Decizia CCR nr. 512 din 7.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3, 4, 5 și 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Costin Adrian Stoica în Dosarul nr. 725/120/2014 al Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 302D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că autorul excepției critică în realitate doar dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, fiind nemulțumit de limitele aplicării facultative a legii penale mai favorabile. Se susține că nepreluarea în cuprinsul Codului penal actual a prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969 reprezintă un aspect ce ține de politica penală a legiuitorului și că aceasta nu este de natură a încălca dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 14 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 725/120/2014, Tribunalul Dâmbovița - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3, 4, 5 și 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Costin Adrian Stoica într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că textul criticat creează discriminare între persoanele care au săvârșit infracțiunea de omor calificat sub imperiul Codului penal din 1969 [care, potrivit art. 175 alin. 1 lit. i), prevedea pentru această infracțiune pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi], ale căror cauze au fost soluționate definitiv până la intrarea în vigoarea a noului Codul penal (potrivit căruia, conform art. 188 raportat la art. 189, fapta de omor săvârșită în public nu mai constituie omor calificat, devenind infracțiune de omor, pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi) și cărora le-au fost aplicate pedepse cu închisoarea sub limita de 20 de ani, și cele care au comis aceeași infracțiune înaintea datei de 1 februarie 2014, dar ale căror cauze nu au fost soluționate definitiv până la această dată. Se arată că, în timp ce persoanele din cea de-a doua categorie beneficiază, prin aplicarea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 6 din Codul penal, de noile limite speciale ale pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, persoanelor din prima categorie nu le poate fi aplicată legea penală mai favorabilă, urmând a executa pedepsele ce au fost individualizate conform prevederilor Codului penal din 1969. Se subliniază faptul că cele două categorii de persoane anterior referite se află în situații juridice identice, diferența de tratament juridic fiind determinată de durata procesului penal, factor ce nu depinde de voința părților, motiv pentru care nu poate constitui un criteriu obiectiv și rezonabil. Pentru aceleași motive, se susține încălcarea prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, precum și a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție cu privire la dreptul la un proces echitabil.

6. Tribunalul Dâmbovița - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se arată că opțiunea legiuitorului în reglementarea Codului penal în vigoare a fost în sensul renunțării la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, restrângând astfel câmpul de aplicare al legii penale mai favorabile, în scopul garantării unei minime intervenții asupra condamnărilor și pedepselor aplicate definitiv, intervenție ce urmează a se realiza doar în situațiile în care înfrângerea autorității lucrului judecat este absolut necesară. Se arată că texul criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât situația juridică a celor două categorii de persoane condamnate, invocate de autorul excepției, este una diferită, iar principiul nediscriminării impune aplicarea aceluiași regim juridic persoanelor aflate în situații juridice similare. Se subliniază faptul că dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat potrivit Preambulului acestei convenții referitor la supremația dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, unul dintre aspectele pe care această trăsătură a dreptului european o implică fiind principiul securității raporturilor juridice, potrivit căruia soluțiile definitive pronunțate de către instanțe nu pot fi supuse rejudecării. Se face trimitere la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003 și 7 iulie 2009, pronunțate în cauzele Ryabykh împotriva Rusiei și Stanca Popescu împotriva României. Se mai arată că în cazul pedepselor definitive nu se mai pune problema aplicării legii penale mai favorabile, singura lege penală aplicabilă fiind legea nouă, spre deosebire de situațiile tranzitorii, în care vor fi avute în vedere criteriile legale pentru determinarea caracterului mai favorabil al uneia sau alteia dintre legile succesive intervenite de la data comiterii faptelor și până la judecarea lor definitivă.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluția legislativă criticată se justifică prin prisma necesității asigurării unui echilibru între principiile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Astfel, principiul separației puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenției legiuitorului asupra autorității de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituționale, cum este cel al legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situația invocată de autorul excepției, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât nu poate fi reținută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenție. Se susține că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o aplicare directă a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 3, 4, 5 și 6 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.“

12. Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii și art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, precum și prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, și Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, prin care a reținut, în ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 15 din Constituție, că, potrivit doctrinei, renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile denotă un scop legitim, acela al respectării principiului autorității de lucru judecat și implicit cel al separației puterilor în stat. De altfel, s-a observat că principiul aplicării legii penale mai favorabile constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă, care este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.

14. Curtea a constatat, de asemenea, că în practică, referitor la noile dispoziții din Codul penal, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1 din data de 14 aprilie 2014, a statuat că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.

15. Tot prin deciziile anterior referite, cu privire la principiul autorității de lucru judecat, s-a reținut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului, ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

16. Totodată, Curtea a reținut că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală în ordinea juridică națională și în cea a Uniunii Europene, precum și din perspective jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

17. În ceea ce privește Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin jurisprudența sa a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunțată în Cauza C-526/08-Comisia Europeană împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97 - Eco Swiss China Time Ltd împotriva Benetton International NV., paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009, pronunțată în Cauza C-2/08-Amministrazione dell’Economia e delle Finanze și Agenzia delle entrate împotriva Fallimento Olimpiclub Srl., paragraful 22).

18. Astfel, Curtea a statuat că, având în vedere importanța principiilor autorității de lucru judecat, al securității juridice și cel al separației puterilor în stat, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

19. Referitor la încălcarea, prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor constituționale ale art. 16, s-a reținut prin deciziile mai sus arătate că, în mod constant, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

20. Curtea a reținut că, deși persoanele la care se referă autorul excepției sunt condamnate, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică, nu trebuie ignorat faptul că sancțiunile aplicate unora depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, pe când sancțiunile aplicate autorului excepției se încadrează în limitele de pedeapsă pe care noua reglementare le conține.

21. Analiza realizată din această dublă perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.