Nicolae Titulescu
| Comentarii |
|
(Craiova, 4 martie 1882 - Cannes, 17 martie 1941)
Nicolae Titulescu descinde din familia juristului Ion Titulescu - fiul protopopului Nicolae Economu, apropiat al lui Ion Brătianu, a deţinut succesiv funcţiile de prefect al judeţului Dolj şi preşedinte al Curţii de Apel Craiova. Mama sa, Maria Titulescu, nepoată a celebrului pictor Theodor Aman, apreciată drept „o persoană instruită şi francofilă”, i-a asigurat educaţia după moartea prematură a soţului (1883).
Între anii 1893 - 1900 urmează cursurile liceului „Carol I”, obţinând premiul de onoare la examenul de bacalaureat, iar în toamna anului 1900, primind o bursă oferită de Fundaţia Madona Dudu din Craiova, părăseşte ţara spre a studia dreptul la Paris.
Instalat în cartierul Latin din capitala Franţei, studentul Titulescu „s-a consacrat studiului cu atâta pasiune, cu atâta ardoare, încât a stârnit admiraţia celor mai competenţi şi mai distinşi profesori ai facultăţii.” Străduinţele sale vor fi curând răsplătite: în urma unui concurs al facultăţilor de drept din Franţa, organizat în anul 1903, Titulescu primeşte premiul „Ernest Beaumont” şi devine laureat al Facultăţii de Drept din Paris pentru lucrarea „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimţite sub regimul comunităţii, fie de către femeia singură, fie de către cei doi soţi în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau al unui al treilea. În anul 1904 îşi finalizează doctoratul, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caen, teza sa - „Essai sur une theorie generale des droits eventuels (Essay on a general theory of probate laws)” - primind calificativul cum laudae, din partea comisiei de examinare prezidate de Marcel Planiol.
Reîntors în ţară, se înscrie în Baroul Bucureşti, iar în toamna anului 1904, pe când avea numai 22 de ani, este numit profesor suplinitor la Facultatea de Drept a Universităţii din laşi, la catedra de civil a profesorului Dimitrie Alexandresco. Aici va activa până în anul 1909, când primeşte catedra de drept civil a Facultăţii de Drept din Bucureşti, unde va rămâne până în 1936. Aşadar, înainte de a se dedica diplomaţiei, Titulescu îmbrăţişează, astfel
cum însuşi avea să mărturisească, „două cariere din cele mai pasionante: baroul şi învăţământul”).
în calitate de avocat, Titulescu a dovedit, încă din primii ani, un talent oratoric deosebit, pe care şi-l va perfecţiona în timp, atingând apogeul în discursurile susţinute la marile tribune internaţionale.
Potrivit autorului unei remarcabile monografii asupra vieţii lui Titulescu, acesta „n-a susţinut în nici un proces interese pe care le ştia lipsite de temei, însă atunci când se angaja să apere o cauză dreaptă, el făcea uz de întregul arsenal al cunoştinţelor sale de specialitate, de vasta sa erudiţie şi îndeosebi de toate resursele artei sale oratorice.”'
Sunt de amintit câteva dintre aspectele ce au format obiectul proceselor în care Titulescu a pledat cu succes, între anii 1905 - 1915: neexecutarea obligaţiilor în cazul unui contract de vânzare cu pact de răscumpărare'; contestarea drepturilor succesorale izvorâte din testament' şi a drepturilor pretins întemeiate pe dotă'; reîntoarcerea în patrimoniu a unor drepturi funciare uzurpate; încălcarea de către Banca de Credit Român a dispoziţiilor unor contracte comerciale'.
Deşi în urma răscoalei din 1907 moşia sa - “Tituleşti” - a fost serios afectată, nu doar că a renunţat la a cere aplicarea tezelor pe care le formulase relativ la despăgubirea marilor proprietari, dar a avut o atitudine aparte, exprimată în paginile ziarului său: „Cât despre mine care scriu aceste rânduri declar a mă pune cu desăvârşire la dispoziţiunea tuturor ţăranilor nevoiaşi ajutându-i pe cât voi putea la toate păsurile lor, şi mai ales în procesele ce pot avea la Craiova, dându-le serviciile mele în chip cu totul gratuit.”'
