Decizia CCR nr. 629 din 4.11.2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a disp. Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, obiecție formulată de Președintele României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și a art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

2. Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 4.528 din 10 octombrie 2014 și constituie obiectul Dosarului nr. 965A/2014.

3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate autorul susține că dispozițiile legii criticate sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, care consacră caracterul de stat de drept al României, libertatea de exprimare, respectiv principiile imparțialității justiției și independenței judecătorilor.

4. În sesizare se arată că, prin abrogarea infracțiunii de "Presiuni asupra justiției", principiile garantate constituțional pot fi afectate, ceea ce se răsfrânge negativ și asupra bunului mers al justiției. Astfel, persoana care, pe parcursul procedurilor judiciare, va face declarații publice ce nu sunt reale, care privesc săvârșirea de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, având drept scop să influențeze soluția sau să intimideze pe cei care sunt răspunzători pentru soluția pronunțată, nu va mai răspunde penal, potrivit noii legi. Prin abrogarea acestei infracțiuni este eliminată protecția ce se acordă justiției, necesară pentru ca aceasta să fie imparțială și înfăptuită de judecători independenți, astfel cum prevede Constituția. Împiedicarea justiției de a-și îndeplini rolul său în societate, în condiții de imparțialitate și independență, se impune a fi sancționată, iar Codul penal reprezintă instrumentul juridic adecvat pentru a respecta exigențele statului de drept.

5. Mai mult, autorul sesizării invocă punctul de vedere prezentat Parlamentului de către Consiliul Superior al Magistraturii, în care se subliniază importanța menținerii acestei incriminări, actuala infracțiune prevăzută la art. 276 din Codul penal având în vedere doar declarațiile publice nereale făcute cu scopul de a influența sau intimida justiția. Or, acestea echivalează cu o distorsionare a realității, operată cu rea-credință, care, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, depășește limitele unei critici acceptabile. În concepția Curții Europene, "o afirmație veridică poate fi dublată

de remarci suplimentare, de judecăți de valoare, de supoziții ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului" (Cauza Vides Aizsardz bas Klubs contra Letoniei, 2004). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că pot exista cazuri când este necesar ca puterea judiciară să fie protejată împotriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fond serios, cu atât mai mult, cu cât obligația de rezervă le interzice magistraților să reacționeze. Astfel, dispoziția legală prevăzută la art. 276 din Codul penal se opune declarațiilor publice neadevărate, făcute cu rea-credință, și nu are efecte asupra declarațiilor prin care se spune adevărul, se reclamă un abuz, în interes public, legitim.

6. În ceea ce privește libertatea de exprimare, consacrată de prevederile art. 30 din Constituție, Președintele României consideră că prin abrogarea infracțiunii de "Presiuni asupra justiției" se aduce atingere limitelor în interiorul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare. Această libertate nu poate fi absolută, ci se subscrie unor limitări, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție. Cu privire la restrângerea libertății de exprimare în scopul garantării autorității și imparțialității puterii judecătorești, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Braford contra Danemarcei a decis că "interesul de a proteja reputația și a asigura autoritatea magistraților este superior aceluia de a permite o discuție liberă asupra imparțialității acestora", iar în Cauza Pager și Oberschilick contra Austriei a statuat că "activitatea justiției nu poate fi discutată fără să se aibă în vedere anumite limite pentru a nu submina autoritatea acesteia, comandament deosebit de important într-un stat de drept".

7. În concluzie, Președintele României solicită Curții Constituționale să constate neconstituționalitatea Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, în raport cu art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție.

8. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

9. Președintele Camerei Deputaților a transmis cu Adresa nr. 2/4.912/24 octombrie 2014, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 4.802 din 24 octombrie 2014, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se apreciază că abrogarea art. 276 din Codul penal nu afectează principiul supremației Constituției în ierarhia legilor, ci constituie o opțiune a legiuitorului de a incrimina sau nu o anumită faptă. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, prin abrogarea operată s-ar aduce atingere "limitelor în interiorul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare", se arată că aceste limite rămân în continuare consacrate în Constituție, iar a reglementa la nivel de lege drept limită a libertății de exprimare infracțiunea de "presiuni asupra justiției" echivalează cu o adăugare la Legea fundamentală, fapt care nu este permis de aceasta.

10. Guvernul arată că, având în vedere formularea dispozițiilor legale abrogate prin norma supusă controlului de constituționalitate, dispoziții care incriminează fapta de "presiuni asupra justiției", declarațiile oricărei persoane, cu atât mai mult cele apărute în mass-media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face altceva decât să creeze posibilitatea pronunțării unor soluții arbitrare care să aducă atingere libertății de exprimare.

