Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 274/2015. Curtea de Apel BRAŞOV

Curtea de Apel BRAŞOV - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 274/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 274/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL B.

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.274/R DOSAR NR._

Ședința secretă din 11 mai 2015

PREȘEDINTE: M. L. – judecător

Judecător: G. Ș.

Judecător: C. V.

Grefier: C. N.

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta V. A. M. și de pârâtul V. I. C. împotriva deciziei civile nr.187/..2014 pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie B. în dosarul civil nr._ .

La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa recurentei reclamante V. A. M., a recurentului pârât V. I. C., a intimaților pârâți V. F. și V. V., precum și a intimatei A. Tutelară – Primăria Sectorului 3 București.

Procedura îndeplinită.

Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința secretă din 28 aprilie 2015, când părțile prezente au pus concluzii potrivit celor consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Instanța, în vederea deliberării, în temeiul prevederilor art.260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 5 și 11 mai 2015.

CURTEA,

Asupra recursurilor civile de față:

Prin Decizia civila nr.87/A/2014 Tribunalul pentru Minori și Familie B. a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C..

A respins excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel formulată de intimata V. A. M., excepție invocată de apelantul V. I. C..

A respins, ca rămasă fără obiect, excepția tardivității completării motivelor din cererea de aderare la apel formulată de intimata V. A. M., excepție invocată de apelantul V. I. C..

A respins apelul declarat de apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. împotriva încheierilor de ședință din datele de 27 iunie 2013, 5 august 2013, 12 septembrie 2013, 26 septembrie 2013, 24 octombrie 2013, 5 decembrie 2013, 16 ianuarie 2014, 27 februarie 2014 și, respectiv, 9 aprilie 2014, pronunțate de Judecătoria B. în dosarul nr._ .

A admis apelul declarat de apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. în contradictoriu cu intimata-reclamantă pârâtă reconvențional V. A. M., precum și cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă pârâtă reconvențional V. A. M. împotriva sentinței civile nr. 5058/23 aprilie 2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, astfel cum a fost lămurită prin încheierea pronunțată în același dosar la data de 28 august 2014, pe care o schimbă în parte în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, programul de păstrare a legăturilor personale dintre apelant și minoră, începerea grădiniței de către minoră și cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul, și în consecință:

A dispus ca autoritatea părintească cu privire la minora V. ALEXIA T., născută la data de 23 septembrie 2010, să fie exercitată în comun de către ambii părinți.

A stabilit ca apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. să păstreze legături personale cu minora V. ALEXIA T., cu posibilitatea luării minorei de la locuința sa și aducerea minorei la locuința sa de către tată, la fiecare a doua săptămână, de vineri ora 1730 până duminică la ora 2000, în loc de în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 1730 până duminica ora 2000, astfel cum a stabilit prima instanță, restul programului dispus de instanța de fond rămânând neschimbat.

În baza art. 274 al. 3 din codul de procedură civilă din anul 1865 a dispus micșorarea onorariului avocatului F. B. de la suma de 2.000 de lei la suma de 800 de lei, compensează între părți (reclamanta pârâtă reconvențională și pârâtul reclamant reconvențional) cheltuielile de judecată efectuate la fond până la concurența sumei de 3.998 de lei și obligă pârâtul reclamant reconvențional V. I. C. la plata sumei de 2.204,63 de lei în favoarea reclamantei pârâte reconvenționale V. A. M., cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, în loc de 3.589,13 lei, sumă stabilită de instanța de fond.

În temeiul art. 272 din Codul de procedură civilă din anul 1865, a luat act și a consfințit învoiala părților referitor la grădinița la care merge minora, învoială care face parte integrantă din hotărâre, după cum urmează:

„TRANZACȚIE

Încheiată astăzi, 30.09.2014, între subsemnații:

V. A. M., identificată cu CI . nr._ emisă de SPCEP Sector 3 la data de 23.07.2013, CNP_ domiciliată în București, .. 2, ., ., sector 3, în calitate de apelantă reclamantă pârâtă și

V. I. C., identificat cu CI . nr._ eliberată de SPCEP S3 la data de 17.02.2010, CNP_, domiciliat în București, .. 8, .. 2, ., sector 3, în calitate de apelant pârât reclamant

a intervenit prezenta tranzacție prin care noi, părțile, de comun acord, am convenit începerea de către minora V. ALEXIA T., ns. la data de 23.09.2010, a programului de grădiniță la Grădinița Happytime, cu sediul în . Papazoglu nr. 85, Sector 3, București, în program scurt 08.00 – 13.00, conform formularului de înscriere și contractului atașate, începând cu data de 01.10.2014.

Prezenta tranzacție s-a încheiat și semnat astăzi, 30.09.2014, în trei exemplare, din care unul pentru instanță și unul pentru fiecare parte.”