Titulescu va reveni la avocatură, în Franţa, după îndepărtarea sa din guvern.
Ca profesor, la Iaşi, apoi la Bucureşti, şi-a orientat cursul de drept civil îndeosebi asupra analizei secţiunilor privitoare la privilegii şi ipoteci, persoane şi succesiuni.
Adresându-se studenţilor cu prilejul unei prelegeri introductive, Titulescu îşi afirma concepţia privitoare la relaţia cu discipolii săi:
„Eu D-lor voi încerca să vă chem la datorie numai prin atracţiune. Dacă numai prin atracţiune voi reuşi să vă fac să umpleţi sălile acestei facultăţi, voi fi cu atât mai mulţumit, dacă nu, voi face cursul numai cu cei care vor veni aci din propriul impuls al conştiinţei lor, rezervându-mi judecata asupra celorlalţi.”' Cursul său, al cărui scop declarat era acela de a deştepta „...curiozitatea ştiinţifică adevărată, care consistă în a te întreba ce trebuie să ştii, iar nicidecum ce mă va întreba profesorul la examen...”', se caracteriza prin conciziune: „între a fi incomplet şi sumar, eu aleg şi prefer să fiu sumar.”
Observând şi întâmpinând totodată anumite neajunsuri legate de învăţământul juridic românesc, Titulescu a imaginat o serie de măsuri reformatoare, structurate pe mai multe niveluri. în opinia sa, „Renovaţia şi adevărata îndrumare a ştiinţelor juridice nu va data pentru binele comun, decât în ziua în care se vor pătrunde toţi că sub abstracţiunile legilor se mişcă oameni şi că a-i sacrifica unui exces de logică înseamnă a zice “omul e făcut pentru lege iar nu legea pentru om” ceea ce e o absurditate.”'
Afirmând necesitatea unei reforme radicale în învăţământ, Titulescu scria: „Dacă rea e starea actuală a lucrurilor, dacă suntem hotărâţi a o schimba, nu s-ar face operă utilă mărginindu-ne la reforme de detalii, întreg edificiul păcătuieşte prin bază, să-l refacem deci din temelie.”'
În privinţa materiilor de studiu, Titulescu considera necesară introducerea unor discipline noi, precum: istoria dreptului român, sociologie, filozofia dreptului, economie, legislaţie comparată. Relativ la studiul dreptului roman, propunea predarea acestei discipline în cadrul unui singur an universitar, accentuând importanţa „principiului istorismului”, pentru mai buna conturare a evoluţiilor juridice în Imperiul Roman. Convingerea sa era aceea că “fără drept roman, economie politică şi legislaţie comparată, nimeni nu se poate pretinde mai mult ca un simplu practician.”'
Adept al unui învăţământ superior de tip privat, Titulescu nu agrea modalitatea de acces a tinerilor cu diplomă de bacalaureat la cursurile universitare, şi nici modul de examinare a studenţilor: „Un alt viţiu al organizării prezente - nota el în Observaţiuni...- e libertatea deplină ce domneşte în înscrierile la facultăţi şi în prezentarea la examen. Oricine vrea să fie student în drept, fie chiar de joc, o poate; nici o condiţiune de silinţă nu i se cere, nici o taxă nu îi e impusă...”. Recomandând admiterea selectivă în facultate, cu reducerea corespunzătoare a numărului studenţilor, Titulescu propunea totodată perceperea unei taxe cu prilejul susţinerii fiecărui examen, mai puţin în privinţa studenţilor săraci dar preocupaţi de studiu.
Relativ la asimilarea cunoştinţelor de către studenţi, Titulescu punea accent pe ceea ce astăzi înţelegem a fi activitatea de seminarizare: „Unul din cele mai mari neajunsuri ale învăţământului universitar e indiferenţa cu care se priveşte munca studentului. Până la examen, mai ales la drept, el n-a avut ocazia să schimbe o vorbă cu profesorul.”' Deşi se pronunţa pentru verificarea atentă a studenţilor, nu acorda examenului în sine o importanţă covârşitoare, preferând o apreciere de ansamblu şi încurajând astfel pregătirea temeinică:
cu greu va fi respins un student - găsim în Observaţiuni... - care un an întreg a dat
răspunsuri satisfăcătoare, pentru că intimidat la examen nu înţelege întrebarea profesorului.” Cât priveşte tezele de licenţă, Titulescu le considera simple compilaţii, astfel că „...practicarea lor fiind neserioasă ele trebuie înlocuite cu un examen scris mult mai greu şi mai convingător.”'
