Fotografia judiciară operativă
| Comentarii |
|
Fotografia judiciară operativă se utilizează pentru fixarea scenei locului infracțiunii, a cadavrului, a urmelor și diferitelor obiecte - probe materiale. Aceasta se folosește, de asemenea, în timpul percheziției, reconstituirii și în efectuarea experimentului judiciar. Despre folosirea fotografiilor în timpul executării activităților de cercetare se face mențiunea respectivă în pro-cesul-verbal întocmit cu ocazia respectivă. Fiecare fotografie este însoțită de explicații în scris cu privire la obiectul fotografiat, la acțiunea de anchetă executată, în ce cauză, precum și la ce dată/oră. Aceste explicații se scriu fie pe spatele fotografiilor, fie pe planșa pe care fotografiile se lipesc, datele înscrise fiind certificate prin semnătura organelor de urmărire penală, iar când este posibil, și prin semnăturile martorilor care au asistat la executarea lor.
Procedee de fotografiere la locul faptei
Fotografia judiciară cu caracter operativ, executată cu prilejul cercetării locului faptei sau în împrejurări similare de către chiar organele de cercetare penală, se înscrie printre procedeele importante de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentând un auxiliar prețios al procesului-verbal. În cazurile deosebite, cum sunt omorul, accidentele rutiere, navale, aeriene, incendiile, exploziile soldate cu victime omenești, tâlhăriile ș.a., cercetarea la locul faptei nu poate fi concepută fără executarea de fotografii, cărora li se adaugă înregistrările video. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 195 alin. (2) C. proc. pen., cu ocazia cercetării locului faptei, „se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal".
Este indicat ca fotografierea locului faptei să fie executată la lumina naturală difuză, deoarece o asemenea iluminare va pune în evidență mai multe detalii, imaginea caracterizându-se printr-un contrast mai redus. În timpul iernii, fotografierea se execută cu filtru galben și parasolar. Utilizarea acestor accesorii reduce valoarea clișeului produs de lumina reflectată de zăpadă. În cazul fotografierii seara ori în timpul nopții, precum și în cazul fotografierii în interiorul clădirilor în care nu pătrunde lumina zilei ori care sunt slab iluminate, este necesar să se folosească surse de lumină artificială. Dacă se folosesc mai multe surse de lumină, unul dintre ele se așază în spatele aparatului de fotografiat, iar celelalte, în apropierea obiectului de fotografiat, lateral, la extremitățile zonei ce se fotografiază.
Procedeele de fotografiere aplicate la locul faptei includ: fotografia de orientare, fotografia-schiță, fotografia obiectelor principale, fotografia de detaliu, fotografia urmelor și măsurătorile fotografice.
1. Fotografia de orientare
Fotografia de orientare servește la fixarea imaginii întregului loc al faptei, într-un ansamblu de puncte de reper sau de orientare, de natură să permită identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea ori a avut loc un eveniment cu implicații juridice. Totodată, prin fotografia de orientare se urmărește surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu-zis al faptei și zona înconjurătoare, cum sunt, de pildă, distanțele până la construcțiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces, posibilitățile de vizibilitate.
Când fotografia se execută în locuri deschise, punctele de orientare pot fi ansambluri de clădiri, poduri, diverse indicatoare, borne kilometrice, în general orice element cu o prezență și înfățișare stabilă în zonă. În cazul locurilor închise (în interiorul unui imobil), fotografia de orientare va surprinde exteriorul clădirii, încadrat în diverse puncte de reper, determinate de particularitățile construcțiilor învecinate, ale străzii în ansamblul său.
