Vânzare-cumpărare. Nulitate absolută a contractului. Răspunderea statului pentru evicţiune. Norme de drept aplicabile
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art. 511 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995. Aceste dispoziţii adaptează legislaţia specifică internă la exigenţele Convenţiei europene şi jurisprudenţei CEDO. În absenţa lor răspunderea statului pentru evicţiune rămânea antrenată în condiţiile art. 1337 şi urm. C.civ., despăgubirea fiind stabilită în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului restituit fostului proprietar.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 320 din 7 octombrie 2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 3150/212/2008, reclamantul V.T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtul la plata valorii de circulație a garsonierei situată în imobilul din Constanța, Bdul F., dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28235/17.12.1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și la plata daunelor morale în valoare de 2.000 euro în conversie leu/euro la data plății.
Prin sentința civilă nr. 1634/28.01.2009 Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să achite reclamantului sumele de 144.500 lei daune materiale reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în Constanța, Bdul F. și 3.500 lei cu titlu de daune morale. S-a respins cererea de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 5.191 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamantul a dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 dreptul de proprietate asupra unei locuințe deținută anterior cu contract de închiriere, situată în Constanța, Bdul F.
Validitatea titlului reclamantului a fost verificată cu ocazia soluționării acțiunii privind constatarea nulității absolute promovată de reclamanta D.S, reținându-se calitatea de dobânditor de bună-credință a reclamantului, prin sentința civilă nr. 16410/12.11.2001 a Judecătoriei Constanța, definitivă și irevocabilă.
Prin decizia civilă nr. 2356/23.02.2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus modificarea deciziei civile a Curții de Apel Constanța, în sensul respingerii apelurilor formulate în cauză, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 1003/02.12.1999, pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care s-a constatat că titlul statului pentru imobilul situat în Constanța, Bdul F. este nelegal constituit.
Titlul executoriu menționat anterior a fost realizat la data de 22.10.2007, când creditoarea obligației, numita D.S., a fost pusă în posesie cu spațiul deținut de reclamant, acesta fiind privat astfel de dreptul său de proprietate.
Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă este protejat prin art. 1 din Protocolul la Convenția europeană a drepturilor omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc c. Republica Cehă, cauza Raicu c. România).
De asemenea, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Pe de altă parte, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.
S-a considerat că nu se poate ignora faptul că titlul reclamantului fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că acesta beneficia de un bun în sensul Convenției. Ca atare, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în favoarea reclamantului presupune acordarea acestuia a prețului de circulație a imobilului de care a fost evins.
în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, instanța de fond l-a apreciat ca întemeiat, prin raportare la dispozițiile art. 41 din Convenție, dar și la existența elementelor răspunderii delictuale stabilite de art. 998 și urm. C.civ., și anume prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre acestea.
S-a constatat în speță existența un prejudiciu moral constând în starea de neliniște și incertitudine reclamantului care s-a finalizat cu pierderea dreptului de proprietate dobândit în condițiile menționate, o faptă a statului constând în atingerea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, între acestea existând un raport de cauzalitate, daune morale ce au fost apreciate la suma de 3.500 lei.
împotriva sus-menționatei sentințe a formulat apel pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 368/18.06.2009 Tribunalul Constanța a admis apelul pârâtului Statul Român și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere ce viza obligarea pârâtului la 3.500 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
în baza art. 274 C.proc.civ., a fost obligat apelantul pârât la 100 lei cheltuieli de judecată către R.A.E.D.P.P. Constanța și la 1.100 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant V.T.C.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut, în esență, că la momentul intrării în vigoare a art. 50 din Legea nr. 1/2009, acțiunea reclamantului era pendinte pe rolul Judecătoriei Constanța, situație în care în mod corect a reținut prima instanță că dispoziția este deplin aplicabilă în speță.
S-a mai reținut că și în absența acestor dispoziții legale statul era răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evicțiunii totale pe care a suferit-o, în urma retro¬cedării locuinței cumpărată de el în baza Legii nr. 112/1995, fostului proprietar.
S-a mai reținut că restituirea către reclamant doar a prețului plătit de stat, actualizat cu indicele de inflație nu reprezintă o despăgubire justă și proporțională, având în vedere că reclamantul, prin desființarea titlului său a fost lipsit de proprietatea sa, indiferent de prețul plătit, și aceasta numai pentru faptul că s-a încrezut cu bună-credință în titlul statului.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la daunele morale acordate reclamantului, instanța de fond reținând în mod greșit că ar fi întrunite condițiile impuse de art. 998 C.civ., având în vedere că la dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care să rezulte că reclamantul a fost, în mod real afectat de situația creată și nici a gradului de afectare pentru a se putea aprecia asupra întinderii prejudiciului moral.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ. pentru următoarele motive:
1. Instanțele de fond și de apel au soluționat cauza cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. La momentul introducerii acțiunii nu exista temei legal care să permită foștilor chiriași care au dobândit un imobil prin contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și care ulterior a fost retrocedat foștilor proprietari să primească valoarea de circulație a apartamentului, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 intrând în vigoare abia la data de 3.02.2009, după soluționarea cauzei în primă instanță.