11. Mai mult, atâta vreme cât la nivel legislativ este deja reglementată obligația jurnaliștilor de a supune dezbaterii publice și a transmite numai informații reale și întemeiate, sancțiunea pentru încălcarea acestei obligații putând fi atrasă la momentul actual sub forma răspunderii civile delictuale, apare ca nejustificată și fără sens incriminarea în domeniul penal a aceleiași încălcări. Prin urmare, ținând seama și de calitatea de principiu fundamental al oricărui stat democratic a libertății de exprimare, Guvernul consideră că nu se justifică aplicarea sancțiunii închisorii pentru un delict de opinie și, pe cale de consecință, apreciază ca fiind neîntemeiată sesizarea de neconstituționalitate formulată.

12. Președintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, raportul judecătorului-raportor, punctul de vedere al Camerei Deputaților, dispozițiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și prevederile Constituției, reține următoarele:

13. Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 1,art. 10,art. 15,art. 16 și art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor legale criticate.

14. Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispozițiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

15. Dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, care consacră caracterul de stat de drept al României, libertatea de exprimare, respectiv principiile imparțialității justiției și independenței judecătorilor.

16. În scopul soluționării obiecției de neconstituționalitate, Curtea apreciază necesar un scurt istoric al incriminării faptei de "presiuni asupra justiției". Fapta calificată ca "presiuni asupra justiției" a fost incriminată prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, care în art. 276 prevede următoarele: "Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declarații publice nereale referitoare la săvârșirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, in scopul de a le influența sau intimida, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă." Potrivit dispozițiilor art. 446 alin. (1) din Codul penal, această lege a intrat în vigoare la data stabilită prin art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv la data de 1 februarie 2014.

17. Rațiunile care au vizat introducerea acestei infracțiuni în Codul penal, potrivit "Expunerii de motive" la Legea nr. 286/2009, au constat în "asigurarea și protejarea imparțialității și libertății judecătorilor și organelor de urmărire penală în exercitarea atribuțiilor judiciare conferite de lege față de încercările de intimidare sau influențare a acestora. Faptele incriminate sunt inspirate din realitățile practicii judiciare, dar mai ales de frecvența, intensitatea și de modul de manifestare a acestor fapte în ultimii ani, constând în încercările de influențare sau intimidare din partea părților sau a reprezentanților acestora, în modalitățile arătate, pe durata desfășurării unui proces, obținându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparțialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate fie să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obținerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obținerea unei atitudini ostile din partea magistraților".

18. La data de 30 octombrie 2013, înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, un grup de parlamentari au inițiat propunerea legislativă de abrogare a art. 276 din Codul penal, motivând în "Expunerea de motive" că libertatea de exprimare este un drept fundamental, inviolabil, garantat de art. 30 din Constituție. Dată fiind formularea art. 276 din Codul penal, care incriminează faptele calificate presiuni asupra justiției, declarațiile oricărei persoane, inclusiv cele apărute în mass-media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face decât să creeze posibilitatea pronunțării unor soluții arbitrare care să aducă atingere libertății de exprimare. Printre principiile de bază ale eticii jurnalismului se identifică și condiția ca difuzarea știrilor să fie bazată pe adevăr, asigurată prin mijloace adecvate de verificare și demonstrare și pe imparțialitate în prezentare, descriere și narare [art. 4 din Rezoluția nr. 1003(1993) privind etica jurnalistului]. Atâta vreme cât la nivel legislativ este deja reglementată obligația jurnaliștilor de a supune dezbaterii publice și a transmite numai informații reale și întemeiate, sancțiunea pentru încălcarea acesteia putând fi atrasă la momentul actual sub forma răspunderii civile delictuale, apare ca nejustificată apariția unei incriminări în domeniul penal. Practic, în acest fel, există posibilitatea de a sancționa de două ori aceeași faptă, lucru de neconceput potrivit principiului non bis in idem, conform căruia, pentru aceeași faptă, nu se poate aplica decât o singură sancțiune.

19. Propunerea legislativă a fost trimisă Consiliului Legislativ, care, prin Avizul nr. 1.348 din 9 decembrie 2013, a avizat favorabil inițiativa formulată.

