Decizia CCR nr. 505 din 7.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) din Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din Codul penal, excepție ridicată de Nicolae Trebuian în Dosarul nr. 499/115/2014 al Tribunalului Caraș-Severin și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 170D/2014. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, doamna avocat Eleonora Loredana Sabo, din cadrul Baroului București. Procedura de citare este legal îndeplinită.

2. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 210D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Codul penal, excepție ridicată de Kamuran Cortuk în Dosarul nr. 4.465/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 București. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 210D/2014 la Dosarul nr. 170D/2014. Reprezentantul părții prezente, precum și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 210D/2014 la Dosarul nr. 170D/2014, care este primul înregistrat.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul doamnei avocat Eleonora Loredana Sabo, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. Se susține că prevederile art. 6 din Codul penal creează discriminare între persoanele condamnate potrivit Codului penal din 1969, ale căror pedepse sunt mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal pentru infracțiunile săvârșite, care nu beneficiază de aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, și cele condamnate în aceleași condiții, ale căror pedepse depășesc acest maxim special și ale căror pedepse vor fi reduse la acest maxim, conform textului criticat. Se arată că la stabilirea unor pedepse mai mari pentru aceleași infracțiuni săvârșite sunt avute, în general, în vedere circumstanțe agravante sau stări de recidivă, care presupun un pericol social mai mare al faptelor ale căror autori beneficiază, conform prevederilor art. 6 din Codul penal, de aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile. Se arată că, totodată, textul criticat creează discriminare între persoanele condamnate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, și cele care, săvârșind aceleași infracțiuni în aceeași perioadă de timp, sunt condamnate definitiv potrivit Codului penal, beneficiind de pedepse mai mici, în condițiile în care durata procesului penal nu reprezintă un criteriu obiectiv, ci unul aleatoriu, fiind influențată de factori exteriori inculpaților și care nu țin de voința acestora. Se susține că principiul constituțional al egalității în drepturi nu poate fi înlăturat printr-o dispoziție din cuprinsul Codului penal sau al vreunei alte legi și că prevederile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969 trebuie aplicate obligatoriu, chiar dacă nu există o normă juridică expresă în acest sens, neaplicarea acestuia contravenind dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Se arată că, pentru aceleași motive, prevederile art. 6 din Codul penal încalcă și principiul egalității părților în procesul penal.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că autorul excepției critică mai degrabă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 și că acesta este nemulțumit de limitele în care pot fi aplicate prevederile art. 6 din Codul penal. Se susține că, prin textul criticat, legiuitorul a făcut distincție, în privința aplicării facultative a legii penale mai favorabile, între persoanele condamnate definitiv conform Codului penal din 1969 și cele ale căror cauze erau în curs de soluționare la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Se arată că acesta este un prim criteriu obiectiv, ce justifică tratamentul juridic diferit criticat, la care se adaugă cuantumul pedepselor stabilite potrivit dispozițiilor Codului penal din 1969, care trebuie să fie mai mare decât maximul special prevăzut de Codul penal pentru infracțiunile săvârșite, pentru ca persoanele condamnate conform legii vechi să poată beneficia de aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile. Se susține, astfel, că cele două categorii de persoane condamnate se află în situații juridice diferite, motiv pentru care textul criticat nu contravine prevederilor art. 16 din Constituție, ci reprezintă o materializare a acestora, cu limitele arătate la art. 4 din Legea nr. 187/2012. Se arată că, în acest fel, legiuitorul a realizat un echilibru între principiul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile, reglementat la art. 15 alin. (2) din Constituție, și principiul autorității de lucru judecat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

