ACŢIUNE ÎN DESPĂGUBIRI ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA STATULUI ROMÂN – MĂSURA ASIGURATORIE A SECHESTURLUI ÎN PROCESUL PENAL
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 332 din data de 11.02.2014
DEPT CIVIL
ACȚIUNE ÎN DESPĂGUBIRI ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA STATULUI ROMÂN - MĂSURA ASIGURATORIE A SECHESTURLUI ÎN PROCESUL PENAL
Art. 998, 999, 1000 al.3 Cod civil
Art. 45, 52, 53 din CONSTITUȚIE
Conform art. 998 - 999 Cod civil, cel ce prin fapta sa, prin neglijență sau imprudența sa cauzează altuia un prejudiciu, este obligat să repare acest prejudiciu ocazionat de greșeala sa, răspunzând conform art. 1000 cod civil și de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care este obligat a răspunde, alineatul 3 prevăzând răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, în funcțiile neîncredințate.
Articolul 45 din Constituție garantează libertatea economică, cu restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertății în condițiile art. 53 din Constituție. Totodată potrivit art. 52 din Constituție, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi de o autoritate publică, în conformitate cu legile organice edictate în acest sens.
În cauză, sechestrul asigurator a fost solicitat a fi notat de către Poliție, deși în dosarul de urmărire penală există o Notă de prezentare, încheiată anterior de către D.G.F.P. Satu Mare în care se arată că rambursările de T.V.A. în perioada 1999 -2000 s-au făcut cu respectarea legislației în vigoare, dispunându-se efectuarea unei expertize contabile de către un expert neautorizat de Ministerul Justiției, constatată ca fiind nulă de către instanța penală de fond care i-a achitat pe inculpați, Statul Român prin Ministerul Finanțelor neconstituindu-se parte civilă.
Prin instituirea sechestrului penal asupra imobilului reclamanților în vederea recuperării unui prejudiciu inexistent, activitatea comercială a acestora a fost paralizată, cauzându-li-se un prejudiciu ce urmează a fi reparat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant legal general conform art. 52 și 45 din Constituție, raportat la prevederile art. 998 și următoarele Cod civil.
DECIZIA CIVILĂ NR. 332/2014 - R
din 11.02.2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. 2503/83/2009**
Prin sentința civilă nr. 2576/D din 06 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 2503/83/2009**, s-a respins acțiunea civilă înaintată de reclamanta S.C. S.C. S.R.L., împotriva pârâtului STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P., privind obligarea acestuia din urmă la plata către reclamantă a despăgubirilor materiale în cuantum de 1.000.000 lei.
A fost admisă în parte acțiunea civilă înaintată de reclamanții M. D. M. și M. L. E., împotriva pârâților STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P., INSPECTORATUL DE POLITIE AL JUDETULUI S. M. - POLITIA ORAȘULUI T., și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL S. M., și în consecință a fost obligat pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P. S. M. să plătească reclamanților M. D. M. și M. L. E. suma de 30.700 lei, cheltuieli de judecată ocazionate acestora în procesul penal instrumentat sub dosar nr. 300/218/2005 al Judecătoriei C., până la soluționarea definitivă a acestuia.
Restul pretențiilor reclamanților de mai sus au fost respinse.
Pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de către D.G.F.P. S. M. a fost obligat să plătească reclamanților M. D. M. și M. L. E. suma de 7.500 lei, cheltuieli de judecată ocazionate în prezentul dosar, pe parcursul multiplelor cicluri procesuale desfășurate în acesta.
Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele:
Din examinarea considerentelor și a dispozitivului Deciziei civile nr. 1079/2013-R a Curții de Apel O. rezultă că limitele rejudecării se circumscriu în mod strict cu privire la două aspecte: pe de o parte, greșita apreciere a primei instanței de rejudecare în sensul că reclamanta SC S. C. SRL T. nu ar avea calitate procesuală activă în vederea solicitării de acordare a daunelor materiale în cauză (prin decizia amintită statuându-se în sensul dovedirii unei asemenea legitimări procesuale active), iar pe de altă parte, nepronunțarea aceleiași instanțe de fond asupra capătului de cerere formulat de reclamanții M. D. M. și M. L. E. vizând acordarea daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate acestora în cursul ciclurilor procesuale din dosarul penal nr. 300/218/2005.