în viziunea sa reformatoare, profesorul universitar putea fi doar posesorul titlului de doctor în ştiinţe şi „în virtutea unui concurs, care e singurul mijloc sincer de a constata ştiinţa candidatului.”' încredinţat de faptul că acceptarea cumulului de funcţii de către cadrele didactice universitare impietează asupra cercetării lor ştiinţifice şi evoluţiei la catedră, Titulescu admitea totuşi posibilitatea exercitării de către profesor a atribuţiilor conferite prin alegerea sa ca deputat.
Considerând doctoratul în drept ca fiind „...o consacrare ştiinţifică de ordine mai înaltă ce-şi pune ca scop nu atât dezvoltarea cunoştinţelor de texte cât formarea spiritului ştiinţific în materie juridică...”, propunea, pentru atingerea acestei trepte deosebite, susţinerea a două examene orale şi a unei teze care ar trebui să piardă caracterul de şcolaritate al surorilor sale de licenţă şi să devină o operă personală şi muncită.”
Odată cu debutul carierei universitare, Titulescu a început să publice primele sale articole în revista “Cronica”, editată la Bucureşti de Victor Basilescu, apoi în “Curierul Judiciar”. Amintim aici: Doctoratul în drept (“Cronica", 26 şi 27 februarie 1904); Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept (“Cronica”, 9, 10, 11, 13, 14, 15 iulie 1904); Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică (“Curierul Judiciar”, 27 martie 1905); Problema cesiunei usufructuare în dreptul român (“Curierul Judiciar" nr. 38/22 mai 1905); Principiile autorizării maritale într-una din aplicările lor practice (“Curierul Judiciar” nr. 75/13 noiembrie 1905); O lecţiune de deschidere (“Curierul Judiciar”, 11 februarie 1907).
în 1907 şi-a editat propriul periodic - ziarul “Ţăranul” - însă numai trei numere au văzut lumina tiparului. Titlurile articolelor pe care le-a semnat în cele câteva apariţii au avut menirea de a sublinia necesitatea îndreptării situaţiei din mediul rural: Iubiţi săteni (‘Ţăranul”, 4 mai 1907); Ţăranul şi pământul (“Ţăranul”, 9 mai 1907). Pe aceeaşi linie a preocupărilor sale se înscrie şi lucrarea intitulată Problema responsabilităţii juridice a statului şi a comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti (Tipografia “Guttemberg”, Bucureşti, 1907).
Afară de articole, Titulescu a alcătuit şi lucrări de mai mare întindere, precum împărţeala moştenirilor (Librăria “Leon Alcalay”, Bucureşti, 1907), îngrijindu-se totodată de punerea la dispoziţia studenţilor a unor cursuri universitare: Curs de drept civil - anul I licenţă - 1915-1916 (editat de S. E. loan, Bucureşti); Curs de drept civil. Persoane (Bucureşti, 1920, cit. supra).
între ideile exprimate în lucrările sale, remarcăm pe aceea privind evoluţia dreptului: „Dreptul e supus legii evolutive. Dreptul de azi e produsul evoluţiunii de ieri şi el servă de bază evoluţiunii de mâine”. în viziunea sa, dreptul reprezintă „o ştiinţă socială, deoarece obiectul său e să determine raporturile dintre membrii unei societăţi aşa cum ele trebuie să se petreacă pentru ca convieţuirea cerută în numele intereselor fiecăruia să fie posibilă”, iar norma juridică „o regulă socială, produs al evoluţiunii şi merită a trăi atâta vreme cât o cer nevoile sociale care au motivat crearea ei”.
Contestând poziţia jurisprudenţei în privinţa chestiunii autorizării maritale, Titulescu scria: „Eu nu cred să existe act care să fie o consecinţă mai directă a autorizării de a sta în justiţie, ca alegerea unui avocat fără de care pledarea procesului, care constituie conţinutul dreptului femeii de a sta în judecată, ar fi literă moartă, femeia singură neştiind, ca profană în ale dreptului, afară de rarisime excepţiuni, pe ce motive de formă şi fond să-şi sprijinească pretenţiunile.”
