul muncii - "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate“.

Clarificând însă teoretic sintagma "drepturi salariale“, instanțele au decis și că nu se aplică art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, potrivit căruia se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune "pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale“.

3.2. Într-o a doua opinie (minoritară), s-a considerat că drepturile bănești evidențiate anterior reprezintă "ajutoare materiale“ care nu se circumscriu sferei drepturilor salariale.

Pentru a lămuri dacă drepturile astfel pretinse prin acțiune fac parte din categoria drepturilor salariale, aceste instanțe au ținut seama de prevederile art. 154 din Codul muncii, potrivit cărora "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.“, și ale art. 161 alin. (1) din Codul muncii, conform cărora "salariul se plătește în bani, cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în raportul intejn, după caz“.

În cazul în care ajutorul material ce se solicită a fi achitat de către salariat are caracterul unui drept salarial, el poate fi pretins în termenul de prescripție prevăzut de art. 166 alin. (1) din Codul muncii ori în cel indicat de art. 283 alin. (1) lit. c) din același cod.

Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precitate, aceste instanțe au reținut că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului drept contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, piătindu-se cel puțin o dată pe lună. Or, ajutoarele materiale la care fac referire contractele colective de muncă la nivel de unitate nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior.

Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că, fiind vorba despre un drept cu caracter patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de angajator, în situația expusă sunt incidente prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

4. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați

Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați nu și-a exprimat opinia în legătură cu interpretarea textelor mai sus amintite, în adresa de înaintare indicând, în esență, doar argumentele expuse în cele două orientări jurisprudențiale.

5. Opinia procurorului general

5.1. Procurorul general a opinat în sensul că soluționarea problemei deduse judecății prin sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați presupune, în prealabil, calificarea drepturilor invocate, în sensul de a se determina dacă acestea constituie sau nu drepturi salariale, respectiv dacă se circumscriu noțiunii de "salariu“, astfel cum aceasta este reglementată în cuprinsul art. 159 alin. (1) și art. 160 din Codul muncii.

În acest context, a arătat că stabilirea naturii salariale a drepturilor menționate s-a realizat, în mod invariabil, pe calea unui demers de interpretare a clauzelor contractelor colective de muncă în care acestea își aflau izvorul, iar, din această perspectivă, se observă că instanțele care s-au raliat uneia sau alteia dintre orientări au calificat drepturile deduse judecății prin raportare la următoarele criterii: termenii folosiți de părțile contractelor colective de muncă; plasarea textelor în capitolele ori secțiunile acestor contracte, dedicate fie sistemului de salarizare, fie măsurilor destinate asigurării securității și sănătății în muncă, adoptate la nivelul angajatorilor; scopul acordării drepturilor; modalitatea concretă în care angajatorii au efectuat plata pe parcursul derulării raporturilor de muncă; eventualele calificări date, în precedent, de organisme de arbitraj intern, atunci când părțile au recurs la o atare modalitate de soluționare a conflictului, anterior sesizării instanței; modalitatea de impozitare a drepturilor solicitate, potrivit dispozițiilor Codului fiscal.

Așadar, procurorul general a apreciat că soluțiile instanțelor nu decurg dintr-o interpretare și aplicare diferită a unor dispoziții legale ambigue, echivoce sau confuze, ci din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, ceea ce este în afara textului art. 514 din Codul de procedură civilă.

Or, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, scopul recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești în urma sesizării unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită prin hotărâri judecătorești irevocabile, iar acest mecanism nu se referă la interpretarea și aplicarea unor prevederi cuprinse în contractele colective de muncă.

Totodată, acesta a susținut că interpretarea contractelor colective de muncă se realizează după regulile prevăzute de art. 1.266-1.269 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, cu care Codul muncii se completează, în virtutea dispozițiilor art. 295 alin. (1) din acest din urmă act normativ.

Aceasta presupune, pentru determinarea naturii juridice a drepturilor suplimentare analizate, identificarea nemijlocită a voinței comune a părților, prin utilizarea coroborată a tuturor instrumentelor de interpretare a convențiilor din dreptul comun și prin aplicarea regulii potrivit căreia sensul anumitor clauze echivoce trebuie să fie apreciat în favoarea salariaților, dacă ele nu s-au putut interpreta prin consens și nici prin aplicarea regulilor de drept comun.

Or, problema de drept ce trebuie analizată implică un grad ridicat de abstractizare, cu eludarea referirilor la probele administrate, întrucât situațiile-premisă de la care se pornește, în susținerea silogismului judiciar ce se cere a fi dezlegat, trebuie să fie întotdeauna aceleași: pe de o parte, situația de fapt care trebuie să fie neschimbată în toate litigiile analizate, iar pe de altă parte, dreptul ce se cere a fi interpretat (acesta constituind, de fapt, elementul variabil care generează practica neunitară).