Pentru a cuprinde cât mai complet cadrul înconjurător, fotografierea se execută, în funcție de posibilități, de pe un loc mai ridicat (movilă, mașină, acoperiș de casă, balcon). Aparatul de fotografiat trebuie situat cât mai sus, în unele cazuri recurgându-se inclusiv la fotografii aeriene. Punctul din care se fotografiază sau punctul de stație, precum și condițiile de iluminare (naturală sau artificială) trebuie să asigure redarea clară și corectă a ansamblului locului faptei și a punctelor de orientare. Această fotografie se face, de obicei, în condiții obișnuite de timp, la lumina naturală a zilei. Se recomandă ca, pe cât posibil, fotografia să se execute când lumina naturală nu creează umbre puternice. Fotografii de orientare foarte bune, uniforme, cu multe detalii și clare se obțin prin fotografierea locului faptei pe timp cu cer noros, înainte de răsăritul sau imediat după apusul soarelui, când obiectele nu se eclipsează unele pe altele prin umbrele lor.
2. Fotografia-schiță
Fotografia-schiță se numește fotografia care înfățișează în întregime locul faptei, izolat de cadrul înconjurător. De exemplu, la cercetarea accidentelor de circulație auto, prin fotografia-schiță se fixează locul unde se găsește mașina tamponată, cadavrul; la cercetarea furtului, trebuie fotografiată încăperea (magazie, cameră) din care s-au furat obiectele; la cercetarea omorului, locul unde a fost descoperit cadavrul.
Momentul executării fotografiei este precedat de marcarea locurilor în care sunt prezente urme și mijloace materiale de probă. Marcarea urmelor infracțiunii se face cu semnele numerotate existente în trusa criminalistică, astfel încât în fotografie să apară numărul cu care s-a marcat fiecare obiect sau urmă în parte. Așadar, fotografia-schiță este destinată redării, în exclusivitate, a întregului loc al faptei, cu tot ce are el mai caracteristic. De regulă, fotografia se execută cu aparatul situat la înălțimea medie a ochilor (cca. 1,60-1,70 m).
Fotografia-schită unitară oglindește locul săvârșirii faptei, cu toate particularitățile sale, fără împrejurimi, având în prim-plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acțiunea infractorului. Această fotografie se face în faza statică a cercetării locului faptei, cu aceleași mijloace tehnice ca la fotografia de orientare. Aceasta presupune, printre altele, alegerea punctului de stație și a obiectivului cu distanța focală convenabilă surprinderii totalității sau marii majorități a elementelor caracteristice și, îndeosebi, a obiectelor principale. Dacă dintr-un motiv sau altul (teren accidentat sau inabordabil) nu este posibilă o apropiere suficientă de locul faptei, la aparatul fotografic se atașează un teleobiectiv, care aduce în prim-plan imaginea obiectului care interesează cercetarea.
Fotografia-schiță panoramică constă în imaginea fotografică a întregului obiect obținută prin fotografierea succesivă a diferitelor lui porțiuni, care ulterior sunt asamblate. Fotografia panoramică se utilizează îndeosebi pentru fixarea obiectelor ce nu pot fi cuprinse într-un singur cadru fotografic. În aceste cazuri, se fotografiază obiectul pe părți, în mod succesiv.
Fotografia panoramică se clasifică în:
- fotografia panoramică liniară, unde obiectul este fotografiat din mai multe puncte situate la aceeași distanță de obiect (pe o linie paralelă), prin mutarea succesivă a stativului pe care se află fixat aparatul fotografic (în deplasarea aparatului fotografic se va ține seama nu numai de păstrarea aparatului în aceeași poziție paralelă cu locul faptei, ci și de înălțimea și înclinarea aparatului);
- fotografia panoramică circulară, realizată prin luarea de imagini, fără deplasarea stativului, prin rotirea aparatului situat într-un punct de stație central. Fotografiile astfel obținute vor fi alipite în ordinea în care au fost executate, după anumite puncte de reper, astfel încât să redea în întregime locul faptei.
Menționăm că aparatele digitale de fotografiat din prezent (chiar și cele instalate pe telefoanele mobile) au capacitatea de a realiza acest procedeu de fotografiere panoramică în timp real. Din punct de vedere tehnic, se recomandă ca toate porțiunile obiectului să fie fotografiate la aceeași iluminare, cu aceeași diafragmă și același timp de expunere.