Cât priveşte argumentarea existenţei drepturilor eventuale, Titulescu conchide: „Pentru a da deplină satisfacţie tuturor intereselor, fără excepţie, şi aceasta printr-un procedeu unic, am ajuns la concluzia de a lărgi sfera modalităţilor pe care un act juridic ar putea să le comporte, şi de a face loc alături de termen şi condiţie, unei modalităţi noi: eventualitatea.” în aceeaşi lucrare, se pronunţă încă o dată în sensul primenirii sistemului legislativ în raport cu evoluţia societăţii, funcţia tehnicii juridice fiind, în opinia sa, aceea „de a sesiza şi de a coordona mersul şi dezvoltarea atât de complexă a dreptului modern; ea este în special destinată să anticipeze opera legiuitorului, prin adaptarea continuă a unui text vechi nevoilor noi.”
Sunt numai câteva dintre aspectele ce au format obiectul preocupărilor juridice ale lui Titulescu, asupra cărora s-a aplecat atât în calitate de avocat, cât şi ca profesor. Cariera universitară îi va fi însă un permanent reper peste timp, astfel explicându-se întrebarea pe care şi-o va adresa mai târziu, spre a răspunde fără şovăire: „...în care din activităţile mele am rămas mai mult eu însumi dacă nu în aceea de profesor universitar.” Savel Rădulescu, avea să aprecieze în acelaşi sens: “Nu cred că din toate formele de activitate ale lui Nicolae Titulescu să fi fost vreuna care să-i fi plăcut mai mult decât aceea de profesor.” De altfel, după înlăturarea sa din guvern, Titulescu, aflat departe de ţară, şi-a exprimat intenţia de a se reîntoarce la Bucureşti „...pentru a face curs la universitate”.
Activitatea care l-a consacrat în plan internaţional a fost, fără îndoială, aceea de diplomat, poate cel mai mare diplomat al timpului său.”, un adevărat Talleyrand al perioadei interbelice.
Apariţia sa pe scena politică s-a produs alături de Take lonescu, şeful Partidului Conservator Democrat (1908). Cea dintâi materializare a opţiunii sale politice datează din anul 1912, când este ales deputat “takist” în Parlamentul României, reprezentând judeţul Romanaţi. în urma ocupării Bucureştiului de trupele germane, Titulescu a făcut parte din guvernul alcătuit la laşi, ca ministru de Finanţe. în anii 1918-1919 a promovat, în capitalele europene ale statelor aliate, imaginea Comitetului Naţional Român (mai târziu Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti), coordonat de Take lonescu. Prin dispoziţie guvernamentală, a fost delegat să participe la conferinţa interparlamentară organizată în vederea reglementării şi intensificării schimburilor comerciale.
Contactul oficial mai important cu lumea diplomatică s-a realizat o dată cu învestirea sa ca prim delegat la Conferinţa păcii de la Paris, calitate în care a semnat, la Trianon, tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920). în aceeaşi lună va fi chemat la Bucureşti pentru a-i fi încredinţat portofoliul Finanţelor în Guvernul Averescu (1920-1921).
în decembrie 1921, Titulescu primeşte învestirea ca ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar la Londra, fiind desemnat totodată şi ca reprezentant permanent al României la Societatea Naţiunilor. încă din timpul lucrărilor Conferinţei păcii i se propusese de către regele Ferdinand I - prin intermediul doctorului I. Cantacuzino, împreună cu care a semnat tratatul cu Ungaria - postul de la Londra, ofertă pe care a acceptat-o şi în considerarea stării precare a sănătăţii sale: „...dacă nu se poate altfel, primesc numirea la Londra şi pe multă vreme, căci între a nu face nimic şi a fi acolo prefer ultima soluţie.”
La începutul anului 1922, primul-ministru, I. I. C. Brătianu, i-a oferit la rândul său funcţia de ambasador în Anglia, astfel că Titulescu a rămas în continuare la Londra.
