DIVORŢ. DOMICILIUL COMUN ÎN STRĂINĂTATE. COMPETENŢĂ.
| Comentarii |
|
DIVORŢ. DOMICILIUL COMUN ÎN STRĂINĂTATE.COMPETENŢĂ.
Cererea de divorţ este în competenţa judecătoriei încircumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun alsoţilor, iar dacă nici unul dintre aceştia nu mai locuieşte în acelloc sau dacă nu au avut domiciliu comun, competentă esteinstanţa de la domiciliul pârâtului.
Dacă pârâtul nu are nici domiciliu şi nici reşedinţa înţară, reclamantul se va adresa instanţei de la domiciliul său; încazul în care soţii nu mai locuiesc în ţară, competenţasoluţionării cererii de divorţ nu mai revine instanţelor române.
(Decizia civilă nr.1739/A-MF din 6septembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti).
Judecătoria a admis acţiunea de divorţ formulată de reclamant şi adeclarat desfăcută căsătoria încheiată între părţi din vina exclusivă a soţieipârâte, dispunând revenirea acesteia la numele purtat anterior.
Totodată, minorul rezultat din căsătoria părţilor a fost încredinţatspre creştere şi educare mamei pârâte, cu obligarea reclamantului la plata uneipensii lunare de întreţinere în favoarea acestuia începând cu data introduceriiacţiunii, până la majorat.
Din considerentele sentinţei rezultă că, în timp ce reclamantul eraplecat în străinătate de aproximativ 8 ani, pârâta şi-a format un cerc deprieteni în compania cărora frecventa barurile şi restaurantele, adoptând oatitudine necorespunzătoare faţă de viaţa de familie.
Sentinţa a fost apelată în termen legal de către pârâtă şi criticatăpentru nelegalitate, în dezvoltarea criticilor susţinându-se că în mod greşit afost citată la domiciliul părinţilor reclamantului, în condiţiile în care din anul1998, ambele părţi au locuit împreună cu fiul lor în Italia la domiciliul indicatde reclamant, până la jumătatea anului 2001, când reclamantul a intrat înrelaţii de concubinaj cu o altă femeie şi a plecat din domiciliul comun.
Curtea a admis apelul, cu consecinţa schimbării sentinţei şi arespingerii acţiunii.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că ultimul domiciliucomun al părţilor a fost în Italia, unde acestea locuiesc şi în prezent.
Potrivit art.607 Cod procedură civilă, cererea de divorţ este încompetenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliucomun al soţilor, iar dacă nici unul dintre aceştia nu mai locuieşte în acel locsau dacă nu au avut domiciliu comun, competentă este instanţa de ladomiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu are nici domiciliu şi nici reşedinţa în ţară,reclamantul se va adresa instanţei de la domiciliul său; în cazul în care soţii numai locuiesc în ţară, competenţa soluţionării cererii de divorţ nu mai revineinstanţelor române.
Instanţa de apel a constatat că părţile nu se încadrează în niciunadin situaţiile prevăzute de legea română pentru a atrage competenţa desoluţionare a acţiunii de divorţ. În consecinţă, curtea, a admis apelul întemeiul art.296 şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea,hotărârea fiind nelegală, pronunţată cu depăşirea competenţei materiale şiteritoriale.De altfel, pârâta a depus la dosar o hotărâre pronunţată de TribunalulPerugia, prin care s-a autorizat separarea în fapt a celor doi soţi, încredinţândpe minor şi casa conjugală mamei, tatăl contribuind la întreţinerea lor cu sumade 800.000 lire pe lună
| ← Nasterea intervenita în timpul casatoriei. Numele de familie al... | Condiţii de aplicabilitate a plasamentului în regim de... → |
|---|
