Domiciliu minor. Stabilire în funcţie de interesul superior al copilului

Comentarii

0

Examinarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei care a împlinit 16 ani conturează posibilitatea instanţei de tutelă de a ţine seama în mod real de opinia exprimată de minorul care a împlinit 16 ani.

Interesul superior al minorului este de a trăi, de a creşte, învăţa şi de a se dezvolta într-un climat liniştit, lipsit de tensiuni şi de certuri permanente, climat care în opinia minorului se regăseşte doar la locuinţa tatălui său.
Secţia I civilă, Decizia nr. 3396 din 6 septembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 1901/28.08.2012, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosarul nr. …, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul G.V. în contradictoriu cu pârâta S.T.M. şi, în consecinţă, s-a stabilit domiciliul minorului G.V.I. la reclamant.
Pârâta S.T.M. a fost obligată la plata pensiei lunare de întreţinere în favoarea minorului G.V.I., născut la data de 4.06.1997, în cuantum de 139,3 lei, începând cu data introducerii acţiunii, 30.05.2012 şi până la majoratul minorului său şi s-a dispus sistarea plăţii pensiei de întreţinere pe seama minorului la care a fost obligat reclamantul prin sentinţa civilă nr. 928/10.05.2012, a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
„Prin cererea formulată reclamantul G.V. a solicitat instanţei sa pronunţe o hotărâre prin care să îi reîncredinţeze spre creştere şi educare pe minorul G.V.I. născut la data de 4.07.2012 şi să compenseze plata pensiei de întreţinere. A arătat reclamantul că a fost căsătorit cu pârâta S.T.M., din căsătorie au rezultat doi copii minori G.V.I., născut la data de 4.06.1997, şi G.M.L., născută la data de 29.01.2004, care au fost încredinţaţi pârâtei în urma acţiunii de divorţ intentată de către reclamantă, însă G.V.I. s-a mutat de la locuinţa mamei din data de 1.03.2012 şi locuieşte efectiv la domiciliul tatălui […] şi frecventează şcoala în Sighetu Marmaţiei.
Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că părţile au fost căsătorite, iar din această căsătorie au rezultat doi copii minori: G.V.I., născut la data de 4.06.1997, şi G.M.L., născută la data de 29.01.2004. Prin sentinţa civilă nr. 928/10.05.2007, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, s-a admis acţiunea de divorţ formulată de numita G.T.M., s-a desfăcut căsătoria părţilor din culpa soţului pârât, s-au încredinţat minorii numitei G.T.M. şi a fost obligat G.V. la plata pensiei de întreţinere în favoarea celor doi minori. În considerentele sentinţei menţionate s-a motivat decizia de a încredinţa minorii mamei prin faptul că minorii beneficiază de condiţii bune de creştere şi educare la domiciliul mamei, iar pârâtul consuma alcool. A reţinut prima instanţă că orice cerere în justiţie care vizează, în mod expres, aspecte particulare ale relaţiilor personale dintre părinţi şi copii minori intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, ceea ce înseamnă respectarea principiului interesului superior al copilului, care „(...) va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti [art. 2 alin. (3)] si a principiului celerităţii − „celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil” [art. 6 lit. j)]. Interesul superior al minorului presupune ca acesta să crească în mod efectiv alături de unul dintre părinţi, în condiţii materiale şi morale adecvate vârstei, preocupărilor şi doleanţelor minorului. În aprecierea acestui interes, prima instanţă a socotit că este relevantă situaţia de fapt actuală a minorului, respectiv plecarea acestuia de la domiciliul părintelui căruia i-a fost încredinţat, motivat de faptul că acest părinte este în prezent implicat într-o relaţie de concubinaj din care au rezultat alţi 2 minori, manifestând în acest context o lipsă de interes faţă de cei doi copii minori din căsătoria anterioară, deşi avea obligaţia creşterii minorilor şi, corelativ, sesizarea îndreptăţită a celuilalt părinte ca minorul, aflat, în prezent, în grija mamei, nu are asigurate toate condiţiile pentru o creştere, supraveghere, educaţie corespunzătoare. Constatând îndeplinirea cumulativă a celor două aspecte de fapt, prima instanţă a considerat