20. La data de 4 februarie 2014, Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat propunerea legislativă, iar în data de 18 februarie 2014, Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a adoptat Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

21. În data de 19 martie 2014, Președintele României a formulat, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituție, cerere de reexaminare a legii, care a fost respinsă de cele două Camere ale Parlamentului, în data de 16 septembrie 2014, respectiv 30 septembrie 2014.

22. La data de 6 octombrie 2014, legea a fost trimisă Președintelui României pentru promulgare, iar în data de 10 octombrie 2014, acesta a formulat obiecția de neconstituționalitate care constituie obiectul prezentei cauze.

23. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea constată că, adoptând Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Parlamentul a acționat în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare, liberă să decidă cu privire la politica penală a statului, respectiv cu privire la dezincriminarea unei fapte prevăzute în Codul penal, a cărei sancționare prin legea penală nu a mai apreciat-o ca fiind oportună. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că nu are competența de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența altor autorități constituționale.

24. Curtea a statuat că "atunci când Constituția, prin art. 124 alin. (1), stabilește că justiția se înfăptuiește în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este și rămâne în vigoare prin voința legiuitorului. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără îndoială că autoritățile publice care au funcții în legiferare trebuie să se implice, dar aceasta implicare este o problemă în care numai ele decid, în condițiile prevăzute de Constituție. Implicarea Curții Constituționale în domeniul legiferării și al politicii penale excede competenței sale, fiind o imixtiune în competența altor autorități statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competență legile sunt de strictă interpretare. Curtea Constituțională și-ar aroga abuziv atribuția de a prelungi în timp efectele unor dispoziții legale pe care legiuitorul le abrogă, încălcând regulile de competență și echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din dispozițiile constituționale." (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993.

25. Prin Decizia nr. 681 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Curtea a statuat că susținerile autorului excepției cu privire la necesitatea reaprecierii criteriului valoric care determină înțelesul expresiei "consecințe deosebit de grave", deși pot fi reale în condițiile devalorizării monedei naționale, nu pot fi reținute. Curtea a constatat că modificarea conținutului unei norme juridice, cu consecința sancționării unor fapte penale, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării".

26. Cu privire la opțiunea legiuitorului de a reglementa în domeniul legii penale, Curtea a mai reținut că Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni reprezintă un act de clemență, exercitat de Parlament în temeiul prerogativelor sale constituționale și conform politicii penale a statului. Stabilirea prin acest act normativ a criteriilor de determinare a pedepselor care se grațiază, precum și a infracțiunilor pentru săvârșirea cărora nu se aplică iertarea de pedeapsă intră în competența exclusivă a legiuitorului (argumente reținute în Decizia nr. 88 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2003, și în Decizia nr. 341 din 16 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 17 octombrie 2003).

27. Aplicarea instituției juridice a înlocuirii răspunderii penale, din titlul IV al Părții generale a Codului penal (n.r. vechiul Cod penal), art. 90,art. 91 și art. 98 din Codul penal (n.r. vechiul Cod penal), se poate realiza în cazul unor fapte care constituie infracțiuni cu un grad de pericol social mai mic, pentru care legea permite instanței judecătorești competente să înlocuiască, în anumite condiții, răspunderea penală pentru fapta săvârșită cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ. Curtea a constatat că aprecierea privind excluderea infracțiunii de calomnie de la aplicarea unei pedepse, pentru motivul că această faptă are un grad de pericol social redus, nu este o problemă de ordin constituțional, ci una de politică legislativă. Or, așa cum s-a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993, implicarea Curții Constituționale în domeniul legiferării și al politicii penale excedează competenței sale, fiind o imixtiune în competența altor autorități statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept potrivit căruia, în materie de competență, legea este de strictă interpretare. Așa fiind, este dreptul legiuitorului de a stabili, prin lege organică, în ce cazuri și în ce condiții răspunderea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni poate fi înlocuită cu răspunderea care atrage aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, prevăzută de legea penală (a se vedea în acest sens Decizia nr. 22 din 11 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999).

28. Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat că Parlamentul nu-și poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție. Astfel, libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul se exercită prin reglementarea condițiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute și garantate de Constituție, autoritatea legiuitoare neputând elimina protecția juridică penală a valorilor cu statut constituțional, cum sunt dreptul la viață, libertatea individuală, dreptul de proprietate, libertatea de exprimare sau demnitatea omului.