5.2. Referitor la problemele teoretice din sesizarea de recurs în interesul legii, procurorul general a învederat că, pentru calificarea juridică a drepturilor suplimentare solicitate prin acțiunile în justiție ce au constituit obiect al conflictelor individuale de muncă deduse judecății, trebuie avute în vedere noțiunea de salariu și coordonatele sistemului de salarizare, astfel cum sunt reflectate în legislația muncii, ca o contraprestație din partea angajatorului pentru munca salariatului, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului individual de muncă.

A arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, tichetele de masă au fost calificate din punctul de vedere al naturii juridice ca fiind beneficii, și nu drepturi salariale. Fără a constitui o obligație legală pentru angajator, ele reprezintă, pentru salariat, doar o vocație ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul a prevăzut în buget sume cu această destinație, iar acordarea acestora a fost negociată prin contractul colectiv de muncă.

De altfel, instanța supremă, analizând regimul fiscal al sumelor corespunzătoare tichetelor de masă, a constatat că sunt deductibile din impozitul pe profit, iar, la rândul său, salariatul este scutit de plata impozitului pe venitul sub formă de salariu, pentru valoarea tichetelor de masă, astfel încât aceste sume nu se iau în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

A menționat că aceleași considerații de principiu se impun și în privința tichetelor cadou, întrucât condițiile de acordare instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou și a tichetelor de creșă și art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.317/2006, sunt similare.

În acest context, fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial, ce nu fac parte din categoria drepturilor salariale, izvorâte din contractele colective de muncă, cererile în vederea soluționării conflictelor individuale de muncă prin care se solicită obligarea angajatorului la executarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă privind acordarea drepturilor negociate în favoarea salariatului sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Cu referire la celelalte drepturi suplimentare negociate în favoarea salariaților prin contractele colective de muncă, pentru care s-a observat practică neunitară din perspectiva calificării și a termenului de prescripție incident, respectiv primele anuale pentru sărbătorile religioase Paști și Crăciun și prima pentru Ziua Feroviarului, procurorul general a menționat că acestea reprezintă adaosuri la salariul de bază sub forma premiilor acordate din fondul de premiere aflat la dispoziția angajatorului, deci sunt drepturi salariale în sensul prevederilor art. 160 din Codul muncii și art. 1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 95/1949 privind protecția salariului, iar termenul de prescripție în care pot fi formulate cererile de chemare în judecată este de 3 ani, prevăzut de art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

A susținut că, în această privință, corelarea cu dispozițiile art. 55 din Codul fiscal, în care sunt definite veniturile din salarii, din perspectiva prelevării impozitului pe venit, constituie un element care, împreună cu celelalte criterii indicate în precedent, contribuie la calificarea drepturilor solicitate prin acțiunile în justiție.

Or, legiuitorul a oferit posibilitatea includerii în categoria drepturilor salariale a unei multitudini de drepturi ce pot fi reglementate prin lege și/sau clauzele contractelor colective ori individuale de muncă, negociate în limite legale, iar o enumerare exhaustivă a lor nu este posibilă.

În situația în care drepturile patrimoniale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea vor avea natura unor măsuri de protecție socială și, de vreme ce sunt incluse în contractul colectiv de muncă, neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Procurorul general a concluzionat în sensul că încercarea de a clarifica natura juridică a tuturor drepturilor suplimentare și de a le oferi un sens restrictiv nu poate fi acceptată, deoarece această rigiditate nu ar corespunde realităților socio-economice.

6. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit, judecătorii raportori desemnați din cadrul Secției I civile și Secției a II a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție au concluzionat că se impune soluția de respingere, ca inadmisibil, a recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării.

7. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Întrucât actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, precum și punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au în vedere dispozițiile anterioare din Codul muncii, în cauză analiza va fi efectuată în raport cu aceste prevederi, în forma în vigoare înainte de republicarea Legii nr. 53/2003 în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 21 martie 2011).

Problema dedusă judecății în cadrul prezentului recurs derivă din calificarea naturii juridice a unor drepturi bănești acordate salariaților prin contractele colective de muncă, mai exact stabilirea încadrării acestora în categoria drepturilor salariale ori în cea a ajutoarelor materiale care nu se circumscriu drepturilor salariale, demers care are drept consecință aplicarea unui regim juridic distinct în raport cu fiecare dintre cele două încadrări.