Fotografia schiță pe sectoare presupune redarea pe porțiuni a locului faptei, în condiții similare de iluminare, cu același obiectiv și la aceeași scară. Procedeul se aplică în locurile compartimentate (de exemplu: interiorul clădirilor, apartamente), unde nu se poate executa o fotografie unitară.
Fotografia schiță încrucișată se execută cu aparatul situat succesiv în puncte diferite sau diametral opuse, în scopul înlăturării dintr-o imagine a așa-numitelor „zone oarbei”. Astfel, pentru a obține o imagine completă, este indicat să se efectueze o serie de fotografii, prin fotografierea locului faptei din mai multe unghiuri contrare și încrucișate (puncte diametral opuse).
3. Fotografia obiectelor principale
După executarea fotografiilor de orientare și a fotografii-lor-schiță ale locului faptei, se trece la fotografierea obiectelor considerate principale prin natura lor sau prin urmele ce le poartă în urma infracțiunii săvârșite. Fotografia obiectelor principale se utilizează pentru fixarea celor mai importante porțiuni ale locului faptei, la o scară mai mare decât apar în fotografia-schiță. Astfel, obiecte principale pot fi socotite: cadavrul victimei sau al agresorului (în caz de omor, accident de circulație, accident de muncă, sinucidere), mijloacele de transport, urme de frâne, obiectele transportate sau obiectele care s-au deteriorat când s-a produs coliziunea (în caz de accidente de circulație); locul de pornire a focului, urmele mijloacelor care au ușurat extinderea focului, resturile obiectelor arse (în caz de incendii); arme de foc sau urmele acestora; urme de mâini sau de picioare, urmele instrumentelor de spargere.
Modalitatea de fotografiere a obiectelor principale constă în fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele și consecințele faptei infracționale. Fotografia obiectelor principale se execută, de regulă, în faza statică a cercetării locului faptei. Precizăm că fiecare obiect principal nu se fotografiază izolat, ci în corelație cu obiectele și urmele din imediata lui apropiere, astfel încât, analizând imaginea fotografică, să se poată stabili poziția sa în ansamblul câmpului infracțional și în raport cu celelalte obiecte.
Fiecare obiect trebuie astfel fotografiat, încât imaginea să redea elementele și detaliile sale caracteristice de identificare. Aceasta impune ca fotografierea să se efectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o iluminare adecvată (directă sau laterală) și prin marcarea obiectului cu un număr. De asemenea, lângă obiectele principale sau între acestea, dacă este posibil, se așază o unitate de măsură (riglă, centimetru, bandă/ panglică gradată), pentru aprecierea dimensiunilor și a distantelor dintre obiecte. 9
4. Fotografia de detaliu
Odată cu trecerea la faza dinamică a cercetării locului faptei, diferitele obiecte, neridicate până atunci de la locul în care se găseau, se ridică cu grijă, pentru a fi examinate separat și amănunțit. De data aceasta, fiecare obiect interesează ca o probă materială luată izolat, fotografiindu-se independent de locul unde a fost descoperită. Fotografiile de detaliu sunt specifice fazei dinamice a cercetării la locul faptei, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziției obiectelor în vederea punerii în evidență a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum și a localizării lor pe suprafața obiectului. Spre exemplu, în cadrul fotografiei detaliilor se fixează leziunile de pe corpul victimelor, astfel încât să se poată aprecia caracterul, dimensiunile și localizarea lor precisă.
Detaliile trebuie să fie fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare și cu sursele de lumină dispuse lateral și în spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidențiate detaliile caracteristice, posibil de exploatat în procesul identificării. Fotografia de detaliu reprezintă uneori singurul mijloc de ridicare a urmelor infracțiunii. De exemplu: spărturile în zid, urmele de pe anumite obiecte care nu pot fi transportate la laborator, urmele de rulare sau de frânare ale autovehiculelor create pe suprafețe dure de genul asfaltului.