29. Astfel, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea a sancționat dezincriminarea unor fapte penale și a constatat că, "având în vedere importanța deosebită a valorilor ocrotite prin dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal - demnitatea persoanei, reputația și onoarea acesteia [...], abrogarea acestor texte de lege și dezincriminarea, pe această cale, a infracțiunilor de insultă și calomnie contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituția României". S-a reținut că, "prin abrogarea dispozițiilor legale menționate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziției constituționale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absența ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 și 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea și reputația persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală și adecvată."

30. Analizând dispozițiile Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și ținând seama de jurisprudența anterioară a instanței constituționale, Curtea urmează a stabili dacă Parlamentul a procedat la eliminarea protecției juridice penale a unei valori cu statut constituțional și dacă, având în vedere importanța deosebită a valorii ocrotite de dispozițiile art. 276 din noul Cod penal - independența justiției -, prin abrogarea acestui text de lege și dezincriminarea, pe această cale, a infracțiunii de presiuni asupra justiției s-a creat un vid de reglementare, astfel că respectiva valoare socială nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală și adecvată.

31. Cu privire la consacrarea legală și formele de protecție a principiilor imparțialității justiției și independenței judecătorilor, Curtea observă că, în dreptul intern, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 124 din Constituție, intitulat "înfăptuirea justiției", justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. În conformitate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Constituție, "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. "

32. În aplicarea dispozițiilor constituționale, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii consacră în art. 1 alin. (1) rolul de garant al independenței justiției al Consiliului Superior al Magistraturii, iar în art. 30 alin. (1) și (2), prevede următoarele: "(1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul și obligația de a se sesiza și din oficiu pentru a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputația profesională a judecătorilor și procurorilor.

(2) Judecătorul sau procurorul care consideră că independența, imparțialitatea sau reputația profesională îi este afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii, care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii. "

33. Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, în temeiul art. 38 din Legea nr. 317/2014, stabilește la art. 3 obligația judecătorilor și procurorilor de a apăra independența justiției, de a-și exercita funcția cu obiectivitate și imparțialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor și influențelor de orice natură. De asemenea, art. 9 din cod prevede că judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, și trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor. Pe de altă parte, în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmații defăimătoare la adresa lor, judecătorii și procurorii au dreptul de a-și exprima public opinia, exercitând, astfel, dreptul personal la replică (art. 19 din cod).

34. Având în vedere dispozițiile legale menționate supra, independența puterii judecătorești are atât o componentă obiectivă, ca o caracteristică indispensabilă a puterii judecătorești, cât și o componentă subiectivă care privește dreptul persoanei de a i se stabili drepturile și libertățile de către un judecător independent. Fără judecători independenți drepturile și libertățile nu se pot respecta într-un mod corect și legal. Prin urmare, independența puterii judecătorești nu reprezintă un scop în sine. Acesta nu este un privilegiu personal al judecătorilor, ci este justificată de nevoia de a permite judecătorilor să își îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor și libertăților cetățenilor.

35. Distinct de reglementările referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor, principiile imparțialității justiției și independenței judecătorilor sunt protejate și de legea civilă, care prevede răspunderea delictuală. În prezent, sunt în vigoare dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au devenit active începând cu data de 1 octombrie 2011. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede în capitolul IV - Răspunderea civilă, secțiunea 1 - Dispoziții generale, art. 1.349 - Răspunderea delictuală, potrivit căruia: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. "

36. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale este prevăzută de art. 1.381 din Codul civil - Obiectul reparației, cu următorul conținut: "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație.

(2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

(3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor. "

37. Principiul independenței justiției își găsește modalități de protecție și în cadrul documentelor internaționale la care România este parte. Astfel, dreptul la o instanță imparțială și independentă este garantat la nivel european, în primul rând de art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită în lege,[...]").

38. În afara Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, documentul cu cea mai mare autoritate privind independența judiciară la nivel european a fost Recomandarea (94) 12 a Comitetului Miniștrilor privind independența, eficiența și rolul judecătorilor. Potrivit acestui document, "în procesul decizional, judecătorii trebuie să fie independenți și să poată acționa fără niciun fel de restricție, influență subiectivă, presiuni, amenințări sau interferențe, directe sau indirecte". Recomandarea (94)12 a fost înlocuită de Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, care prevede expres că "independența judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept" (paragraful 4), iar "în cazul în care judecătorii consideră că independența lor este amenințată, ei ar trebui să poată recurge la un consiliu judiciar sau la o altă autoritate independentă, ori ei ar trebui să dispună de mijloace efective de remediere" (paragraful 8).