Orientările jurisprudențiale evidențiate au în vedere premisa comună că aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, după care, pe calea unui demers de interpretare a acestor contracte, folosind criterii ca: termenii folosiți de părți, plasarea clauzelor corespunzătoare în anumite capitole sau secțiuni ale contractelor - dedicate fie sistemului de salarizare, fie măsurilor destinate asigurării sănătății și securității muncii -, scopul avut în vedere de părți la încheierea contractelor sau modalitatea în care executarea acestor clauze s-a făcut pe parcursul derulării acestora, calificări precedente ale acelorași dispoziții realizate de organisme de arbitraj intern, impozitare etc., au încadrat diferit aceste drepturi bănești în categoria de drepturi salariale sau de alte ajutoare materiale.

În opinia majoritară adoptată de instanțele judecătorești s-a plecat de la interpretarea că, deși aceste clauze sunt inserate în contractele colective de muncă în capitolul referitor la protecția salariatului, în fapt, vizează suplimentări ale drepturilor salariale, au o legătură directă și indisolubilă cu calitatea de salariați a solicitanților acestora, se acordă corespunzător și proporțional muncii prestate de angajați, regulat, și nu excepțional și, nu în ultimul rând, sumele de bani corespondente acestora sunt fiscalizate în cadrul unui raport de muncă și în considerarea calității de salariați a solicitanților. Se mai argumentează și că această interpretare a clauzelor contractuale se impune și după principiul stabilirii voinței reale a părților, arătându-se că, în faza negocierii lor, sindicatul salariaților a solicitat și a obținut recunoașterea lor ca beneficii bănești, iar nu ca drepturi independente de activitatea prestată a angajaților.

Dimpotrivă, instanțele judecătorești care au adoptat opinia minoritară, motivând că aceste drepturi bănești reprezintă ajutoare materiale, au arătat că nu orice sume de bani cuvenite sau stipulate în favoarea angajaților fac parte din categoria drepturilor salariale, ci numai acelea care reprezintă contraprestația muncii salariatului acordată în baza unui contract individual de muncă. S-a considerat că petenții asociază drepturilor salariale orice sume stabilite prin contractele lor colective de muncă, deși noțiunea de salariu trebuie delimitată din punct de vedere juridic la ceea ce legislația muncii include legal în aceasta categorie, conform art. 155 din Codul muncii: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și orice alte adaosuri. S-a considerat că nu poate fi avut în vedere argumentul legat de fiscalizarea acestor sume, deoarece legislația fiscală include aceste ajutoare în categoria drepturilor salariale doar pentru a le încadra într-o categorie de venituri supuse impozitării. S-a susținut că atâta vreme cât Codul muncii permite acordarea către salariat și a altor drepturi bănești ori de altă natură, evocându-se titlul V al Codului intitulat "Sănătatea și securitatea în muncă“, trebuie acceptat că legea permite părților unui raport juridic de muncă dreptul de a negocia și de a stabili și alte categorii de drepturi în afara celor salariale. Aceste instanțe au argumentat că nivelul cuantumului acestui ajutor nu determină schimbarea naturii sale juridice, dar și că interpretarea gramaticală și sistematică a clauzelor contratului colectiv de muncă impune o dată în plus calificarea sa ca ajutor material, de vreme ce clauza este inserată în capitolul "Protecția salariatului“, care succedă capitolului "Sistemul de salarizare“.

Această sinteză permite observația că stabilirea naturii juridice a acestor drepturi s-a realizat constant pe calea unui demers de interpretare a clauzelor contractului colectiv de muncă, iar rezultatele diferite ale acesteia la care s-au oprit instanțele judecătorești au permis, pe cale de consecință, aplicarea unor dispoziții legale diferite. Interpretarea contractelor colective de muncă, acte cu o natură juridică mixtă - convențională și normativă, în sensul de izvor de drept, s-a făcut după regulile prevăzute de Codul civil cu care Codul muncii se completează, în virtutea dispozițiilor art. 295 alin. (1) din acest din urmă act normativ.

Astfel, instanțele care au considerat că drepturile bănești solicitate au natura unor drepturi salariale, potrivit art. 154 și 155 din Codul muncii, au stabilit și că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, conform art. 243 alin. (1) din Codul muncii, iar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul angajat va primi un salariu suplimentar echivalent salariului de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. De asemenea, instanțele au decis să includă în categoria drepturilor de natură salarială și sumele expres menționate în aceste contracte prevăzute a se acorda pentru zilele de sărbătoare religioasă sau legală, precum și pentru ziua de naștere a fiecărui salariat cu titlu de tichete cadou.