în iulie 1927 (anul morţii regelui Ferdinand şi a lui I. I. C. Brătianu), Titulescu este numit pentru prima dată ministru al Afacerilor Străine, îndeplinind şi funcţia de administrator şef al Palatului Sturdza, sediul Externelor. Un an mai târziu va demisiona, spre a-şi îngriji sănătatea, dar se va întoarce la vechile sale demnităţi de la Londra şi Geneva - ambasador, respectiv delegat permanent -, pe care le va îndeplini până în septembrie 1932.
Aparte de activitatea desfăşurată în capitala Angliei, Titulescu s-a distins cu precădere în cadrul Societăţii Naţiunilor, fiind ales preşedinte de două ori consecutiv, în 1930 şi 1931, „onoare unică în istoria acestei organizaţii internaţionale.”
La 19 noiembrie 1930 a ţinut conferinţa intitulată Progresul ideii de pace, în care s-a referit la evoluţia favorabilă a eforturilor concertate, depuse în scopul menţinerii păcii europene. De altfel, la începutul lunii mai 1929, acceptând invitaţia Comitetului pentru înţelegerea internaţională din Germania, prezentase în Reichstag conferinţa Dinamica păcii, prilej cu care învederase că pacea este supusă, asemenea celorlalte fenomene, legilor mişcării.
Dincolo de fondul intervenţiilor sale, Titulescu a făcut dovada unei elocvenţe rar întâlnite, fiind perceput drept unul dintre cei mai străluciţi oratori ai timpului său.
încă după primele sale discursuri, rostite în Parlamentul României, Take lonescu avea să-l caracterizeze astfel: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească şi acest talent este al nostru. Nu numai că Titulescu a făcut ieri începutul cel mai strălucitor în istoria elocinţei parlamentare a României, dar acest început l-a clasat deopotrivă gânditor şi orator.” înfăţişând accepţia sa în privinţa modalităţii de expunere a ideilor, Titulescu era încredinţat că “...dacă cuvintele au aşa de mare vrajă, e că poartă în ele bucăţi din sufletul acelora care le rostesc, bucăţi din sufletul pe care oratorul şi-l rupe şi îl împrăştie ca să ajungă fie măcar pentru o clipă la deliciul suprem care se cheamă comuniunea desăvârşită cu ceilalţi.”
Un moment important în consacrarea sa în cadrul relaţiilor diplomatice internaţionale l-au constituit intervenţiile din şedinţele Consiliului Ligii Naţiunilor asupra chestiunii optanţilor unguri. într-o scrisoare din 6 septembrie 1925, Sextil Puşcariu descrie atmosfera în care s-a desfăşurat una dintre aceste dezbateri: „La masa verde, pe fotolii mari, cei zece membri ai Consiliului [...]. Titulescu e invitat la masă, ia loc în fotoliu; o linişte mare în sală. A vorbit trei sferturi de oră, dar la toţi li s-a părut c-au fost 10 minute. Fără să întrebuinţeze figuri
oratorice, fără un pic de declamaţie, însă cu un ton cald care făcea să-ţi furnice prin spate, cu o logică strânsă încât nu puteai pune la îndoială nimic din cele spuse, înălţându-se tot timpul pe un punct de vedere înalt politic, social şi filosofic, încât uitai că e vorba de un proces de ordin local, el a vorbit ca un înger. Şi totul într-o franţuzească elegantă, fără nici o urmă de afectare, cu o dicţiune impecabilă, fără umbră de şovăire, încât aveai impresia că curge un râu de munte bogat în apă limpede. A fascinat pe toată lumea [...]. Când ai aşa oameni, nu te mai poţi îndoi de viitorul neamului nostru.” Referindu-se la o altă şedinţă ţinută în aceeaşi problemă a optanţilor, Lucian Blaga - pe atunci ataşat de presă -, notează: „Spectacolul se anunţa palpitant. Toată lumea simţea că chestiunea a ajuns la o cotitură decisivă [...]. în memorabila după-amiază sala dezbaterii era arhiplină [...]. A intrat apoi în sală Titulescu [...]. Mulţimea cu sute de capete s-a întors spre el, şi un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenţilor: Titulescu! Am simţit în această rumoare imensul prestigiu de care Titulescu se bucura în opinia internaţională [...].’Jean Appleton, profesor al Facultăţii de Drept din Paris, conchide: “Domnul Titulescu [...] cu impetuozitatea sa obişnuită, cu o abundenţă verbală, cu o rapiditate de spirit, cu o virtuozitate cu adevărat extraordinară, încântătoare, a învins şi a convins în acelaşi timp, atât Consiliul cât şi publicul.”