39. Un alt document internațional relevant este Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (C.C.J.E.) privind Standardele referitoare la independența puterii judecătorești și inamovibilitatea judecătorilor, adoptat, în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, la Strasbourg, la 23 noiembrie 2001. În cuprinsul acestui act se arată că "libertatea față de influențe externe nedorite constituie un principiu general unanim recunoscut. [...] Ca principii generale, libertatea față de influențe nedorite și necesitatea aplicării de sancțiuni în cazuri extreme sunt incontestabile (a se vedea echilibrul dintre principiul general al libertății de exprimare și excepția - acolo unde sunt necesare măsuri pentru menținerea autorității și imparțialității autorității judecătorești -, de la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Mai mult, C.C.J.E. nu are motive să creadă că acestea nu sunt prevăzute corespunzător ca atare în legislația statelor membre. Pe de altă parte, operarea lor în practică necesită prudență, atenție și, în unele contexte, constrângere politică. Discuțiile purtate cu judecători din diverse state și înțelegerea și sprijinul de care au dat dovadă pot fi foarte utile în această privință. Dificultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie influență nedorită și în a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a proteja procesul judecătoresc față de denaturări și presiuni, fie politice, fie din partea presei sau a altor surse, și interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viața publică și într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt figuri publice și că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituție prea fragilă."

40. De asemenea, un alt document al Consiliului Europei este Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, care a fost aprobată la Strasbourg, în iulie 1998. Potrivit dispozițiilor art. 1.4 din Cartă, "statutul oferă tuturor judecătorilor care

consideră că drepturile lor statuare sau, într-o manieră mai generală, independența lor sau cea a justiției sunt amenințate sau nesocotite în vreun fel, posibilitatea de a sesiza o astfel de instanță independentă, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau a propune remedierea lui".

41. În Raportul privind independența sistemului judiciar (Partea I: independența judecătorilor), adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 82-a sesiuni plenare (Veneția, 12-13 martie 2010), în cadrul Aspectelor specifice ale independenței judiciare - Absența influențelor externe nepotrivite, s-a arătat că independența judiciară presupune două aspecte complementare. Independența externă apără judecătorul de influența altor puteri ale statului și este un element esențial al statului de drept. Independența internă garantează că judecătorul decide numai pe baza Constituției și a legilor, și nu pe baza instrucțiunilor date de judecători mai înalți în grad. "Este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejați împotriva influențelor externe nepotrivite. În acest scop, aceștia trebuie să se bucure de imunitate funcțională - dar exclusiv funcțională (imunitate față de urmăririle penale pentru acte îndeplinite în exercitarea funcției lor, cu excepția infracțiunilor intenționate, de exemplu, luarea de mită)" (paragraful 61). Comisia de la Veneția a argumentat în favoarea unei imunități funcționale limitate a judecătorilor: "Magistrații (...) nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, așa cum este prevăzut în Constituția din Bulgaria. Potrivit standardelor generale, ei au efectiv nevoie să fie protejați de procesele civile pentru acte îndeplinite cu bună credință în cadrul funcției lor. Cu toate acestea, nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală, care să îi protejeze împotriva urmăririi penale pentru infracțiunile săvârșite, pentru ele trebuind să fie răspunzători în fața instanțelor." (CDL-AD (2003)12 - Memorandumul privind reforma sistemului judiciar în Bulgaria, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 55-a sesiuni plenare, la Veneția, 13-14 iunie 2003, paragraful 15.1). "Pentru a proteja procedurile judiciare de presiuni nepotrivite, ar trebui să fie analizată aplicarea principiului "sub judice", care trebuie să fie definit cu atenție astfel încât să se realizeze un echilibru corespunzător între nevoia de a proteja activitatea puterii judecătorești, pe de o parte, și libertatea presei și a dezbaterilor în chestiuni de interes public, pe de altă parte" (paragraful 64 din Raportul privind independența sistemului judiciar).

42. Pentru argumentele expuse în prealabil, Curtea constată că imparțialitatea justiției și independența judecătorilor beneficiază de protecția legii civile interne, sub două forme. În primul rând, cea prevăzută de Legea nr. 317/2004, care consacră rolul de garant al independenței justiției al Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit legii, acest organism are două mijloace prin care își poate exercita rolul constituțional: primul vizează apărarea judecătorilor și procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea, iar cel de-al doilea are ca obiect apărarea reputației profesionale a judecătorilor și a procurorilor. A doua formă de protecție este cea prevăzută de dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care consacră răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; orice prejudiciu dă dreptul la reparație.