că schimbarea măsurii de încredinţare luată iniţial cu privire la minor este întemeiată raportat la dispoziţiile art. 403 NCC. Astfel, după cum rezultă din ancheta socială depusă la dosarul cauzei, efectuată la domiciliul reclamantului, minorul G.V.I. a părăsit domiciliul mamei şi s-a mutat la tatăl său, motivat de faptul că aceasta s-a implicat într-o relaţie de concubinaj din care au rezultat 2 minori, iar mama nu mai manifestă interes faţă de minorii din prima căsătorie. Aceste concluzii sunt susţinute şi de conţinutul anchetei sociale efectuate la domiciliul pârâtei. Considerând că nu trebuie să aibă în vedere doar criteriul ataşamentului părinţilor faţă de copii, prioritar fiind interesul superior al minorilor, instanţa a reţinut că dorinţa exprimată de minor în sensul de a locui cu tatăl-reclamant, unde beneficiază de condiţii adecvate, pe când mama-pârâtă este într-o relaţie de concubinaj cu un alt bărbat, cu care minorul are o relaţie conflictuală, este decisivă. Inconvenientul situaţiei nou create la locuinţa mamei nu este atât reducerea spaţiului locativ care era afectat celor doi minori, cât mai ales aspectul semnalat de către minorul G.V.I., si anume că pârâta şi concubinul acesteia fac diferenţe în comportamentul faţă de ei şi cel faţă de copiii născuţi din relaţia de concubinaj, iar această percepţie a minorilor le poate afecta dezvoltarea normală a personalităţii. Ca atare, prima instanţă a dispus în consecinţă, obligând pârâta la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de 139,3 lei lunar începând cu data introducerii acţiunii, 30.05.2012 şi până la majoratul minorului sau noi dispoziţii şi, corelativ, a dispus sistarea plăţii pensiei de întreţinere pe seama minorului G.V.I., la care a fost obligat reclamantul prin sentinţa civilă nr. 928/10.05.2012 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta S.T.M., solicitând instanţei schimbarea acesteia în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul G.V. În motivarea cererii apelanta a învederat că, în urma divorţului de intimat copilul, G.V.I., născut la 4.06.1997, i-a fost încredinţat spre creştere şi educare. Prin sentinţa atacată s-a admis cererea fostului soţ de stabilire a locuinţei minorului la el. Apelanta a învederat că băiatul a fost tentat de libertatea pe care i-o oferă tatăl lui, căci de când s-a mutat la acesta frecventează barurile, discotecile, consumă băuturi alcoolice împreună cu concubina intimatului şi fumează. Apelanta a mai arătat că l-a crescut pe minorul V.I. de când s-a născut şi până când, în 2012, a decis că se mute la tatăl lui. Intimatul nu şi-a precizat concret poziţia faţă de apelul pârâtei S.T., dar a învederat instanţei că minorul s-a mutat la el de bunăvoie în luna mai 2012, datorită condiţiilor bune.
Tribunalul Maramureş, prin decizia civilă nr. 34/14.02.2013, pronunţată în dosarul nr. …, a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei, ca neîntemeiată. A fost obligat intimatul să-i plătească pârâtei suma de 51 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Motivând decizia pronunţată, Tribunalul a reţinut în considerentele acesteia, următoarele:
„Prin sentinţa civilă nr. 928/10.05.2007 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei s-a desfăcut căsătoria dintre părţi, minorii G.V.I., născut la 4.06.1997, şi G.M.T., născută la 29.01.2004, fiind încredinţată spre creştere şi educare mamei. Prin cererea formulată în prezentul dosar, tatăl minorului s-a adresat instanţei de judecată solicitând reîncredinţarea acestuia, întrucât din data de 1.03.2012 copilul s-a mutat la el, în localitatea C., de unde frecventează şcoala. Audiat fiind de prima instanţă, minorul G.V.I. a arătat că s-a mutat la tatăl lui, pentru că mama locuieşte cu un alt bărbat care se poară urât cu el. Exclusiv pe baza declaraţiei extraprocesuale a minorului V.I. menţionate în referatul de anchetă socială întocmit la Primăria comunei B. nr. 3138/27.07.2012, potrivit căruia mama, care mai are 2 copii minori dintr-o relaţie de concubinaj, manifestă dezinteres faţă de el şi sora lui din căsătoria cu reclamantul-intimat, prima instanţă a apreciat că măsura reîncredinţării minorului G.V.I. la tată corespunde interesului acestuia.