Referitor la cel dintâi aspect supus analizei judiciare, instanța a reținut că reclamanta SC S. C. SRL a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.209.936 lei daune materiale provocate prin instituirea sechestrului asigurator asupra imobilului său prin procesul verbal din 20.06.2002 al Poliției T., imobil situat în T., str. T., nr., jud. S. M., înscris în CF 3761 T., cu scopul indisponibilizării bunurilor învinuitei (la acea dată) M. L. în calitate de administrator al SC M L. SRL.
Conform înscrierilor din CF 3761 T., nr. top 1327/C/3/a/10, la data instituirii sechestrului imobilul loc de casă și casă, în suprafață de 1680 mp., constituia proprietatea tabulară a SC M L. SRL. Imobilul casă și teren a fost cumpărat inițial de soții Maior (în anul 1996) în calitate de persoane fizice, fiind transmis ulterior, în mod succesiv prin contracte de vânzare-cumpărare, către SC M L. SRL (1999), SC M. S. SRL (2000), SC M L. SRL (2001), operațiuni juridice reflectate și de înscrierile de carte funciară realizate în acest sens.
Or, conform înscrierilor de publicitate imobiliară anterior amintite, SC S. C. SRL nu a fost proprietar al imobilului casă și teren la data instituirii măsurii asiguratorii, ca urmare nu poate invoca un prejudiciu care i-ar fi adus în această calitate, legitimarea sa procesuală activă fiind totuși stabilită, în mod irevocabil, prin decizia de casare amintită mai sus, din perspectiva facturilor nr.28, 729, 731 și 157/28.12.2000, corectate în 28.01.2001, în dovedirea transmisiunii imobilului de la SC M. SRL la SC S. C. SRL cu prețul de 1.870.000.000 Rol, fără încheierea vreunui contract de vânzare-cumpărare.
Instanța a mai reținut, pe de altă parte că, de la data emiterii facturilor (anul 2000) și până la instituirea sechestrului în cauză (anul 2002) și notarea acestuia în cartea funciară (anul 2003), societatea reclamantă a beneficiat de un interval de timp considerabil, suficient pentru îndeplinirea formalităților de publicitate a vânzării cumpărării, neputându-se reține că sechestrul astfel instituit a constituit o piedică în acest sens.
Nu în ultimul rând, instanța a mai constatat totodată că, așa cum rezultă din înscrierile de carte funciară și din contractele de vânzare cumpărare succesive, imobilul în litigiu figurează ca fiind în natură casă de locuit, fapt confirmat chiar și prin contractul de garanție imobiliară evocat, iar nu un hotel, a cărui existență să fie dovedită în condițiile legii, printr-o autorizație de construcție și notarea lui în registrele de publicitate imobiliară.
Totodată, reclamanta SC S. C. SRL nu a dovedit prin statutul său desfășurarea de activități hoteliere, care să justifice pretenții materiale evaluate după criteriul profilului hotelier.
Prin prisma considerentelor ce preced, instanța învestită cu cea de-a doua rejudecare a cauzei a reținut legitimarea procesuală activă a reclamantei SC S. C. SRL pentru capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale în cauză, însă a respins ca neîntemeiate despăgubirile astfel solicitate de reclamanta în cauză.
În argumentarea acestei soluții, instanța de rejudecare a mai constatat că eventualele obiecțiuni cu privire la aplicarea măsurii asiguratorii a sechestrului puteau fi contestate în faza urmăririi penale, în condițiile disp. art. 168 Cod procedură penală, normă juridică ce conferă calitate procesuală în contestarea măsurii pentru orice persoană interesată, inclusiv altele decât părțile din procesul penal. Din examinarea conținutului dosarului de urmărire penală nu rezultă că proprietara imobilului căreia i s-a reținut calitatea procesuală activă în cauză, în speță SC S. C. SRL Tășnad, a uzat de această procedură legală, contestarea măsurii asigurătorii în discuție realizându-se doar de către SC M. L. SRL T., cea care și-a afirmat în mod constant calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.