2. Instanța de fond nu a apreciat în mod corect valoarea imobilului, întemeindu-se pe expertiza efectuată în cauză în anul 2008 și fără a avea în vedere că valoarea despăgubirilor este disproporționată față de valoarea reală a unei camere cu o suprafață de 28,71 mp.
3. în mod greșit instanțele de fond și de apel au respins cererea de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
4. Instanța de fond a obligat în mod greșit Statul român la plata cheltuielilor de judecată către reclamant și către chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța.
în apel, întrucât apelul pârâtului a fost admis în mod greșit, a fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile pârâtului, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Critica recurentului pârât ce vizează încălcarea principiului retroactivității legii civile se reține a fi vădit nefondată:
Susținerea recurentului în sensul că la data soluționării acțiunii reclamantului în fața primei instanțe nu exista vreun temei legal care să îl îndreptățească pe reclamant - care a fost evins de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 - să fie despăgubit la valoarea de circulație a imobilului restituit fostului proprietar este nefondată, în raport de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C.civ. dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și față de jurisprudența CEDO.
în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar D.S. prin decizia civilă nr. 2356/23.03.2005 a I.C.C.J., reclamantul a fost evins total de imobilul situat în Constanța, Bdul F., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28235/1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995.
Art. 1337 C.civ. dispune că vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului restituirea prețului (art. 1341 C.civ.), restituirea fructelor (art. 485 C.civ.), spezele de proces și daune interese (art. 1344 și art. 1345 C.civ.). Se reține că întinderea obligației vânzătorului de garanție pentru evicțiune este strict determinată de lege.
Fiind în prezența unei evicțiuni totale, efectele ei sunt prevăzute de art. 1341-1346 C.civ.
Primul efect este prevăzut de art. 1341 pct. 1; în temeiul acestui text, vânzătorul este obligat să restituie integral prețul primit, ca la rezoluțiunea pentru neexecutare sau nulitatea pentru vânzarea lucrului altuia. Soluția se impune, conform art. 1342 C.civ., chiar dacă valoarea lucrului s-a micșorat din cauze fortuite ori din neglijența cumpărătorului, cu singura excepție - prevăzută de art. 1343 C.civ. - a foloaselor realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului.
în orice situație, având în vedere că drepturile cumpărătorului legate de imobil se transmit asupra subdobânditorului, vânzătorul este obligat să restituie prețul primit de la cumpărător, indiferent dacă subdobânditorul a primit bunul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 1341 pct. 4 C.civ. reglementează dreptul cumpărătorului evins la daune interese.
Intră aici, în primul rând, dreptul la diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de bun, între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.
S-a decis că această creanță de despăgubire ia naștere la data producerii evicțiunii, iar conform unei opinii din literatura juridică, la data deposedării efective a cumpărătorului. în baza art. 1344 C.civ., soluția se impune indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil sau de rea-credință.
Referitor la plata daunelor interese, se reține că reclamanții sunt îndreptățiți să primească valoarea de circulație a locuinței de care au fost evinși, daunele datorate de statul vânzător neputându-se limita la prețul de vânzare reactualizat al bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanților atunci când aceștia sunt obligați să restituie un bun ce a aparținut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispoziții legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în țară, care a obținut în justiție retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere, dacă actualii proprietari care au cumpărat acel bun cu bună-credință au primit o indemnizație la valoarea la care l-au cumpărat în timp și nu la valoarea lui actuală (CEDO, 5.11.2002, Pincova și Pinc c. Republica Cehă; cauza Raicu c. România, hotărârea din 19.10.2006).
CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât „persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (în acest sens, cauza Pincova și Pinc c. Republica Cehă, hotărârea nr. 365/1997; cauza Raicu c. România, hotărârea din 19.10.2006).
Curtea Europeană a reținut constant în jurisprudența sa că există în cadrul art. 1 Protocolul 1 la Convenție un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și utilitatea publică.
Se reține că orice măsură care interferează cu dreptul la „pașnica folosire” a proprietății trebuie să găsească un echilibru corect între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a atinge acest echilibru este reflectată în structura art. 1 al Protocolului 1 văzut ca întreg, care include, în consecință, cea de-a doua dispoziție și care trebuie citită în lumina principiului general enunțat în prima propoziție. în special, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele angajate și scopul urmărit a fi realizat de orice măsură de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie menținut între cererile interesului general al comunității și cererile drepturilor fundamentale ale individului este stricat dacă persoana în cauză ar trebui să poarte „o povară disproporționată”.
în consecință, Curtea reține că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obțină compensații „în concordanță cu valoarea ei”, deși „obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai puțin decât valoarea integrală la prețul pieței”. Astfel, echilibrul menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață, determinată la timpul exproprierii.