Pentru executarea unei fotografii de detaliu se vor alege:
- un obiectiv cu caracteristici optice adecvate mărimii detaliului;
- filtre pentru punerea în evidență a detaliilor cu o culoare apropiată de nuanța de culoare a fondului;
- surse de lumină artificială sau ecrane pentru dirijarea luminii naturale.
Sunt relativ frecvente împrejurările în care fotografia de detaliu se interferează cu macrofotografia, destinată unor măriri de până la 10X. Pentru aceasta se recurge la montarea de inele intermediare, între obiectiv și camera obscură, fotografia putându-se efectua de la o distanță de ordinul centimetrilor. De exemplu, în procesul de fixare fotografică a urmelor de mâini interesează, printre altele, redarea clară a caracteristicilor de identificare.
5. Procedee speciale de fotografiere la locul faptei
Într-o primă categorie se află procedeele de fotografiere a urmelor, cum sunt cele de mâini, de picioare. O altă categorie privește procedeele de fotografiere a armelor, a instrumentelor de spargere și a urmelor lor. Pentru fotografierea urmelor trebuie respectate condițiile tehnice menționate anterior. Firește că fotografierea se face după revelarea urmelor, în primul rând a celor latente, dar și a celor a căror nuanță nu se distinge de culoarea fondului.
Aparatul de fotografiat se instalează într-o poziție plan paralelă cu urma, mijlocul material de probă sau alt obiect cu posibilă semnificație în caz. Sursele de lumină se dispun direct și lateral pentru evidențierea, prin jocul umbrelor, a caracteristicilor de identificare, cum ar fi, de pildă, cazul urmelor de adâncime. De asemenea, nu trebuie omisă dispunerea unei rigle gradate (în vederea măsurării pe fotografie).
6. Fotografia digitală
Această metodă modernă de fixare a imaginilor fotografice, în care locul peliculei fotosensibile îl ia tehnica de calcul, lărgește efectiv posibilitățile de investigare a scenei infracțiunii. Astfel, revelarea și fixarea fotografică a urmelor se realizează în condiții mai bune și mai sigure, prin vizualizarea directă a urmei, selec-tându-se cea mai bună imagine care poate fi ușor prelucrată prin tehnicile informatice (mărite, selectate, contrastate).
7. Procedeele de fotografiere a cadavrelor
În orice împrejurare în care la locul faptei se găsește un cadavru, indiferent de cauza și natura mortii (omucidere, sinucidere, accident), se impune efectuarea de fotografii pentru redarea poziției corpului și a leziunilor, a stării îmbrăcămintei, a leziunilor vizibile în acel moment, a distanței și a raportului de poziție cu obiectele din apropiere. Regula generală este aceea potrivit căreia, în ipoteza morții violente, cadavrele să fie fotografiate în poziția și starea în care au fost găsite, nefiind permisă nicio modificare (faza statică a cercetării locului faptei). Potrivit acestei reguli, se va efectua o fotografie cu aparatul dispus deasupra cadavrului (fotografiere verticală), într-o poziție plan paralelă, care să permită fixarea imaginii întregului corp. Totodată, se vor efectua mai multe fotografii din părțile laterale (fotografii încrucișate și paralele), evitându-se, în măsura posibilităților, fotografiile dinspre cap și picioare, pentru a nu da naștere unor disproporții supărătoare.
După fixarea prin fotografie a aspectului general al cadavrului și îndeosebi a poziției lui față de obiectele înconjurătoare, se trece la fotografierea (la o scară mult mai mare) a detaliilor, ca: leziunile vizibile, urmele infracțiunii rămase pe îmbrăcăminte, petele sau bălțile de sânge, urmele de otrăvire, arsurile. Dacă leziunile provocate de armele de foc au creat orificii atât de intrare, cât și de ieșire, aceste urme vor fi fotografiate într-o succesiune imediată.
