Decizia CCR nr. 590 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. 1 din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 1 din 14.04.2014, şi ale art. 5 alin. 1 din Codul penal, în interpretarea dată prin...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, ori ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 14 aprilie 2014, excepție ridicată din oficiu în Dosarul nr. 95/1.372/2014 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 362D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca devenită inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal și de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din Codul penal. Referitor la dispozițiile art. 5 din Codul penal, se arată că prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,"Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". În ceea ce privește dispozițiile art. 6 din Codul penal, se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, se arată că textul criticat reglementează aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile și că acesta nu contravine prevederilor art. 16 din Constituție, întrucât cele două categorii de persoane condamnate invocate de autorul excepției se află în situații juridice diferite.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 15 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 95/1.372/2014, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, ori ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 14 aprilie 2014, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate conform prevederilor art. 595 din Codul de procedură penală, ca urmare a intervenirii unei legi penale noi.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textele criticate sunt echivoce și lipsite de claritate și previzibilitate, întrucât nu arată ce înseamnă aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzelor și, respectiv, după judecarea definitivă a cauzelor, aspect ce a dus la formarea unei practici neunitare la nivelul instanțelor ordinare, în privința aplicării legii penale mai favorabile în ansamblu sau pe instituții autonome. Se arată că din interpretarea celor două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 și Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, se deduc modalități diferite de aplicare a instituției în cauză, Decizia nr. 1/2014 dispunând aplicarea globală a legii penale mai favorabile, în timp ce prin Decizia nr. 2/2014 s-a arătat, referitor la aplicarea prevederilor art. 5 din Codul penal, că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei. Se susține că o astfel de aplicare diferită a legii penale mai favorabile creează o vădită discriminare între persoanele care au săvârșit infracțiuni și cărora le este aplicată global legea penală mai favorabilă și cele cărora legea penală mai favorabilă le este aplicată pe instituții autonome. Se subliniază faptul că, în majoritatea cazurilor, aplicarea pe instituții a legii penale mai favorabile duce la apariția unei lex tertia, ai cărei destinatari beneficiază de un regim juridic mai blând față de persoanele cărora legea penală mai favorabilă li se aplică sub forma legii în ansamblul său. Se observă că această situație este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil. Se arată că, pentru aceste motive, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, și cele ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 14 aprilie 2014, contravin normelor constituționale și celor europene invocate.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că principiul legalității pedepsei impune ca aceasta să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Se arată că reglementarea în Codul penal a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a cauzei este justificată de necesitatea asigurării unei egalități de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârșit aceleași infracțiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv conform dispozițiilor legii noi și cele care au săvârșit aceleași infracțiuni după intrarea în vigoare a legii noi. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, se arată că diferența de tratament invocată de autorul excepției este justificată de situațiile juridice diferite în care se află cele două categorii de persoane condamnate arătate în critica de neconstituționalitate, unele fiind condamnate definitiv, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, iar celelalte fiind judecate și condamnate conform dispozițiilor Codului penal în vigoare. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 365 din 25 iunie 2014 și nr. 379 din 26 iunie 2014.

8. Se susține că prevederile art. 5 alin. (1) din Codul penal nu aduc atingere principiului egalității în fața legii, tuturor persoanelor care au săvârșit infracțiuni, dar nu au fost judecate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal actual urmând a le fi aplicată legea penală mai favorabilă. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, ori ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 14 aprilie 2014. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține, însă, că sunt criticate, în realitate, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, și ale art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 14 aprilie 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripției răspunderii penale, respectiv dacă prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, decizii pronunțate conform art. 475 din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul cuprins:

- Art. 5 alin. (1) din Codul penal:"În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.";

-Art. 6 alin. (1) din Codul penal:"(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.".

12. Autorul excepției susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiției, precum și dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 5 din Codul penal, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

14. Având în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora deciziile Curții sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României și au putere numai pentru viitor, ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale", precum și faptul că, în prezenta cauză, Curtea Constituțională a fost sesizată prin încheierea din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, dată anterioară publicării Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 în Monitorul Oficial al României, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 14 aprilie 2014, a devenit inadmisibilă.

15. Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi".

16. Curtea a observat că, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, a analizat o serie de critici identice aduse dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis și cauzei de față.

17. Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

18. Curtea a constatat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, s-a reținut că legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

19. De asemenea, Curtea a observat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.

20. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

21. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, și alte drepturi sau valori constituționale, precum principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

22. Luând în considerare cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

23. Având în vedere că art. 6 din Codul penal, supus criticii de neconstituționalitate în prezentul dosar, reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal consfințește renunțarea de către legiuitor la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, s-a apreciat că argumentele pe care se fundamentează soluția pronunțată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014 sunt pe deplin aplicabile și în cauza de față.

24. În ceea ce privește principiul egalității, Curtea a observat că, în mod constant, în jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

25. Curtea a constatat că, în ipoteza analizată, categoriile de persoane invocate nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

26. Analizând situația persoanelor condamnate definitiv și a celor în curs de judecată, Curtea a reținut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 și persoanele care se află în curs de judecată.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.