A înlăturat din dispozitivul sentinței atacate mențiunea referitoare la începerea grădiniței de către minora V. Alexia T. la Grădinița Camy, cu sediul în București, ., nr. 56, sector 3, în program scurt 0700-1300.

A respins solicitarea apelantului-pârât reclamant reconvențional privind anularea raportului de evaluare psihologică întocmit de către psiholog Vladislav E. O. E. O..

În baza art. 246 din Codul de procedură civilă din anul 1865, a luat act de renunțarea apelantului V. I. C. la judecata apelului în contradictoriu cu intimata V. A. M. referitor la criticile din apel privind pensia de întreținere stabilită de prima instanță în favoarea minorei.

A respins apelul formulat de apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. în contradictoriu cu pârâții V. F. și V. V..

A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă din anul 1865, a obligat apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. la plata sumei de 1.000 de lei în favoarea intimaților V. F. și V. V., reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând din onorariu de avocat.

A dispus compensarea în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate în apel de intimata-reclamantă pârâtă reconvențional V. A. M. și apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C..

Tribunalul pentru minori și familie B. a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată de apelantul V. I. C., instanța de control judiciar a reținut, în deplin acord cu judecătorul fondului, că o astfel de excepție nu subzistă în cauză, raportat la obiectul litigiului, care privește modificarea împrejurărilor avute în vedere prin decizia civilă nr. 1338R/2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr._/301/2012, relativ la situația copilului minor în raport cu părinții săi: modalitatea de exercitare a autorității părintești, stabilirea unui program de legături personale ale minorei cu părinții, stabilirea pensiei de întreținere.

Tribunalul a constatat că, de plano, tripla identitate cerută de lege (prevederile art.1.201 cod civil din 1865 aplicabile în cauză), este îndeplinită în cauză, în condițiile în care prin decizia civilă nr.1338 R/13 mai 2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr._/301/2011, s-a statuat cu privire la următoarele aspecte: programul de păstrare a legăturilor personale de către tatăl V. I. C. cu minora V. Alexia T., contribuția tatălui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copilului minor, respectiv exercitarea autorității părintești (f. 104-116 vol. III dosar fond).

Astfel, între cauza care a format obiectul dosarului de mai sus și litigiul cu care a fost învestită Judecătoria B., care formează obiectul apelului de față, există o triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză (ca fundament al pretenției asumate).

De facto, însă, autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă în cauză, având în vedere caracterul de exclusivitate al acestei excepții (consacrat doctrinar), care presupune că un nou proces între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză nu mai este posibil. Or, acest efect al autorității de lucru judecat este înlăturat, în materia raporturilor de familie, tocmai de legiuitor, prin dispozițiile art.403 Cod civil statuându-se că, „în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți […]”.

Prin urmare, instanța a fost obligată să analizeze, în mod prioritar, dacă a intervenit o modificare a împrejurărilor avute în vedere în trecut la pronunțarea unei hotărâri privind drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori (noțiune generică care include aspectele legate de exercitarea autorității părintești față de copil; contribuția datorată de părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copilului minor; programul de păstrare a legăturilor personale de către copilul minor cu părintele cu care nu locuiește în mod statornic; etc.), urmând ca, în procesul deliberării, atunci când constată că nu au survenit astfel de schimbări, să procedeze la respingerea acțiunii (iar nu la admiterea excepției autorității de lucru judecat) sau, dimpotrivă, să admită cererea de chemare în judecată, dispunând în funcție de interesul superior al copilului, atunci când se constată că au intervenit modificări în ceea ce privește relațiile copilului cu unul sau cu ambii părinți, ori cu alte persoane față de care minorul a dezvoltat relații de atașament.

Față de considerentele ce preced, s-a constatat că în mod legal excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă de prima instanță, aceasta stabilind, ca urmare a probatoriului complex administrat în fața sa, faptul că s-au schimbat în mod substanțial aspectele avute în vedere de către Tribunalul București la momentul pronunțării deciziei civile nr.1338R/13 mai 2013, referitor la măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copilul lor minor, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art.403 Cod civil.

Totodată, tribunalul a respins această excepție invocată în mod distinct (nu doar ca o critică adusă hotărârii de fond) în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel formulată de intimata V. A. M., excepție invocată de apelantul V. I. C. prin întâmpinare (f. 123-126 vol. II dosar TMF), instanța de apel a reținut că susținerile apelantului în sensul că printr-o asemenea cerere de aderare la apelul principal intimatul achiesează la criticile de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii atacate cu apel, neavând posibilitatea de a aduce vreo critică proprie cu privire la nelegalitatea sau netemeinicia sentinței apelate, sunt nefondate. Astfel, prevederile art.293 alin.1 Cod procedură civilă din 1865 statuează în sensul că ,,intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”.