Rămânând neepuizată această procedură legală, a contestării măsurii asigurătorii, instanța învestită cu solicitarea de despăgubiri materiale pentru pretinsa aplicare nelegală a respectivei măsuri desigur că nu poate anticipa sau prezuma eventuala soluție care s-ar fi dat în cauză. S-a observat că, până la pronunțarea pe fond a dosarului penal instanța nu a invalidat-o, iar prin considerentele sentinței și a deciziilor din apel și recurs nu s-a reținut nelegalitatea măsurii, condiții în care instanța de rejudecare o prezumă ca fiind legală, că aplicarea ei s-a realizat în condițiile legii, iar nu în mod nu arbitrar, astfel încât verificarea legalității acesteia nu poate fi reanalizată în prezenta cauză, într-un alt context decât cel existent la data instituirii, când existau indicii asupra săvârșirii unor fapte penale de către reclamanți. În același timp, anularea raportului de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală nu invalidează de drept măsura asiguratorie dispusă, iar o astfel de legătură de cauzalitate nu poate fi reținută din perspectiva disp. art. 163 și 165 Cod procedură penală.
În mod subsecvent, în concordanță cu raționamentul judiciar expus în cele ce preced, coroborat și cu limitele rejudecării, instanța a respins și capătul de cerere al reclamantului Maior Daniel Mircea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 222.000 lei determinate de calitatea acestuia de asociat al SC S. C. SRL, precum și solicitarea acestei din urmă reclamante de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 400.000 lei generate de imposibilitatea folosirii imobilului sechestrat pentru garantarea creditelor bancare ale societății comerciale în cauză.
În privința capătului de cerere al reclamanților M. D. M. și M. L. E. referitor la acordarea daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate acestora în cursul ciclurilor procesuale din dosarul penal nr. 300/218/2005, instanța l-a găsit întemeiat, raportat la înscrisurile doveditoare de la dosar, coroborat și cu centralizatorul acestor cheltuieli depus odată cu concluziile scrise ale reclamanților înregistrate la data de 29.05.2013, cererea reclamanților întrunind, sub acest aspect, condițiile legale de admisibilitate și de temeinicie, din perspectiva disp. art. 998-999 Cod civil (1864) și ale art. 1000 alin. 3 Cod civil (1864), cu aplicarea disp. art. 52 alin. 3 din Constituția României, însă în limitele dovedirii acestor cheltuieli.
Referitor la capătul de cerere al reclamanților privind cheltuielile de judecată ocazionate acestora pe parcursul multiplelor cicluri procesuale desfășurate în prezentul dosar, instanța de rejudecare l-a apreciat ca fiind întemeiat, din perspectiva disp. art. 274-276 Cod procedură civilă, în limita sumei de 7.500 lei dovedită în cauză prin înscrisurile justificative de la dosarul cauzei.
Întemeiat pe considerentele ce preced, tribunalul a respins acțiunea civilă înaintată de reclamanta SC S. C. SRL Tășnad și a admis în parte acțiunea civilă a reclamanților M. D. M. și M. L. E., în limitele învestirii din rejudecare, conform dispozitivului prezentei sentințe.
Împotriva acestei sentințe, în termen au formulat recurs reclamanții M. D. M. și M. L. E. și S.C. S. C. S.R.L. T. precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M..
Reclamanții au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul acordării despăgubirilor integrale solicitate de aceștia, așa cum au fost acestea cuantificate prin expertizele efectuate în cauză.
În motivarea recursului s-a susținut că, prin instituirea sechestrului penal asupra proprietății reclamanților, înscrisă în CF. 3761 T. și prin ridicarea tuturor actelor contabile ale societății reclamante și de asemenea prin procesul penal demarat împotriva reclamanților M., care a durat peste 7 ani și s-a soldat cu achitarea acestora, reclamanții nu și-au putut desfășura activitatea comercială pe care și-o propuseseră în imobilul pe care a fost pus sechestru, cauzându-li-se astfel un prejudiciu în cuantum de peste un milion de lei, așa cum rezultă din expertizele contabile aflate la dosar.
Pârâtul Statul Român a solicitat modificarea hotărârilor în sensul de a se admitere excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și în subsidiar, reducerea despăgubirilor acordate reclamanților.
În motivarea recursului s-a susținut că, în speță recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, nu este comitentul celor care a cauzat prejudicii reclamanților în momentul săvârșirii faptei ilicite și de altfel în speță nu sunt îndeplinite condițiile art. 998 și 1000 al.3 Cod civil, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
Cu privire la fondul cauzei s-au formulat critici asupra daunelor morale acordate, iar asupra daunelor materiale a apreciat că nu s-a făcut dovada degradării situației materiale a reclamanților, care să-i îndreptățească pe aceștia la despăgubiri.