Impresia extraordinară pe care o făcea prin modul în care reuşea să-şi transmită mesajul în limba franceză este reflectată şi de presa vremii: „Francez! Dl. Titulescu este tot pe atâta cât e român [...] prin măiestria cu care vorbeşte limba noastră, prin elocinţa caldă şi nuanţată pe care ar invidia-o mulţi dintre avocaţii şi parlamentarii noştri.”
Savel Rădulescu, cel care i-a fost alături până la sfârşitul vieţii, sublinia astfel talentul oratoric al maestrului său: „în arta sa, Titulescu aducea o nespus de mare diversitate de elocinţă. Exprima esenţialul şi esenţele într-o limpezime de spirit şi într-un vocabular sugestiv, adesea plastic, întotdeauna încântător. Elocinţa lui Titulescu căpătase cu timpul o sobrietate pe cât de impunătoare, pe atât de fermecătoare. Ajunsese la o rostire care prefigura viitorul elocinţei, întemeindu-se mai puţin pe eleganţa sau forţa de expresiune, pentru a se concentra pe concepţia raţionamentului ce implica o riguroasă argumentare.” „Magia verbului său -scria acelaşi autor - a mişcat şi a vrăjit pe cei care au putut să-l asculte.”
în toamna anului 1932, Titulescu este numit ministru al Afacerilor Străine (20 octombrie 1932), moment din care, până în 1936, va încerca să-şi îndeplinească principalul obiectiv propus: „apărarea intereselor fundamentale ale poporului român, a securităţii regionale şi europene, a păcii indivizibile.”
Din activitatea desfăşurată în perioada amintită sunt de remarcat eforturile sale susţinute în vederea restabilirii legăturilor diplomatice cu U.R.S.S., aspect ce l-a preocupat încă din 1924. Asupra semnificaţiei rezultatului acestor tratative, Nicolae lorga nota: „E fără îndoială un act de o mare importanţă şi el cuprinde o asigurare reală pentru România [...]. Ar fi nedrept să nu se recunoască succesul urmărit cu răbdătoare inteligenţă de ministrul nostru de externe şi nu-i vom precupeţi felicitările.”
In aceeaşi direcţie, a depus toate diligentele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S., primind această împuternicire în iulie 1935, din partea guvernului condus de Gh. Tătărescu. în septembrie 1935, Titulescu a avut o întrevedere la Geneva cu ministrul de externe sovietic, M. Litvinov, în cadrul căreia a fost abordată, la nivel principial, posibilitatea realizării unui asemenea acord. Firul evenimentelor a căpătat însă o turnură nefavorabilă acestor demersuri. Dacă la începutul anului 1936, regele Carol al ll-lea comunica secretarului general al Ministerului de Externe francez că „după un examen matur a ajuns la concluzia că negocierea unui pact româno-sovietic trebuie continuată”, la sfârşitul lunii iunie, acelaşi an, Titulescu îi comunica regelui: „Sunt însă încărcat de durere şi împlinesc pentru prima dată misiunea mea în străinătate în condiţiuni care mă fac să mă întreb sincer dacă mai pot să continuu. Mă gândesc la toată truda mea de patru ani pe care o reprezintă politica mea faţă de Soviete.”
Reîntors în ţară, la începutul lunii iulie 1935, îşi va înainta demisia, respinsă însă de rege, care îl convinge să rămână în funcţie, reînvestindu-l totodată cu puteri depline de negociere a pactului de asistenţă mutuală.
Cu prilejul Conferinţei organizate la Montreux în vederea semnării convenţiei asupra strâmtorilor, sunt reluate tratativele cu Litvinov şi se fixează coordonatele de bază ale pactului româno-sovietic, definitivarea acestuia amânându-se pentru luna septembrie 1936. La 29 august însă, în urma unei remanieri guvernamentale, lui Titulescu i s-a retras portofoliul, fapt ce a fost perceput ca semnificând o modificare a liniei politicii externe româneşti. Efectul imediat a constat în socotirea acordului de la Montreux, de către guvernul sovietic, ca lipsit de valabilitate. într-o discuţie ulterioară purtată cu regele Carol al ll-lea, privind importanţa
acestor evenimente, Titulescu atrăgea atenţia suveranului: nu pot să-mi stăpânesc lacrimile durerii pentru că istoria se face la momente oportune şi e greu de presupus că ele se succed.”