Ipoteza prevăzută de lege este aceea în care intimatul din apelul principal (în speța de față, mama minorei V. A. M.) nu are un interes pregnant de a formula el însuși apel principal, fiind mulțumit cu hotărârea primei instanțe, dar, observând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, poate constata că apărarea poziției sale, de parte câștigătoare în proces, necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluțiile primei instanțe cuprinse în sentință, în considerente sau în încheierile premergătoare și pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

În cauză, intimata V. A. M. a fost mulțumită de soluția pronunțată de Judecătoria B. (au fost acordate grădinița și programul solicitate de aceasta, după ce mama își exprimase acordul de începere a grădiniței în răspunsul la interogatoriu), astfel încât nu avea niciun motiv să declare apel principal.

Situația apărută ulterior, constând în imposibilitatea înscrierii fetiței la grădinița Camy, astfel cum a stabilit prima instanță, nu putea fi invocată prin declararea unui apel principal întrucât, astfel cum se arată prin întâmpinare de către intimată: 1.situația nu putea fi imputată instanței de fond și mama nu avea ce critici să formuleze cu privire la soluția instanței de fond; 2. chiar și în situația imposibilității înscrierii copilului la grădinița stabilită de instanța de fond, acordarea autorității unice de prima instanță îi permitea mamei să meargă la o altă grădiniță, fără a mai avea nevoie de dispoziția instanței sau acordul tatălui, dacă soluția rămânea definitivă prin neapelare pe acest aspect (din această perspectivă, un eventual apel principal ar fi fost lipsit de interes).

Prin urmare, intimata V. A. M. a fost obligată să aștepte să vadă dacă partea potrivnică declară apel în ceea ce privește autoritatea parentală unică și, în momentul în care a constatat că apelul principal privea și acest aspect, a formulat în termen legal cerere de aderare la apel, în cadrul căreia a formulat solicitări proprii de schimbare a sentinței de fond pentru situația în care apelul principal va fi admis și se va reveni la autoritatea parentală comună.

Cererea de aderare la apelul principal este justificată de faptul că, astfel cum arată în mod judicios intimata, în situația admiterii apelului principal în ceea ce privește autoritatea parentală și revenirea la autoritatea parentală comună, mama ar avea nevoie de acordul tatălui pentru înscrierea la grădiniță, iar situația grădiniței particulare Camy se poate repeta pentru orice grădiniță particulară, care are dreptul să își selecteze clienții.

Prin urmare, tribunalul a constatat că excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel formulată de intimata V. A. M., excepție invocată de apelantul V. I. C. este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Totodată, instanța de apel a reținut că părțile au tranzacționat, la data de 30 septembrie 2014 (filele 137-140 vol. III dosar TMF), cu privire la aspectele ce fac obiectul cererii de aderare la apel, și anume începerea de către minoră a programului de grădiniță, astfel că cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă pârâtă reconvențional V. A. M. urmează a fi admisă.

Față de tranzacția intervenită între părți cu privire la aspectele ce fac obiectul cererii de aderare la apel, tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, excepția tardivității completării motivelor din cererea de aderare la apel formulată de intimata V. A. M., excepție invocată de apelantul V. I. C.. Analiza pe fond a unei asemenea excepții apare, prin prisma faptului că părțile s-au înțeles cu privire la grădinița pe care o va frecventa copilul, ca fiind superfluă și lipsită de orice fel de efecte juridice, în condițiile în care completarea motivelor din cererea de aderare la apel nu a mai făcut obiectul deliberării instanței de control judiciar.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. împotriva încheierilor de ședință din datele de 27 iunie 2013, 5 august 2013, 12 septembrie 2013, 26 septembrie 2013, 24 octombrie 2013, 5 decembrie 2013, 16 ianuarie 2014, 27 februarie 2014 și, respectiv, 9 aprilie 2014, pronunțate de Judecătoria B. în dosarul nr._, instanța de apel a reținut următoarele:

Se susține de către apelant că încheierea din data de 27 iunie 2013 (prin care prima instanță nu s-a pronunțat dacă în cauză există autoritate de lucru judecat raportat la soluția dată prin decizia civilă nr. 1338R/13 mai 2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr._/301/2011), încheierea din data de 5 august 2013 (prin care s-a unit cu fondul excepția autorității de lucru judecat cu privire la exercitarea autorității părintești și programul de legături personale), încheierea din data de 27 februarie 2014 (prin care s-a unit cu fondul excepția autorității de lucru judecat privind pensia de întreținere) și încheierea din data de 16 ianuarie 2014 (prin care instanța nu s-a pronunțat asupra excepției autorității de lucru judecat cu privire la pensia de întreținere) sunt nelegale și se impune a fi anulate.

Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile apelantului. Dispozițiile legale, în speță art.137 alin.1 Cod procedură civilă din 1865, impun obligativitatea ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Cu titlu de excepție, în alineatul 2 al aceluiași text de lege se prevede posibilitatea unirii cu fondul a excepțiilor invocate de părți, în situația în care, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

În speță, excepția invocată de pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. în fața primei instanțe (res iudicata pro veritate habetur – excepția autorității de lucru judecat) este o excepție de fond, peremptorie și absolută, care, dacă ar fi fost admisă, ar fi condus la o împiedicare a judecății pe fond. Trăsătura comună a excepțiilor de fond se desprinde din însăși noțiunea acestora, anume că sunt în strânsă legătură cu pretenția/pretențiile deduse judecății, mai exact cu exercițiul dreptului la acțiune. În prezentul litigiu, față de obiectul excepției, care viza aspecte legate de drepturile și îndatoririle părinților față de copilul lor minor (pensia de întreținere, autoritatea părintească și programul de legături personale al copilului cu părinții), în mod corect prima instanță a acordat prioritate prevederilor art.137 alin.2 Cod procedură civilă din 1865, apreciind că pentru soluționarea acestei excepții este necesar să fie administrate probe relativ la identificarea modificărilor intervenite de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1338R/13 mai 2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr._/301/2011 (filele 220-222 vol. IV dosar fond). Împrejurarea că judecătorul fondului nu a pus în discuție, la termenul de judecată din data de 27 iunie 2013 (filele 284-286 vol. III dosar fond), excepția autorității de lucru judecat nu reprezintă un temei al desființării încheierii de ședință de la acest termen, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a invocat o atare excepție. În fapt, excepția autorității de lucru judecat (cu privire la exercitarea autorității părintești și programul de legături personale) a fost invocată de către pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. prin înscrisul denumit „Propunere” (filele 1-3 vol. III dosar fond), depus la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din data de 5 august 2013, instanța pronunțându-se asupra acestei excepții în sensul celor anterior arătate.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat privind capătul de cerere referitor la pensia de întreținere, tribunalul a constat că aceasta a fost invocată de către pârâtul-reclamant reconvențional atât prin cererea scrisă depusă la dosar la data de 20 ianuarie 2014 (filele 210-217 vol. V dosar fond), pentru termenul de judecată din data de 27 februarie 2014, cât și prin cererea depusă pentru termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2013 (filele 93-94 vol. V dosar fond). La termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2013 (filele 114-115 vol. V dosar fond), instanța a prorogat discutarea cererii pârâtului-reclamant reconvențional de pronunțare asupra excepției autorității de lucru judecat, pentru ca în ședința de judecată de la termenul imediat următor, din data de 5 decembrie 2013 (filele 143-146 vol. V dosar fond), instanța să se pronunțe în sensul respingerii cererii de revenire asupra unirii cu fondul și pronunțare asupra excepției autorității de lucru judecat. Totodată, la termenul de judecată din data de 27 februarie 2014 (f. 301-305 vol. VI dosar fond), prima instanță s-a pronunțat și asupra excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere referitor la stabilirea pensiei de întreținere datorate de tată copilului minor, în sensul unirii acestei excepții cu fondul cauzei, apreciind, în mod just, că pentru soluționarea acestei excepții este necesară administrarea de probe comune cu fondul, în condițiile în care solicitarea de stabilire a cheltuielilor de creștere și educare ale minorei a fost formulată de ambii părinți prin cererile de chemare în judecată.

De asemenea, în ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de apelant cu referire la încheierea de ședință din data de 27 iunie 2013, în sensul că prima instanță s-a antepronunțat cu privire la soluția ce urma a fi dată în cauză, prin aceea că a afirmat „din punctul meu de vedere părinții nu se înțeleg”, tribunalul a reținut că o astfel de mențiune în cuprinsul unei încheieri nu poate conduce la desființarea actului întocmit, în condițiile în care încheierea cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art.261 Cod procedură civilă din 1865, text de lege la care trimite art.255 alin.2 Cod procedură civilă din 1865, fiind consemnate toate susținerile, cererile și apărărilor părților, precum și aspectele încuviințate/respinse motivat de instanța de fond și temeiurile de drept ale deciziilor luate de judecător. Dacă partea avea suspiciuni cu privire la o eventuală antepronunțare, soluția conferită de lege este formularea unei cereri de recuzare, în condițiile art.27 pct.7 Cod procedură civilă din 1865, iar nu desființarea încheierii în care s-a consemnat o atare susținere, apreciată ca fiind o antepronunțare.

În concluzie, s-a constatat că încheierile atacate (din datele de de 27 iunie 2013, 5 august 2013, 16 ianuarie 2014 și 27 februarie 2014), sunt legale și temeinice, la adăpost de orice critici, prima instanță pronunțându-se asupra excepțiilor invocate de pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C..