A mai invocat recurentul că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, astfel că acțiunea acestora este nefondată, reclamanții neputând invoca în sprijinul acestei acțiuni nici dispozițiile art. 1 Protocolul 1 din CEDO.
Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamanților.
A invocat recurentul că în speță nu sunt incidente prevederile art. 504 Cod procedură penală, care să-i îndreptățească pe reclamanți la despăgubiri pentru erori judiciare, mai mult, prin Decizia civilă nr. 6976/2004 Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că actele de procedură întocmite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, cât timp pe toată perioada cercetării penale reclamanții au beneficiat de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, chiar dacă reclamanții au fost supuși unor proceduri judiciare, acestea s-au desfășurat cu bună credință, reclamanții fiind suspectați de încălcarea legii penale.
Nici cheltuielile de judecată ocazionate cu procesul penal nu puteau fi acordate în prezenta cauză, cât timp acestea nu au fost solicitate și acordate în cadrul procedurii penale.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, în limitele legii, Curtea constată că sunt fondate criticile reclamanților.
Instanța de apel a reținut în mod greșit că prin instituirea sechestrului penal asupra proprietății reclamanților, acestora nu li s-a creat nici un prejudiciu material, decizia fiind astfel dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de modificare a acesteia, în temeiul art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru considerentele ce succed.
În fapt, în data de 22 martie 2002, respectiv 24 martie 2001 Poliția orașului T. s-a sesizat din oficiu prin procesele verbale aflate la filele 5 și 6 dosar de urmărire penală, cu privire la comiterea de către M. D. M. a infracțiunilor de fals, uz de fals, în scopul de a obține rambursări nelegale de TVA., fără a se indica în procesele verbale care sunt indiciile și temeiurile care au determinat autosesizarea.
Urmare acestei sesizări din oficiu, reclamanții M. D. M. și M. L. E. au căpătat calitatea de învinuiți și apoi de inculpați, fiind acuzați de evaziune fiscală prin întocmirea de documente fictive, în scopul obținerii ilegale de rambursări de T.V.A.
Datorită infracțiunii pentru care reclamanții au fost urmăriți penal, în data de 03 septembrie 2003, prin adresa aflată la fila 225 dosar de urmărire penală, Poliția orașului T. a solicitat Biroului de carte funciară, notarea sechestrului asigurător penal asupra imobilului înscris în CF. 3761 T., reprezentând casă de locuit și suprafața de teren aferentă de 1680 mp., casă care urma să fie folosită de către reclamanți după finalizarea renovărilor corespunzătoare, ca loc de cazare în localitate balneară, aspect care rezultă din adresele Primăriei orașului Tășnad.
Astfel, din adresa aflată la fila 19 dosar fond, volumul I, rezultă că imobilul din T. strada T. nr. 8, proprietatea reclamanților, a figurat începând cu anul 2000 în evidențele de informare turistică, având ca scop închirierea camerelor pentru turiști.
Sechestrul asigurator a fost solicitat a fi notat de către Poliția orașului T. în luna septembrie 2003, deși în dosarul de urmărire penală, fila 141, există o Notă de prezentare, încheiată în data de 04 iunie 2003, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice S. M., în care se arată că rambursările de TVA, operate către S.C. S. C. SRL. T. (aflată în proprietatea egala a soților reclamanți), în perioada 1999-2000, s-au făcut cu respectarea legislației în vigoare. Ignorând concluziile Direcției Generale a Finanțelor Publice, în dosarul de urmărire penală s-a dispus efectuarea unei expertize contabile de către un expert neautorizat, numitul F. E. care nu făcea parte din corpul experților autorizați de Ministerul Justiției, expertiză prin care s-a reținut că reclamanții au cauzat statului prejudicii prin rambursări nelegale de T.V.A., întemeiat pe concluziile acesteia reclamanții au fost trimiși în judecată.
Această expertiză a fost constatată ca fiind nulă de către instanța penală de fond, care a reținut că expertul desemnat de anchetatori nu avea autorizările legale pentru a îndeplini astfel de calitate și expertiza judiciară dispusă pe parcursul cercetării judecătorești a concluzionat că Statului Român nu i s-a produs nici un prejudiciu, motiv pentru care i-a achitat pe inculpați pentru toate faptele reținute în sarcina lor, reținând că faptele de evaziune fiscală și cele conexe privind falsificarea documentelor în scopul obținerii unor rambursări nelegale de T.V.A., nu au existat.
De altfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nici nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. 300/218/P/2005, în care reclamanții au fost trimiși în judecată pentru mai multe capete de acuzare, fiind definitiv achitați, așa cum am arătat mai sus.
Este adevărat că, așa cum susține și Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M., nici un cetățean român nu poate clama că i s-au cauzat prejudicii prin supunerea sa unor proceduri judiciare cât timp beneficiază de prezumția de vinovăție, cu condiția ca această anchetă să fie desfășurată cu bună credință și în scopul aflării adevărului.
Din faptele mai sus arătate, rezultă că ancheta penală ce s-a desfășurat împotriva reclamanților a fost în fapt un abuz, începând de la autosesizarea dresată de Poliția Tășnad, fără a se consemna temeiurile acesteia, continuând cu notarea sechestrului penal asupra imobilului reclamanților, cu toate că Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P., singura instituție abilitată a încasa și recupera taxe și impozite de la cetățenii români, a arătat încă din faza de urmărire penală că rambursările de T.V.A. către reclamanți s-au făcut cu respectarea legii și mai mult în cursul judecății penale au indicat expres că nu se constituie parte civilă și terminând cu exercitarea căilor de atac împotriva achitării dispuse de prima instanță, invocându-se repetat aceleași motive și aceleași probe, în speță expertiza contabilă întocmită de un expert necompetent, ignorându-se cu desăvârșire că nu există prejudiciu în sarcina Statului Român.
Continuarea anchetei împotriva reclamanților, în ciuda susținerilor Ministerului Finanțelor privind legalitatea restituirilor de T.V.A. operate, s-ar fi justificat doar în ipoteza în care funcționarii ce au comunicat cu anchetatorii ar fi declarat în fals cele de mai sus, în conivență cu reclamanții inculpați.
Lipsa unei atare conivențe și substituirea organelor de cercetare penală în atribuțiile unei alte entități a Statului Român, create cu scopul declarat al încasării taxelor și impozitelor datorate de cetățenii români, cu gestionarea sumelor colectate, continuarea anchetei în contra concluziilor unei atare entități specializate, determină caracterul abuziv al procedurilor judiciare cărora reclamanții au fost supuși.
Aceasta fiind starea de fapt rezultă din probele administrate, că prin instituirea sechestrului penal asupra imobilului reclamanților în vederea recuperării unui prejudiciu inexistent, activitatea comercială a reclamanților a fost paralizată, aceștia nu au mai putut obține fonduri pentru a-și continua investiția și nici autorizările necesare pentru a asigura cazarea turiștilor, fiind evident că reclamanților li s-a cauzat un prejudiciu ce urmează a fi reparat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant legal general.
Cu privire la dispozițiile legale aplicabile în prezenta speță, Curtea constată că potrivit art.52 din Constituție, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi de o autoritate publică, în conformitate cu legile organice edictate în acest sens.
Reclamanților, organele de cercetare penală le-au restrâns dreptul la libertate economică, prevăzut de art.45 din Constituție, fără ca această restrângere să fie justificată în lumina disp.art.53.
În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504, 506 Cod procedură penală (dreptul comun în materia erorilor judiciare), reclamanții nu se regăsesc în nici unul din condițiile acolo stipulate, se pune astfel întrebarea care este textul legal aplicabil în speță, cât timp judecătorul nu poate respinge o acțiune civilă motivând că nu există text legal în care să o încadreze, aceasta fiind denegare de dreptate interzisă judecătorilor.
Curtea apreciază, la fel ca și instanța de fond, că sunt incidente dispozițiile art. 998 și următoarele Cod civil, Statul Român în calitate de comitent, prin Ministerul Finanțelor ca reprezentant al acestuia în calitate de administrator principal al bugetului public, urmând a răspunde civil pentru delictele comise de prepușii săi, angajați ai sistemului bugetar. Revine statului sarcina de a se desocoti ulterior între diferitele instituții care îl reprezintă, reprezentantul legal general al statului, care este Ministerul Finanțelor neputând opune reclamanților, cu scopul paralizării acțiunii acestora, propriul mod de organizare birocratică.