Ca o consecință a acestei calificări, aceste instanțe au stabilit și că regulile care guvernează prescripția extinctivă în materie sunt cele reglementate prin art. 283 aiin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Dimpotrivă, instanțele care au apreciat că drepturile solicitate în aceste cauze sunt ajutoare materiale asumate contractual de către angajator, astfel încât executarea lor poate fi cerută în temeiul unei răspunderi contractuale, au stabilit că, în privința dreptului material la acțiune pentru plata acestora, nu sunt incidente dispozițiile art. 166 și art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci cele ale art. 283 alin. (1) lit. e) din același act normativ. Pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Prin urmare, reținând că în aceeași chestiune instanțele au dat soluții divergente constatate prin hotărâri irevocabile, care ar reclama incidența mecanismului de unificare, în analiza premiselor impuse de art. 514-515 din Codul de procedură civilă trebuie stabilit dacă problema supusă analizei este o chestiune de drept derivată dintr-o interpretare și aplicare neunitară a legii.

Înalta Curte consideră că această condiție de admisibilitate pleacă de la "aria restrictivă a examinării pe care instanța o face în soluționarea recursului în interesul legii, obiectul acesteia referindu-se la actele normative în înțelesul dat de art. 1 și 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie și norme de competență privind adoptarea lor este stabilită prin Constituție și prin celelalte legi“.

Spre aceeași finalitate conduc și dispozițiile constituționale care, în reglementarea art. 126 referitor la instanțele judecătorești, prevăd în alin. (3) că Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

Pentru chestiunea dedusă soluționării prin prezentul recurs în interesul legii, se constată că izvorul determinat al practicii neunitare a instanțelor judecătorești referitoare la "natura juridică“ a drepturilor menționate anterior (tichete de masă, tichete cadou, prima de Paști, prima de Crăciun, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii etc.) l-a constituit împrejurarea că instanțele s-au limitat la interpretarea clauzelor din contractul colectiv de muncă, deși, în mod obiectiv, pentru calificarea naturii juridice a drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă nu se putea pleca de la interpretarea convenției dintre angajați și angajator, ci de la distincția dintre drepturile salariale și celelalte facilități, operată de Codul muncii.

Demersul judiciar de stabilire a naturii juridice a drepturilor patrimoniale pretinse de un salariat trebuie să pornească de la verificarea sferei noțiunii de drept salarial și să clarifice dacă aceste drepturi se subsumează noțiunii de "adaos la salariu“ reglementată de art. 155 din Codul muncii, aceasta fiind norma legală incidență, în funcție de circumstanțele particulare ale raportului juridic dedus judecății, fapt ce, în aceste condiții, reprezintă o chestiune de aplicare a legii.

Pe de altă parte, în art. 160, Codul muncii face trimitere, indirect, la ceea ce se poate stabili, în această materie, prin contractele colective de muncă, menționând posibilitatea ca angajatorul să asigure salariaților hrană, cazare sau alte facilități.

Întrucât părțile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convențiilor individuale sau colective de muncă să respecte dispozițiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial. În aceste condiții, ceea ce analizează instanțele în conflictele de muncă declanșate de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective (în majoritatea cauzelor) ori individuale de muncă nu este natura juridică a dreptului, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că verifică îndeplinirea condițiilor prestabilite de acordare, salariații care beneficiază de drept, eventuale cazuri de neexecutare justificată din diverse motive, cuantumul etc.

În situația în care drepturile salariale suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități acordate de angajator și convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

Deși sediul materiei este reglementat în art. 154 și 155 din Codul muncii și numai aplicarea acestor dispoziții legale în raportul juridic dintre părți poate fi convenită prin contract de muncă, pe calea prezentului recurs în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, de vreme ce analiza naturii juridice a suplimentelor ce intră în componența dreptului salarial s-a întemeiat exclusiv pe interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă,

Așadar, chiar dacă s-a ajuns, prin interpretarea clauzelor convenției, la rezolvări diferite asupra naturii juridice a drepturilor solicitate în aceste procese, aceasta nu s-a datorat unei norme susceptibile de interpretare diferită din partea instanțelor de judecată, cu caracter neclar sau echivoc.

Înalta Curte de Casație și Justiție a afirmat, de altfel, în jurisprudența sa anterioară în materie, prin Decizia nr. 22/2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 24/2011 că "recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părți din hotărâri care se referă la probleme de drept ce au primit o soluționare diferită din partea instanțelor; per a contrarie, nu poate avea ca obiect elemente de fapt ale cauzei (..........)“, așa cum este cazul raportării și aplicării normelor legale la situații deduse din interpretarea clauzelor contractului în mod diferit.

În consecință, se constată că, în acest caz, condiția de admisibilitate analizată nu este îndeplinită.

Dezideratul recursului în interesul legii și rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în această procedură sunt unificarea interpretării și aplicării legii, ceea ce este distinct de cel al unificării practicii judiciare, care presupune un alt mecanism.