Referitor la încheierile pronunțate de Judecătoria B. la datele de 12 septembrie 2013, 26 septembrie 2013, 24 octombrie 2013, 5 decembrie 2013 și 9 aprilie 2014, tribunalul a constatat că susținerile apelantului, în sensul că la respectivele termene de judecată s-au încuviințat, efectuat și administrat acte de procedură în lipsa pârâtului-reclamant reconvențional, fie fără legala citare a acestuia, fie prin refuzul primei instanțe de a judeca cauza în prezența părții, sunt nefondate.

Astfel, instanța de apel a reținut că la termenul de judecată din data de 12 septembrie 2013 (fila 275 vol. IV dosar fond), prima instanță a încuviințat, în temeiul art.156 alin.1 Cod procedură civilă din 1865, cererea de amânare formulată de pârâtul-reclamant reconvențional, acordând un nou termen de judecată pentru a da posibilitatea părții de a-și angaja apărător. Prin urmare, această încheiere este legală și nu se impune a fi desființată, apelantul neindicând, de altfel, în concret, care ar fi motivele de nelegalitate ale actului întocmit.

La termenul de judecată din data de 26 septembrie 2013 (fila 302 vol. IV dosar fond), prima instanță a constatat că procedura de citare cu pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. este îndeplinită prin afișare, drept pentru care a dispus citarea acestei părți, prorogând pronunțarea pe aspectul referitor la numirea unui expert psiholog în vederea evaluării psihologice a minorei. Prin urmare, instanța de fond a ținut cont de lipsa pârâtului-reclamant reconvențional (citat prin afișare) și nu a purces la discutarea cererilor formulate de părți, deși, din punct de vedere procedural, îndeplinirea procedurii de citare a unei părți prin afișarea citației este perfect legală, potrivit art.92 alin.4 Cod procedură civilă din 1865, în situația în care cel citat este lipsă de la adresă.

La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2013 (filele 56-57 vol. V dosar fond), pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. s-a înfățișat personal în fața instanței, la a doua strigare a cauzei, astfel că procedura de citare neîndeplinită cu acesta s-a acoperit, în condițiile art.153 Cod procedură civilă din 1865. În continuare, la solicitarea apărătorului reclamantei-pârâte reconvențional V. A. M., cauza a fost lăsată la sfârșitul ședinței de judecată, iar la momentul strigării cauzei, pârâtul nu s-a mai prezentat. Față de lipsa pârâtului-reclamant reconvențional de la dezbateri, instanța a prorogat discutarea mai multor cereri formulate de părți, singura dispoziție a judecătorului, care nu a afectat în niciun fel interesele părților, și care putea fi dispusă și din oficiu, în interesul bunei soluționări a litigiului, fiind emiterea unei adrese către Colegiul Psihologilor din România, cu solicitarea de a se comunica dacă trei experți psihologi au competențe profesionale și experiența în domeniu pentru a efectua evaluarea psihologică a minorei, părinților și bunicilor materni. În continuare, prima instanță a dispus citarea pârâtului pentru termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2013. Prin urmare, susținerile apelantului în sensul că la termenele de judecată din datele de 12 septembrie 2013, 26 septembrie 2013 și, respectiv, 24 octombrie 2013, s-au încuviințat, efectuat și administrat acte de procedură fie în lipsa sa, fie în condițiile în care pârâtul-reclamant reconvențional nu a fost legal citat, sunt lipsite de suport juridic.

În ceea ce privește omisiunea instanței de a-i comunica pârâtului-reclamant reconvențional V. I. C., la termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2013 (filele 114-115 vol. V dosar fond), înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamanta V. A. M. și răspunsul diferitelor instituții și asociații către care instanța a trimis adrese, tribunalul a constatat că judecătorul fondului a dispus comunicarea către pârât a înscrisurilor depuse la respectivul termen de judecată de către reclamantă, astfel că susținerile contrare ale apelantului nu sunt dovedite. În ceea ce privește comunicarea către pârât a listei cu psihologii înscriși pe Tabloul Experților Psihologi, în mod legal prima instanță a respins solicitarea părții de comunicare a acestui înscris, cu motivarea că pârâtul avea posibilitatea de a lua act de conținutul acestui act de la dosarul cauzei ori de a formula o cerere de eliberare a copiei de pe înscrisul respectiv, după achitarea taxei judiciare de timbru, în acord cu dispozițiile legale în materie – O.U.G. nr. 80/2013. În concluzie, se constată că și această încheiere de ședință este legală și nu se impune a fi desființată.