Pe lângă regula generală, în funcție de specificul situației, mai pot fi avute în vedere următoarele reguli:
- cadavrele dezmembrate sunt fotografiate în două etape: mai întâi se fotografiază fiecare parte în locul și în poziția în care se află, apoi se fotografiază întregul corp refăcut;
- cadavrele înecaților sunt fotografiate o dată în apă, dacă așa au fost găsite, și imediat după scoatere, pentru a nu risca apariția procesului de putrefacție (îndeosebi la temperaturi ridicate);
- cadavrele spânzurate sau în poziția șezând sunt fotografiate din patru părți opuse: față, spate și părțile laterale. La cei spânzurați se va insista asupra nodului și șanțului de spânzu-rare, dar și asupra distanței dintre sol și picioare;
- cadavrele carbonizate se fotografiază sub o lumină puternică directă, situată în spatele aparatului fotografic, pentru a le reda cât mai bine detaliile; după fotografierea în starea în care au fost găsite, vor fi așezate pe o suprafață albă (hârtie sau cearșaf), pentru a se obține suficient contrast și fotografiate cu ajutorul unei lumini puternice;
- cadavrele înghețate vor fi, de asemenea, fotografiate în starea inițială, precum și după dezghețarea la temperatura camerei, pentru a se putea deosebi diferitele forme de leziuni sau petele după natura lor;
- leziunile de pe corp (răni, echimoze, plăgi), pete cadaverice, particularități în starea îmbrăcămintei, deteriorările acesteia (urme de glonț, tăieturi de cuțit) se fotografiază în plan mărit.
8. Măsurătorile fotografice
Fotografia de măsurătoare este procedeul de fotografiere care dă posibilitatea determinării pe fotografie a dimensiunilor obiectelor fotografiate, precum și a distanțelor dintre aceste obiecte. Fotografia de măsurătoare prezintă o mare însemnătate îndeosebi cu prilejul fixării unui loc al faptei cu aspect deosebit de complex.
8.1. Măsurătoarea fotografică cu rigla gradată
Măsurătoarea fotografică cu ajutorul riglei gradate (fotografia bidimensională) face parte dintre metodele utilizate frecvent în determinarea dimensiunilor liniare ale urmelor și obiectelor. Obiectele sunt fixate astfel încât după fotografie să li se poată stabili dimensiunile în lungime și lățime. În esență, acest procedeu constă în așezarea alături de obiectul fotografiat a unei rigle gradate în centimetri, care este fotografiată împreună cu obiectul respectiv.
Rigla se așază paralel și cât mai aproape de obiect. Totodată, ea va fi în același plan cu suprafața măsurată. Astfel, dacă se măsoară o urmă de adâncime, centimetrul va fi adus la nivelul urmei prin presare sau prin săparea unui șanț, alături de urmă, în funcție de plasticitatea solului. Nerespectarea acestei reguli are ca urmare redarea în fotografie a detaliilor obiectului mai mari sau mai mici decât scara, iar dimensiunile lor naturale nu vor mai putea fi stabilite (ulterior) pe fotografie. Nu se recomandă ca rigla să fie pusă pe însăși suprafața obiectului de fotografiat, deoarece ar putea ascunde unele detalii a căror importanță încă nu se cunoaște. Aparatul de fotografiat se instalează perpendicular pe urmă, încât axa optică a obiectivului să cadă perpendicular pe centrul obiectului de fotografiat.
8.2. Măsurătoarea fotografică cu banda gradată
Măsurătoarea fotografică cu ajutorul benzii gradate (scara de profunzime) constituie un procedeu folosit curent și cu rezultate bune în cercetările de la locul faptei. Se aplică pentru determinarea distanței dintre obiecte, mai ales dacă sunt dispuse în profunzime, ca și pentru redarea dimensiunilor obiectelor sau urmelor mai mari, cum sunt urmele de frânare ale autovehiculelor.