Însă din declaraţiile martorilor audiaţi în apel rezultă că neînţelegerile dintre concubinul mamei şi minorul G.V.I. au fost generate de implicarea celui dintâi în educaţia copilului venind în sprijinul apelantei, în contextul în care minorul se află în perioada adolescenţei. Or, este binecunoscut că trecerea copilului prin adolescenţă corespunde unei noi etape a ciclului vieţii de familie, în care, în nevoia de a-şi cristaliza propria identitate, adolescentul, fie prin retragerea în sine, fie printr-o atitudine rebelă marchează o ruptură faţă de sistemul familial şi, îndeosebi faţă de părinţi, din cauza dorinţei sale de independenţă. Martorii audiaţi în cauză, dar şi apelanta, au relevat tocmai aceste aspecte, şi anume că, deşi a depus eforturi să-i îndeplinească toate dorinţele, mama s-a străduit şi să-l disciplineze, „l-a ţinut mai din scurt” pe minorul G.V.I. şi, apreciind această atitudine a mamei secondată de concubinul ei ca pe o constrângere şi limitare a libertăţii, minorul a ales independenţa oferită de tată.
Însă Tribunalul apreciază că această libertate absolută nu este benefică minorului şi reţine că reclamantul–intimat nu a fost în măsură să indice, în afara opţiunii minorului, alte considerente pentru care locuinţa acestuia ar trebui să fie stabilită la tată. Faţă de aceste considerente, reţinând că modificarea împrejurărilor avute în vedere la încredinţarea minorului mamei, constând în refacerea vieţii de familie alături de o altă persoană şi apariţia celor 2 frăţiori nu pot fi considerate a contraveni interesului superior al minorului G.V.I., Tribunalul, în baza art. 296 C.proc.civ., va admite apelul împotriva sentinţei civile nr. 1901/28.08.2012 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge cererea formulată de reclamantul G.V. împotriva pârâtei S.T.M., ca neîntemeiată. În temeiul art. 274 C.proc.civ., reţinând culpa procesuală a intimatului, tribunalul îl va obliga să-i plătească apelantei suma de 51 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în contravaloarea transportului la instanţa de apel”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.V., solicitând admiterea recursului şi să fie lăsat minorul G.V.I., născut la data de 4.06.1997, să locuiască cu recurentul, motivat pe faptul că aceasta este dorinţa minorului şi că încă din luna mai a anului 2012 minorul locuieşte cu recurentul. S-a mai arătat de către recurent că nu s-a ţinut seama de dorinţa minorului, deşi minorul a scris o cerere de mână, prin care a arătat că doreşte să rămână cu tatăl său.
Întrucât minorul are 16 ani, se impune audierea acestuia, pentru a fi luate în considerare dorinţele minorului. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata S.T.M. a solicitat respingerea recursului pe motiv că minorul nu locuieşte cu tatăl său, ci cu bunica paternă, câtă vreme tatăl său locuieşte cu concubina lui.