Referitor la încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2013 (filele 143-146 vol. V dosar fond), tribunalul a constatat că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C., la dosar fiind returnată dovada de îndeplinire a acestei proceduri (f. 127 vol. V dosar fond), aspect reținut și de prima instanță. De altfel, deși apelantul invocă nelegala sa citare la acest termen de judecată, nu indică, în mod concret, ce dispoziții legale ar fi fost încălcate. Prin urmare, faptul că judecătorul fondului a pus în discuția părților prezente și s-a pronunțat cu privire la diferite excepții, cereri în probațiune și solicitări formulate de părți verbal sau în scris, în lipsa pârâtului-reclamant reconvențional, nu este de natură să atragă nulitatea acestei încheieri de ședință, în condițiile în care procedura a fost legal îndeplinită cu toate părțile în cauză, fiind respectate prevederile art. 85 Cod procedură civilă din 1865, în interpretarea lor per a contrario. În ceea ce privește criticile aduse de apelant dispozițiilor cuprinse în încheierea de ședință din data de 9 aprilie 2014 (filele 80-83 vol. VII dosar fond), prin care s-a respins cererea pârâtului-reclamant reconvențional de a se realiza o contraexpertiză la evaluarea psihologică efectuată de către psiholog Vladislav E. O. O. E., tribunalul a constatat că prima instanță s-a pronunțat motivat asupra acestei solicitări, în sensul respingerii cererii, reținând că efectuarea unei noi expertize psihologice nu este utilă soluționării cauzei. Oricum, evaluarea cu privire la admisibilitatea probelor se realizează de către instanță, în condițiile art. 167 și art. 168 Cod procedură civilă din 1865, iar respingerea motivată a administrării unei probe nu poate constitui motiv de anulare/desființare a unei astfel de încheieri.

Pentru considerentele ce preced, apelul declarat de pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. împotriva încheierilor de ședință din datele de 27 iunie 2013, 5 august 2013, 12 septembrie 2013, 26 septembrie 2013, 24 octombrie 2013, 5 decembrie 2013, 16 ianuarie 2014, 27 februarie 2014 și, respectiv, 9 aprilie 2014, pronunțate de Judecătoria B. în dosarul nr._, a fos respins, cu consecința păstrării încheierilor atacate, în aplicarea dispozițiilor art. 296, raportat la art.282 alin. 2 Cod procedură civilă din 1865.

În continuare, tribunalul a reținut că motivul de apel referitor la exercitarea autorității părintești cu privire la minora V. Alexia T. este întemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prima instanță a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minora V. Alexia T., născută la data de 23 septembrie 2010, să fie exercitată exclusiv de mama reclamantă-pârâtă reconvențional V. A. M., tatăl pârât-reclamant reconvențional V. I. C. păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare al minorei și de a consimți la adopția acesteia. Pentru a stabili astfel, judecătorul fondului a avut în vedere mai multe împrejurări legate de interesul superior al copilului, constatând că acest interes superior este afectat de lipsa de comunicare dintre părți, de caracterul conflictual al tatălui pârât și de exercitarea abuzivă a autorității părintești de către acesta împreună cu reclamanta, toate aceste aspecte făcând imposibilă luarea deciziilor privitoare la minoră împreună de către părinți.

Totodată, prima instanță a sancționat conduita procesuală a pârâtului-reclamant reconvențional, care nu s-a prezentat în vederea evaluării de către expertul psiholog desemnat de instanță, deși a fost convocat în mod repetat, nu a depus o evaluare psihologică efectuată la cererea sa în ceea ce-l privește, deși avea cunoștință de necesitatea efectuării unei asemenea evaluări, și nici nu a respectat dispozițiile art.129 alin.1 Cod procedură civilă din 1865, exercitându-și drepturile procesuale cu rea-credință.

A mai constatat prima instanță că pârâtul-reclamant reconvențional nu a dovedit că are capacitatea de a lua decizii în interesul minorei, unele decizii fiind luate de acesta abuziv, ceea ce constituie un risc pentru copil, precum și faptul că tatăl pârât se opune, în mod nejustificat, la menținerea relațiilor firești ale minorei cu bunicii materni.

În drept, instanța de apel reține că principiul statuat de art. 503 alin. 1 Cod civil este în sensul că „părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească”. Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile art.397 Cod civil, în sensul că „după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel”. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se realizează, în mod obiectiv, atunci când există una dintre situațiile de excepție reglementate de art.507 Cod civil: unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința. Totodată, art.398 alin.1 Cod civil acordă instanței posibilitatea de a hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, dacă există motive întemeiate, cu luarea în considerare a interesului superior al copilului.

Potrivit art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 – privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, „se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești”. Deși aceste criterii enunțate de norma specială sunt exemplificative, instanța putând avea în vedere orice alte împrejurări legate de interesul superior al copilului, tribunalul a reținut că legiuitorul a avut în vedere aspecte de o gravitate ridicată care pot conduce la înlăturarea unuia dintre părinți de la exercitarea autorității părintești asupra copilului.