43. Prin urmare, Curtea reține că, în absența ocrotirii juridice prevăzute de art. 276 din Codul penal,imparțialitatea justiției și independența judecătorilor continuă să beneficieze de instrumente de ocrotire juridică reale și adecvate. Astfel, prin efectul abrogării analizate, judecătorul sau organul de urmărire penală, victimă a declarațiilor publice nereale referitoare la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de cauza pe care o instrumentează, dispune de mijloace legale necesare, ce abilitează organismul național cu competență specială în materia garantării independenței justiției, pe de o parte, respectiv instanțele judecătorești, pe de altă parte, să ofere reparații adecvate și efective pentru prejudiciile aduse independenței sau imparțialității judecătorilor și a procurorilor ori reputației profesionale a acestora.

44. Pe de altă parte, Curtea reține că apărarea independenței justiției nu se poate realiza decât în cadrul prevăzut de Constituție, deci cu respectarea tuturor drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei. Protejarea acestei valori constituționale nu poate afecta existența altor drepturi și libertăți, exercitate cu bună-credință, în cadrul limitelor consacrate de normele constituționale.

45. În "Expunerea de motive" la legea de abrogare s-a arătat că, "dată fiind formularea art. 276 din Codul penal, care incriminează faptele calificate presiuni asupra justiției, declarațiile oricărei persoane, inclusiv cele apărute în mass-media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală. Acest fapt nu face decât să creeze posibilitatea pronunțării unor soluții arbitrare care să aducă atingere libertății de exprimare".

46. Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituție, libertatea de exprimare este inviolabilă. Ea nu poate însă prejudicia "demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Limitele libertății de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituția României, concordă întru totul cu noțiunea de libertate, care nu este și nu poate fi înțeleasă ca un drept absolut. Concepțiile juridico-filozofice promovate de societățile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituție prevede expres obligația cetățenilor români, cetățenilor străini și apatrizilor de a-și exercita drepturile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecția reputației sau a drepturilor altora [...]", precum și în art. 19 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și că aceasta poate fi supusă anumitor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ținând seama de drepturile sau reputația altora. În plus, alin. (7) al art. 30 din Constituție interzice activitățile care s-ar putea desfășura sub pretextul libertății de exprimare: defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitată libertatea de exprimarea, enumerarea realizată de textul constituțional este una strictă și limitativă.

47. Este de principiu că unor obligații legale, și cu atât mai mult unora de ordin constituțional, trebuie să le corespundă sancțiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligațiile juridice ar fi reduse la semnificația unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în spațiul relațiilor sociale, fiind anulată însăși rațiunea reglementării juridice a unora dintre aceste relații. Reglementarea la nivel constituțional a libertății de exprimare, ca drept fundamental cu un conținut complex, a determinat stabilirea limitelor în cadrul cărora acesta poate fi exercitat. Depășirea cadrului constituțional, exercitarea abuzivă a dreptului atrage răspunderea juridică, care în cazul libertății de exprimare este consacrată expres de dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție.

48. Însă natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporționalității unei limitări aduse libertății de exprimare, garantate de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nefiind compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanțe excepționale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2002, pronunțată în Cauza Nikula împotriva Finlandei, Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunțată în Cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, Hotărârea din 20 aprilie 2010, pronunțată în Cauza Cârlan împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2011, pronunțată în Cauza Cornelia Popa împotriva României, Hotărârea din 19 iunie 2012, pronunțată în Cauza Tănăsoaica împotriva României, Hotărârea din 26 martie 2013, pronunțată în Cauza Niculescu-Dellakeza împotriva României). Or, sub acest aspect, dispozițiile constituționale sunt concludente. Valorile constituționale care nu pot fi afectate sunt drepturile individuale precum demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine, respectiv acele valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30 alin. (7), și anume defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Întrucât limitele impuse acestei libertăți constituționale sunt ele însele de rang constituțional, stabilirea conținutului acestei libertăți este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei și spiritului art. 30 din Constituție. Or, independența justiției nu se regăsește printre valorile constituționale prevăzute de art. 30 alin. (6) și (7), astfel că legiuitorul este obligat să ofere modalități adecvate de protecție care să respecte principiul proporționalității care trebuie să guverneze raportul dintre exercițiul libertății de exprimare și sancțiunea aplicată în caz de exercitare abuzivă, respectiv echilibrul între nevoia de a proteja activitatea autorității judecătorești, pe de o parte, și libertatea de a exprima public și de a dezbate probleme de interes public, pe de altă parte.