Recursul este fondat. Singurul motiv de nelegalitate conţinut în memoriul de recurs este cel prin care se arată că hotărârea Tribunalului este nelegală, întrucât nu ţine seama de dorinţele minorului, sintagmă pe care Curtea o apreciază ca vizând, în realitate, interesul superior al minorului. Deşi recurentul nu a indicat expres temeiul legal al acestui motiv de recurs, Curtea constată că acesta se circumscrie art. 2 din Legea nr. 272/2004, republicată. Astfel, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că orice reglementări adoptate în domeniu respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, alin. (2) al aceluiaşi articol precizând că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai acestuia, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. În conformitate cu art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Prin urmare, în toate situaţiile în care instanţa judecătorească este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă de instanţa de judecată trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al minorului. Raportând acest principiu, al interesului superior al minorului, la starea de fapt stabilită în cauză de primele două instanţe, Curtea constată că interesul superior al minorului este acela de a rămâne pe mai departe cu tatăl său, la domiciliul acestuia, având în vedere opiniile personale exprimate de minor atât cu ocazia audierii sale de către psihologul instanţei (raport de audiere a minorului − dosar recurs), cât şi cu ocazia audierii sale de către instanţă. Art. 263 NCC consacră în mod expres principiul interesului superior al copilului, prevăzând că orice măsură s-ar lua cu privire la un copil, indiferent cine ar fi autorul acestei măsuri, respectiva măsură trebuie să fie luată doar în considerarea exclusivă a interesului exclusiv al minorului şi doar cu respectarea interesului superior al copilului. Astfel, art. 263 NCC prevede următoarele: „(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. (2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă. (3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau. (4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate. (5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii”.
În conformitate cu art. 264 NCC, în orice procedură administrativă sau judiciară care îl vizează pe un copil, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, acest text legal reglementând relativ detaliat condiţiile în care urmează să se facă ascultarea copilului, după cum urmează: „(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. (2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. (3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată. (4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate. (5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile”. Cu alte cuvinte, orice autoritate administrativă sau judiciară care este chemată să dispună o anume măsură în legătură cu un copil trebuie să ţină seama cu prioritate de interesul superior al copilului, interes care trebuie apreciat în raport de opinia personală a copilului, care trebuie ascultat de către respectiva autoritate administrativă sau judiciară, în condiţiile prescrise de art. 264 NCC, prealabil dispunerii acelei măsuri.
În speţă, Curtea a procedat la audierea minorului, dispunându-se atât audierea acestuia de către instanţa în prezenţa psihologului instanţei, cât şi audierea minorului separat, doar de către psiholog. Minorul s-a născut la data de 4.06.1997, având, la data audierii sale, 16 ani şi 3 luni, şi, pe cale de consecinţă, fiind prezumat că are discernământul faptelor sale şi că ştie foarte bine ce este mai bine pentru propria lui persoană. Art. 41 alin. (1) NCC prevede că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, în timp ce art. 37 NCC defineşte noţiunea de capacitate de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Potrivit art. 41 alin. (2) NCC, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate încheia acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate, potrivit art. 41 alin. (3) NCC, să facă singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. În sfârşit, art. 40 NCC prevede posibilitatea, pentru instanţa de tutelă, de a-i recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, pentru motive temeinice, capacitatea deplină de exerciţiu. Trimiterile Curţii la dispoziţiile art. 41, 40 şi 37 NCC au fost făcute doar cu intenţia de a sublinia posibilitatea conferită de legiuitor instanţei de tutelă de a recunoaşte unui minor o capacitate de exerciţiu deplină la împlinirea vârstei de 16 ani, dacă există motive temeinice pentru o atare recunoaştere, şi deci, implicit, posibilitatea instanţei de tutelă de ţine seama în mod real de opinia exprimată de minorul care a împlinit 16 ani.