În speță, conflictul de natură litigioasă dintre părinții copilului este unul accentuat, neputându-se însă imputa, în mod exclusiv, niciuneia dintre părți, exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, în condițiile în care conduita procesuală a părților este aproximativ similară, ambii părinți (nu doar apelantul pârât) formulând diferite acțiuni și cereri în justiție având ca obiect reglementarea pe cale judiciară a raporturilor dintre cei doi părinți divorțați și copilul lor minor. Înlăturarea tatălui de la exercițiul autorității părintești pentru faptul că acesta nu a respectat anumite dispoziții ale instanței referitoare la efectuarea unei evaluări psihologice reprezintă o sancțiune nejustificată, modul în care un părinte înțelege să-și valorifice în justiție pretențiile referitoare la relația dintre părinții divorțați și copil neavând nicio legătură cu abilitățile parentale ale părții, decât în măsura în care se dovedește că o asemenea conduită procesuală ar putea afecta interesul superior al copilului. În speță, însă, se constată că cererea de chemare în judecată care a declanșat litigiul de față a fost introdusă de către reclamanta V. A. M., apelantul având inițial calitatea de pârât în cauză. Apelarea la justiție este evident o măsură care afectează interesul superior al copilului, ideal fiind ca părinții să se înțeleagă cu privire la toate aspectele ce decurg din drepturile și obligațiile parentale ce le revin în raport cu copilul lor minor. Însă, în situația de față, se constată că ambii părinți manifestă o conduită procesuală exacerbată, ce ar putea conduce, pe termen îndelungat, la o reală problemă privind exercitarea în condiții optime a autorității părintești. Deficiențele de comunicare dintre părți cu referire la deciziile privind minora sunt evidente și nu se poate reține vreo culpă mai mică sau mai mare, sub acest aspect, a unuia sau altuia dintre părinți. Faptul că părțile nu se înțeleg cu privire la aspecte de relativ mică însemnătate referitoare la modul în care ar trebui gestionate problemele legate de minoră (alegerea bonei copilului, cine anume trebuie să rămână în posesia certificatului de naștere al minorei, ora exactă din zi la care trebuie să înceapă sau să se termine programul de păstrare a legăturilor personale dintre copil și părintele cu care nu locuiește) este un lucru îngrijorător, întrucât copilul are la acest moment doar 4 ani, dar pe măsură ce va înainta în vârstă, deciziile ce vor trebui luate de părinți vor crește atât ca însemnătate, cât și ca număr. Instanța atrage atenția părților că primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului reprezintă un principiu de bază consacrat de prevederile art.6 lit.d din Legea nr.272/2004 – republicată, astfel că este necesar ca pe viitor părțile să adopte o conduită parentală care să fie în concordanță cu interesul superior al fetiței lor, aspect care implică, în principal, depunerea de eforturi pentru o mai bună colaborare (efectivă, nu doar la nivel declarativ) în planul responsabilităților părintești, precum și renunțarea la orice răzbunări și orgolii personale, fiind important ca părțile să înțeleagă că nu pot continua de maniera în care au procedat până acum, prin apelarea la instanțele de judecată pentru orice fel de neînțelegeri, chiar și minore, referitoare la fetița lor, fără am afecta, printr-o astfel de conduită, interesul superior al copilului.

În final, cu privire la acest motiv de apel, tribunalul a constatat că prima instanță nu a precizat cu claritate care sunt acele decizii luate de pârâtul-reclamant reconvențional cu privire la minoră, care ar fi fost contrare interesului superior al copilului, și nici instanța de apel nu a identificat existența în cauză a unei conduite parentale neglijente sau vătămătoare a tatălui în raport cu copilul său. Dimpotrivă, martorii ascultați în cauză în fața instanței de fond au evidențiat relația afectivă firească existentă între tată și copil (declarația martorei G. R. G., filele 248, 252 vol. III dosar fond, depoziția martorei A. R. A., fila 79 vol. VII dosar fond). Nici martorii propuși de reclamantă nu au reliefat împrejurări care să conducă la concluzia că pârâtul ar fi inapt să-și exercite drepturile sau să-și îndeplinească obligațiile ce-i incumbă ca părinte. Dimpotrivă, martora P. S. E., propusă de reclamantă, a arătat în fața primei instanțe că s-a întâlnit în două împrejurări, după separarea părților, cu tatăl pârât, care era însoțit de minoră, o dată în parc iar a doua oară într-un loc de joacă special amenajat pentru copii, iar fetița se juca, fiind supravegheată de tatăl său, în ambele dăți minora fiind liniștită (fila 377 vol. II dosar fond).