6. Prin Încheierile din 28 februarie 2014 și din 18 februarie 2014, pronunțate în dosarele nr. 499/115/2014 și nr. 4.465/299/2014, Tribunalul Caraș-Severin și Judecătoria Sectorului 1 București au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din Codul penal, excepție ridicată de Nicolae Trebuian și Kamuran Cortuk în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de modificare a unor pedepse stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive sub imperiul dispozițiilor Codului penal din 1969, în sensul reducerii acestora proporțional cu reducerea maximului special al pedepselor prevăzută în Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile art. 6 din Codul penal sunt neconstituționale, contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât exclud de la beneficiul aplicării legii penale mai favorabile persoanele condamnate la pedepse penale mai mici sau egale cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite. Se arată că este inechitabil ca aplicarea legii penale mai favorabile să fie obligatorie pentru anumite persoane și facultativă în cazul altora. Se susține că textul criticat generează situații în care persoane cărora le-au fost aplicate, potrivit dispozițiilor Codului penal din 1969, pedepse penale mai mici, ce nu depășesc maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, întrucât în sarcina lor au fost reținute circumstanțe atenuante și nu s-au aflat în starea de recidivă, să execute pedepse mai mari decât persoanele condamnate pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, cărora le-au fost aplicate pedepse ce depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, și care beneficiază de reducerea acestor pedepse conform prevederilor art. 6 din Codul penal. Se mai invocă discriminarea pe criteriul aleatoriu al duratei judecării cauzelor penale, arătându-se că aceasta este influențată atât de conduita părților, cât și de cea a instanțelor de judecată și, în acest context, textul criticat creează discriminare între persoanele condamnate prin hotărâri definitive sub imperiul Codului penal din 1969, care au beneficiat de aplicarea dispozițiilor art. 15 ale acestui cod, și cele condamnate definitiv potrivit prevederilor Codului penal în vigoare, care sunt lipsite de acest beneficiu. În acest sens, se face trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei. Se susține, totodată, încălcarea principiului egalității armelor, prin neasigurarea egalității părților, ca element esențial al dreptului la un proces echitabil, precum și încălcarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se susține încălcarea prin prevederile art. 6 din Codul penal a principiului egalității în fața legii și prin raportarea textelor criticate la dispozițiile art. 13 din Legea nr. 187/2012 referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul amenzilor penale stabilite sub imperiul Codului penal din 1969, ce va fi făcută prin compararea acestor amenzi cu suma ce rezultă din aplicarea prevederilor art. 61 alin. (1) și (2) din Codul penal, prin utilizarea unui cuantum de referință de 150 lei pentru o zi-amendă. Or, raportând dispozițiile art. 13 din Legea nr. 187/2012 la cuantumul maxim al zilei-amendă stabilite prin art. 61 din Codul penal, ca lege penală mai favorabilă, se constată un regim juridic diferit și discriminatoriu al pedepsei principale a închisorii față de cel al amenzii. Se subliniază că, potrivit prevederilor art. 53 din Codul penal, detențiunea pe viață, închisoarea și amenda sunt pedepse principale, impunându-se a beneficia de același regim juridic.

8. Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 170D/2014, opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată potrivit atribuțiilor sale constituționale în materia legiferării, și reflectă politica penală existentă la momentul adoptării Codului penal în vigoare. Potrivit acesteia, legiuitorul a acordat prioritate principiului autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești definitive, singura excepție fiind cea a aplicării legii penale mai favorabile în condițiile arătate în ipoteza normei criticate, condiții în care nu se încadrează autorul excepției. Prin urmare, se arată că restrângerea de către legiuitor a sferei aplicării legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor judecătorești rămase definitive sub imperiul legii vechi nu este de natură a încălca principiul constituțional și principiile de drept european invocate în cauză.

9. Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. 210D/2014, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 834 din 2 octombrie 2007, arătându-se că prevederile art. 6 din Codul penal nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, prevederile art. 6 - Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei din Codul penal. Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată însă că autorii critică, în realitate, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

15. Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea discriminării, dispozițiilor art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind nediscriminarea, precum și prevederilor art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la egalitatea în fața legii.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi".

17. Curtea a observat că, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, a analizat o serie de critici identice aduse dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis și cauzei de față.

18. Astfel, Curtea a constatat că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969.

19. S-a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. S-a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, s-a reținut că legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

20. De asemenea, Curtea a subliniat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. S-a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, și alte drepturi sau valori constituționale, precum principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

21. Luând în considerare cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

22. Având în vedere că art. 6 din Codul penal reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal consfințește renunțarea de către legiuitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, s-a apreciat că argumentele pe care se fundamentează soluția pronunțată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014 sunt pe deplin aplicabile și în cauza de față.

23. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea a reținut că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acelei legi, și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica dispozițiile în vigoare începând cu 1 februarie 2014.

24. În ceea ce privește principiul egalității, s-a observat că, în mod constant, în jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Curtea a constatat că cele două categorii de persoane arătate nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noii legi, altele se aflau în curs de judecată la acea dată), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Analizând situația persoanelor condamnate definitiv și a celor în curs de judecată, s-a reținut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 și persoanele care se află în curs de judecată.

25. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea a constatat că nu se pot reține nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

27. Pentru motivele invocate la paragrafele 24-25 supra, Curtea constată că nu poate fi reținută nici încălcarea prin prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal a dispozițiilor art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la egalitatea în fața legii.

28. De asemenea, Curtea reține că prevederile art. 6 din Codul penal, coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 se aplică în egală măsură pedepselor cu închisoarea și pedepselor cu amenda, așa cum se arată, în mod expres, în cuprinsul art. 6 alin. (1) din Codul penal. Prin urmare, nu poate fi reținută pretinsa discriminare, în situația aplicării legii penale mai favorabile, între persoanele condamnate cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii și cele cărora le-a fost aplicată pedeapsa amenzii penale. Curtea observă că, în cazul acesteia din urmă, conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 187/2012, coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) și (2) din Codul penal, în vederea aplicării legii penale mai favorabile, va fi utilizat cuantumul de referință de 150 de lei pentru o zi-amendă.