În urma discuţiilor avute cu minorul cu ocazia audierii sale, Curtea a constatat maturitatea gândirii minorului, concretizată în modalitatea calculată şi raţională în care acesta percepe situaţia sa personală, relaţiile sale cu părinţii, cu fraţii şi cu concubinul mamei sale, precum şi în înţelepciunea cu care acesta înţelege să îşi organizeze, cel puţin pentru moment, propria sa viaţă. Interesul superior al acestui minor este de a trăi, de a creşte, învăţa şi de a se dezvolta într-un climat liniştit, lipsit de tensiuni şi de certuri permanente – minorul arătând că mama sa şi concubinul acesteia se ceartă uneori şi de două trei ori pe săptămână şi că orice ar face minorul concubinul mamei sale este veşnic nemulţumit şi îl moralizează în permanenţă pentru ceea ce face − climat care, în opinia minorului, se regăseşte doar la locuinţa tatălui său. Deşi are doar 16 ani, minorul – în discuţiile avute cu instanţa şi cu psihologul instanţei − a dat dovadă de o maturitate specifică unei vârste mult mai înaintate decât vârsta sa, de o înţelepciune matură, ceea ce îndreptăţeşte instanţa să constate că minorul ştie foarte bine că pentru el, cel puţin pentru moment, este mai bine să locuiască împreună cu tatăl său şi cu bunica paternă. În urma discuţiilor avute cu minorul, instanţa apreciază, dincolo de orice îndoială, că minorul este în măsură să aprecieze asupra condiţiilor în care doreşte să trăiască şi că este în interesul superior al acestuia să crească şi să locuiască acolo unde îşi doreşte cu adevărat, adică împreună cu tatăl său. Chiar dacă, prin forţa împrejurărilor, copilul, care ar fi încredinţat spre creştere şi educare doar unuia dintre părinţi, ar fi în mod firesc, cel puţin în aparenţă, mai ataşat de acest părinte, prin comparaţie cu ataşamentul probabil mai redus faţă de părintele pe care îl vede mai rar, nu trebuie omis din vedere faptul că în realitate copilul îşi iubeşte la fel de mult ambii părinţi şi că niciodată un copil nu ar putea să aleagă definitiv şi exclusiv un părinte, în detrimentul celuilalt. Ceea ce poate să aleagă un copil, şi mai ales unul care are deja 16 ani împliniţi şi o gândire matură şi raţională, este mediul în care el se simte confortabil, în primul rând din punct de vedere psihic şi emoţional, dar şi din punct de vedere al condiţiilor concrete de creştere, îngrijire, educare, atenţie şi afecţiune care i se oferă. Or, minorul a subliniat în mod repetat faptul că la tatăl său este mai liniştit şi se simte mai bine, pentru că tatăl său vorbeşte frumos cu el, se poartă frumos cu el şi are grijă de el. Nu i s-a imputat intimatei, de către minor, lipsa de afecţiune, însă i s-a imputat lipsa de atenţie, atenuată probabil de atenţia pe care mama trebuie să o ofere celor doi copii mult mai mici (la data soluţionării fondului cauzei unul avea doi ani şi celălalt două luni), precum şi situaţia conflictuală existentă la locuinţa mamei şi generată de relaţia acesteia cu concubinul R.
Drept urmare, Curtea constată că se impune a fi avută în vedere opinia minorului, şi care reflectă respectarea principiului interesului superior al copilului, în sensul ca acesta să locuiască pe mai departe cu tatăl său şi să îi fie încredinţat tatălui său spre creştere şi educare. De altfel, prin prisma art. 262 alin. (2) NCC coroborat cu art. 261 NCC, şi intimata ar trebui să respecte dorinţa minorului, dat fiind că părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori, şi de a veghea la respectarea interesului superior al acestora. Starea de fapt reţinută de prima instanţă a evidenţiat împrejurarea că, încă din luna martie a anului 2012, minorul locuieşte împreună cu tatăl său, ca urmare a faptului că nu a mai suportat atmosfera din locuinţa mamei sale şi a plecat de unul singur la tatăl său (anchetă socială − dosar fond). Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea urmează să admită recursul reclamantului, conform dispozitivului prezentei decizii. În recurs nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către recurent.

← Citare. Indicarea greşită a adresei. Efecte		Servitute de scurgere a apelor. Concesionar. Calitate... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Servitute de scurgere a apelor. Concesionar. Calitate procesuală activă