Scara de profunzime este constituită dintr-o panglică împărțită în gradații egale cu distanța focală principală a obiectivului. Fiecare a doua gradație se vopsește în negru, iar gradațiile albe se notează cu numere de ordine, socotindu-se și gradațiile vopsite cu negru. Înainte de fotografiere, scara se așază pe podea sau pe pământ, la adâncimea suprafeței de fotografiat. Capătul din față al scării se așază în punctul de cădere al firului cu plumb suspendat în partea frontală a obiectivului. Banda metrică (din material plastic sau din hârtie), lată de 10 cm și cu lungime de până la 10 m, este împărțită, în majoritatea cazurilor, în segmente de 10 cm.
Pentru a determina în fotografie distanța de la obiectiv până la obiectul de fotografiat, de la baza obiectului se trage o linie perpendiculară la scară. Numărul gradațiilor scării întretăiate de această linie se înmulțește cu distanța focală principală a obiectivului. De exemplu, obiectul se găsește situat pe linia care întretaie scara la limitele gradațiilor 34 și 35; distanța focală principală a obiectivului este egală cu 11,5 cm. Distanța până la obiectul respectiv este egală cu 11,5 X 34 = 3,91 m.
8.3. Măsurătorile tridimensionale
Pentru măsurarea obiectelor mai mari sau pentru măsurarea locului săvârșirii faptei, când fotografia luată din planul de sus nu se poate aplica, se folosește metoda fotografierii tridimensionale. Prin acest tip de fotografie, se fixează imaginea obiectului și a etalonului fotografiat, în vederea măsurării după legile perspectivei geometrice. Măsurătorile tridimensionale se pot face prin folosirea unor planșete speciale, prin stereofotografie, cu aparate având două obiective, precum și pe fotografii executate ocazional. Aceste procedee sunt aplicate de specialiștii fotografi ai organelor judiciare.
Se numește fotografie stereoscopică acea fotografie care oferă posibilitatea imprimării pe clișeu a volumului și a interdependenței de amplasare a obiectelor de fotografiat. Aparatul fotografic stereo este prevăzut cu două obiective și două camere obscure, permițând executarea simultană a două fotografii, din unghiuri diferite ale aceluiași obiect. Stereofotografia pornește de la principiul vederii binoculare, constând în suprapunerea a două imagini fotografice ale aceluiași obiect luate din unghiuri diferite. Prin stereoscopie obținem, pe lângă o imagine spațială a obiectelor, care ne dă o viziune mai apropiată de cea umană, și măsurarea dimensiunilor lor, prin coordonatele spațiale care pot fi stabilite pentru fiecare punct din teren, cu ajutorul unor indicatoare mobile introduse în câmpul fotografiei.
8.4. Fotogrammetrie
Fotogrammetria servește ca metodă auxiliară de măsurare a dimensiunilor, alături de măsurătorile directe la locul faptei cu unități metrice. Fotogrammetria reprezintă o metodă importantă de lucru în topografie, preluată și adaptată necesităților cercetării la locul faptei datorită posibilităților de reconstituire și de măsurare a suprafețelor, a formei și a poziției obiectelor principale.
Măsurarea dimensiunilor liniare ale obiectelor cu ajutorul fotografiei prezintă o serie de avantaje și, în același timp, o serie de dezavantaje, față de măsurarea cu unitățile metrice. Prin folosirea fotogrammetrie! se rețin toate raporturile de distanțe și dimensiuni, indiferent de importanța ce li s-ar acorda pentru moment de către persoana care face cercetarea. Totodată, prin măsurătorile fotografice se asigură o imagine de ansamblu a raporturilor de poziție între diferitele urme descoperite, ajutând la interpretarea ulterioară a condițiilor în care s-a desfășurat infracțiunea. În prezent, fotogrammetria reprezintă singurul procedeu științific de efectuare a unor măsurători fotografice tridimensionale precise, mai ales dacă împrejurările o impun.
| ← REGULAMENTUL SENATULUI (REPUBLICAT) |
|---|