Chiar în lipsa unui text expres în Convenția europeană cu privire la obligativitatea hotărârii instanței europene în raport cu statul - privit ca „întreg”, ca ansamblu organic articulat al autorităților publice, inclusiv al celor judecătorești - această obligativitate ar putea fi concluzia inevitabilă a unui polisilogism, având ca premisă majoră constatarea că prin înseși prevederile Convenției (art. 19 și urm. din Titlul II al Convenției) a fost organizată și funcționează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdicții unice și obligatorii pentru protecția ființelor umane și asigurarea respectării obligațiilor asumate în acest domeniu de statele contractante la Convenție.
Statul român, prin prevederile incluse în Constituție (art. 11 și 20), a înțeles să atribuie semnificație juridică națională și constituțională Declarației Unice a Drepturilor Omului, precum și oricăror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Convenția europeană, cu toate articulațiile ei, dacă acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a reținut că „hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și pe acelea ca pe un plan mai larg, să clarifice, că salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat, în calitatea lor de părți contractante (hotărârea din 18.01.1978, cauza Irlanda c. Regatul Unit). Instanța Europeană a precizat că atunci când constată o violare a drepturilor persoanei statul are nu numai obligația de a asigura celui interesat o satisfacție echitabilă, dar și de a-și alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de Curte și consecințele acestora (hotărârea din 22.06.2004, cauza Braniowski c. Polonia).
în raport de considerentele mai sus expuse se reține că hotărârea primei instanțe nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost pronunțată cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile, Judecătoria Constanța făcând o corectă aplicare la speță atât a dispozițiilor Codului civil român, cât și a Convenției europene a drepturilor omului - Protocolul 1 la Convenție și a jurisprudenței Curții Europene, care fac parte, conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție din dreptul intern și sunt obligatorii pentru judecătorul național.
Dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995.
Instanța de apel a reținut în mod corect că în ipoteza în care legiuitorul român nu și-ar fi adoptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției europene și jurisprudenței CEDO, răspunderea statului pentru evicțiune s-ar fi antrenat în condițiile art. 1337 și urm. C.civ., despăgubirea fiind stabilită în funcție de valoarea de circulație a imobilului restituit fostului proprietar.
2. Referitor la valoarea despăgubirilor acordate reclamantului, 144.500 lei, se reține că aceasta corespunde valorii de circulație a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în fața primei instanțe de arhitect Ș.M., expertiză ce nu a fost contestată de pârât nici în fața instanței de fond și nici în apel.
De altfel, se reține că apelul pârâtului Statul român nu a conținut nicio critică referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului și implicit la valoarea ridicată a despăgubirilor acordate reclamantului, situație în care această critică, invocată direct în recurs, se reține a fi făcută omissio medio și urmează a fi respinsă.
3. Se reține a fi nefondată și critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanța în cererea de chemare în garanție.
Conform dispozițiilor art. 60 C.proc.civ., „Partea poată să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
în raport de obiectul acțiunii principale - angajarea răspunderii statului pentru evicțiune totală și avându-se în vedere faptul că R.A.E.D.P.P. Constanța a acționat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 28235/17.12.1996 conform Legii nr. 112/1995 în calitate de mandatar legal al statului, în mod corect prima instanță a reținut că R.A.E.D.P.P. nu are calitate procesual pasivă în cererea de chemare în garanție.
Curtea reține că locuința în litigiu a fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, R.A.E.D.P.P. Constanța, însă acest mandatar nu răspunde pentru evicțiune, cu excepția cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speță. Comisionul de 1% nu reprezintă decât prețul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acțiuni invocate din contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în același raport juridic.
4. Nici critica ce vizează obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimații reclamanți și, respectiv, către chemata în garanție nu poate fi reținută ca fondată.
Principiul care rezultă din dispozițiile înscrise în art. 274 C.proc.civ., la baza căruia stă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, precum și unicitatea procesului civil, impune ca aceste cheltuieli făcute cu procesul în toate fazele sale să fie în sarcina celui care a pierdut.
în speță, se reține că cererea de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive prin sentința civilă nr. 1634/2009 a Judecătoriei Constanța, soluție menținută atât în apel, cât și în prezentul recurs, situație în care în mod corect Tribunalul Constanța a reținut că statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor datorează cheltuieli de judecată chematei în garanție atât în fond, cât și în calea de atac a apelului.
în ceea ce privește acțiunea principală, se reține că în apel pârâtul a triumfat în parte, în sensul că cererea reclamantului de plată a daunelor morale a fost respinsă ca nefondată, fiind menținută hotărârea Judecătoriei Constanța numai sub aspectul obligării pârâtului către reclamant la plata despăgubirilor materiale în valoare de 144.500 lei.
Se reține că în apel Tribunalul Constanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 276 C.proc.civ., obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile de judecată efectuate de intimatul reclamant, proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Astfel, din totalul onorariului de avocat achitat de reclamant, în valoare de 1.428 lei, instanța de apel a obligat apelantul pârât numai la 1.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C.proc.civ., se va respinge recursul ca nefondat.
în baza art. 274 C.proc.civ., obligă recurentul pârât la 100 lei către intimata chemată în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța și la 1.190 lei către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.
| ← Vânzare-cumpărare. Nulitate absolută a contractului.... | Vânzare-cumpărare. Nulitate absolută a contractului.... → |
|---|