În lumina dispozițiilor legale mai sus enunțate, Curtea apreciază că s-a făcut proba existenței faptelor civile delictuale, constând din anchetarea penală abuzivă a reclamanților, există raport de cauzalitate între această anchetă și prejudiciul cauzat reclamanților prin punerea acestora în imposibilitate de a desfășura activitate comercială de cazare turistică, în condițiile în care asupra imobilului ce avea această destinație a fost constituit sechestru penal, iar actele contabile ale societății au fost confiscate de anchetatori.
Cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat reclamanților, Curtea constată că în speță au fost efectuate expertize contabile, prin care s-au stabilit mai multe cuantumuri de daune materiale presupus a fi cauzate reclamanților, aceste sume fiind solicitate de recurenți prin motivele de recurs.
Daunele morale au fost irevocabil acordate reclamanților prin Decizia Curții de Apel nr. 1079/2013, prin care s-a casat parțial și s-a trimis spre rejudecare acțiunea în pretenții, din prezentul dosar, casarea făcându-se doar pentru cuantificarea despăgubirilor civile rezultând din daunele materiale.
Cu privire la daunele materiale și morale solicitate în cuantum de 1.000.000 lei pentru reclamanta S.C. S. C. SRL și suma de 400.000 lei reprezentând pagube provocate societății, precum și suma de 222.000 lei pentru reclamantul M. D., Curtea apreciază că deși pagubele materiale invocate au fost în parte stabilite printr-o expertiză de specialitate, în speță este vorba de un prejudiciu virtual, ce nu poate fi cuantificat cu rigurozitate, neexistând elemente și criterii obiective utile, cât timp activitatea comercială a reclamanților a fost definitiv paralizată de ancheta penală.
Curtea reține că la cuantificarea acestui prejudiciu, pe lângă criteriile reținute prin expertiza de specialitate, trebuiesc avute în vedere și gradul de probabilitate a acestor elemente, statistica venitului mediu din România, criza economică de după anii 2008, care a redus substanțial încasările comercianților, împrejurarea că, deși împotriva reclamanților s-a produs un abuz, acesta nu justifică îmbogățirea lor, motiv pentru care procedând la o apreciere globală a prejudiciului material cauzat reclamanților persoane fizice, cât și societății recurente, prin punerea acestora în imposibilitate de a-și desfășura activitatea planificată, îl reține ca fiind în cuantum total de 100.000 lei, sumă îndestulătoare material și apreciabilă pentru o activitate comercială de mică anvergură cum a fost cea demarată de reclamanți.
Despăgubirile civile pentru daune morale solicitate de societatea comercială recurentă nu se vor acorda, acestea putând fi acordate doar persoanelor fizice pentru îngrădiri ale vieții private, daune morale ce au și fost acordate reclamanților M. D. M. și M. L. E. (asociați în societatea recurentă) printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate reclamanților de efectuarea anchetei penale și a proceselor penale, se apreciază că acestea au fost corect acordate de prima instanță, reclamanții nici nu aveau posibilitatea solicitării acestora în dosarul penal, așa cum invocă Parchetul de pe lângă Tribunalul S. M., instanța făcând o justă cuantificare a acestora, pe baza înscrisurilor depuse la dosar.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite prezentul recurs, se va modifica în parte decizia instanței de apel în sensul că se vor majora despăgubirile civile pentru daune materiale acordate reclamanților cu suma de 100.000 lei, menținându-se restul dispozițiilor deciziei.
Pentru aceleași considerente și în baza acelorași texte legale, urmează a fi respins recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul S. M..
Cu privire la recursul Ministerului Finanțelor, criticile privind lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât sunt nefondate pentru considerentele mai sus expuse, văzând și dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant legal general, are calitatea de comitent în prezenta cauză, fiind în sarcina sa reglarea creanțelor cu prepușii săi, după executarea prezentei hotărâri.
Criticile privind acordarea daunelor morale nu mai pot fi analizate întrucât acestea au fost stabilite prin hotărârea irevocabilă pe care am invocat-o mai sus, iar cu privire la daunele materiale despre care recurentul pârât arată că nu există, Curtea, prin considerentele mai sus expuse, a analizat această critică reținând că în speță sunt incidente dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, coroborat cu art.316 și 296, se va respinge ca nefondat recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pe pârât să plătească reclamanților recurenți suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea parțială a expertizelor contabile efectuată în cauză, urmare a admiterii în parte a acțiunii.
| ← RECURS LITIGII CU PROFESIONISTI. PROCEDURA INSOLVENTEI.... | RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ANULARE DECLARATIE VAMALA DE... → |
|---|