După demiterea sa din guvern, săvârşită în timp ce se afla pe Coasta de Azur, se va retrage în Elveţia, unde va rămâne mai bine de patru luni într-un spital din Saint Moritz. Cu starea sănătăţii uşor ameliorată, a cerut expatrierea în Franţa, stabilindu-se la Cannes şi continuând să se preocupe de politica externă a României, deşi nu mai deţinea nici o funcţie oficială.
într-un interviu acordat în iunie 1937, îşi justifica astfel atitudinea: „Ţin să se ştie că dacă am fost în trecut, în orice clipă, în serviciul naţiunii mele, mă consider şi azi tot în serviciul ei şi datoria de a lucra pentru binele ei şi apărarea ei de rele nu va înceta decât o dată cu viaţa mea.” în aceeaşi lună, vizitând Anglia, Titulescu a ţinut în Camera Comunelor două conferinţe - Despre metodele practice de a păstra pacea existentă şi Orientarea în politica internaţională a democraţiilor europene - şi o alta la Oxford - Situaţia internaţională a Europei. Tot în iunie 1937, Universitatea din Bratislava i-a decernat titlul de Doctor honoris causa.
Revenind în Franţa, a purtat câteva discuţii cu M. Litvinov, iniţiate de acesta din urmă, la Talloires, legate de temerile ministrului sovietic în privinţa noilor tendinţe conturate în politica externă a României, coordonată de V. Antonescu.
La 29 noiembrie 1937, Titulescu s-a întors la Bucureşti, după o absenţă semnificativă, fiind întâmpinat cu entuziasm de reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc, care pregătiseră terenul spre a-l coopta în alegerile din decembrie, inclusiv prin tipărirea de afişe electorale. Cu toate acestea, apreciind că atmosfera generală nu-i era tocmai favorabilă, a refuzat să-şi depună candidatura, părăsind definitiv ţara, nu înainte de a-şi revedea plaiurile natale.
în iunie 1939 se afla pentru a doua oară la Londra într-o vizită particulară, stârnind nemulţumirea guvernului român, care a comunicat la Foreign Office, prin ministrul V. V. Tilea, că „atmosfera s-ar complica enorm” dacă Titulescu „ar fi primit cu multă căldură şi publicitate”. Primul-ministru, A. Călinescu, trimisese de altfel o telegramă ambasadei române din Paris, la 15 iunie 1939, cu următorul conţinut: „Vă rog să arătaţi la Ouai d' Orsay şi Foreign Office că dl. Titulescu nu are calitatea şi nu este autorizat să reprezinte într-un fel oarecare interesele româneşti peste hotare, nici să redea câtuşi de puţin opiniunea cercurilor oficiale din Bucureşti. Astfel fiind ştirile ce au parvenit la noi despre primirea ce i se face, n-au putut să pricinuiască decât surprindere şi neplăcere.”
La 10 decembrie 1940, Titulescu expediază lui W. Churchill o scrisoare, cu intenţia de a obţine o întrevedere la Londra. Examinând misiva, Foreign Office a considerat că marele diplomat român „nu ne-ar fi de nici un folos în momentul de faţă, deşi e posibil ca el să poată fi de folos în viitor.”
Timpul nu i-a mai îngăduit însă răgazul de a valorifica o eventuală şansă pentru a reveni pe scena diplomaţiei oficiale. La 17 martie 1941 se stingea din viaţă pe un pat de hotel (Carlton, Cannes).
Prin testamentul întocmit la St. Moritz (5 ianuarie 1940) a cerut să fie înhumat la Braşov, în umbra celui ce îi deschisese cândva calea şi de care lipsa de unitate în vederi îl despărţise cu mult timp în urmă: „Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui jos la Braşov, pentru repausul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.” Dorinţa i-a fost îndeplinită, în semn de preţuire şi recunoaştere a meritelor sale incontestabile.