Totodată, simplul fapt că tatăl pârât s-a opus, la momentul judecății în fond, menținerii relațiilor personale firești ale fetiței cu bunicii materni nu poate fi sancționabil cu înlăturarea apelantului de la exercițiul autorității părintești, instanța de judecată fiind abilitată să decidă în situația existenței unor neînțelegeri între părinți și orice alte persoane cu care copilul are dreptul de a menține relații firești, în funcție de interesul superior al copilului. De altfel, pârâtul a achiesat la hotărârea primei instanțe în ceea ce privește respingerea cererii sale de restrângere a dreptului bunicilor materni V. F. și V. V. de a avea legături personale cu minora la o perioadă de trei săptămâni pe an, astfel că aspectul legat de opoziția tatălui ca minora să păstreze relații cu bunicii materni nu mai poate constitui un criteriu de înlăturare a tatălui de la exercițiul autorității părintești.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că exercitarea autorității părintești cu privire la minora V. Alexia T. de către ambii părinți nu este contrară cu interesul superior al copilului, interes care presupune ca ambii părinți să contribuie în mod efectiv la luarea deciziilor importante privind minora.

În ceea ce privește critica adusă de apelant hotărârii primei instanțe legat de programul de păstrare a legăturilor personale dintre fetiță și tatăl pârât, tribunalul a constatat că judecătorul fondului a realizat o corectă evaluare a împrejurărilor legate de interesul copilului de a păstra legătura cu tatăl său, programul stabilit anterior prin acordul de mediere încheiat între părți, astfel cum a fost modificat prin decizia civilă nr. 1338R/13 mai 2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr._/301/2011 (f. 104-116 vol. III dosar fond), în sensul ca fetița să locuiască, după împlinirea vârstei de 3 ani, până la vârsta de 6 ani, o săptămână la tată și două săptămâni la mamă, și alte trei zile pe săptămână: miercuri, vineri și duminică în intervalul orar 1730-2030 la celălalt părinte, fiind contrar interesului superior al copilului de a se bucura de o locuință stabilă, de o viață echilibrată în cadrul mediului social în care s-a obișnuit, cu posibilitatea de a păstra legături personale cu părintele cu care nu locuiește.

Având în vedere vârsta copilului (4 ani), precum și faptul că fetița nu refuză legăturile cu tatăl său dar și-a manifestat dorința de a fi readusă înapoi la locuința mamei după terminarea programului de vizitare la domiciliul apelantului, tribunalul a apreciat, în deplin acord cu prima instanță, că păstrarea legăturilor dintre minoră și părintele nerezident pe o perioadă de trei zile, la sfârșit de săptămână, precum și în vacanțele școlare, de Paști și de C., reprezintă un program mai adecvat nevilor pe care un copil cu o vârstă atât de mică le reclamă. Purtarea copilului între cele două locuințe ale părinților, schimbarea mediului de viață, a obiceiurilor de hrană și odihnă ale minorei la intervale de timp atât de frecvente cum sunt cele stabilite prin hotărârea anterioară nu sunt benefice dezvoltării firești a minorei, mai ales în situația existenței unui dispute deschise și explicite între părinții săi, conflict pe care copilul, deși probabil nu și-l explică încă, îl percepe cu siguranță la adevărata sa gravitate. Văzând și declarația martorei C. F. (filele 77-78 vol. VII dosar fond), din care reiese că minora și-a manifestat în câteva rânduri dorința de a rămâne la locuința mamei, refuzând să plece cu tatăl său, tribunalul constată că programul de păstrare a legăturilor personale dintre fetiță și tatăl său – părintele cu care minora nu locuia în mod efectiv, a fost unul împovărător pentru un copil cu o vârstă atât de mică, fiind evident că minora nu s-a acomodat cu schimbările repetate de mediu, persoane, stil de viață.

Prin urmare, constatând că s-au schimbat împrejurările care au condus inițial la stabilirea unui program extins de păstrare a legăturilor personale dintre copil și tatăl său, tribunalul a constatat că se impune, în raport de dispozițiile art.403 Cod civil, modificarea programului de vizitare, în sensul stabilit de prima instanță, cu singurul amendament legat de faptul că nu toate lunile calendaristice din ani au patru săptămâni, fiind și luni care au cinci săptămâni. Astfel, instanța de control judiciar, pentru a evita posibile neclarități legate de punerea în executare a hotărârii, a schimbat programul de vizitare acordat de prima instanță în sensul că a stabilit ca apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. să păstreze legături personale cu fiica sa minoră V. Alexia T., cu posibilitatea luării minorei de la locuința sa și aducerea copilului la locuința sa de către tată, la fiecare a doua săptămână, de vineri ora 1730 până duminică la ora 2000, în loc de în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 1730 până duminica ora 2000, astfel cum a stabilit prima instanță, restul programului dispus de instanța de fond rămânând neschimbat.

În ceea ce privește critica din apel legată de stabilirea locuinței copilului minor la mama sa, tribunalul a reținut că ambii părinți beneficiază de condiții locative și socio-economice corespunzătoare creșterii și educării fiicei lor minore. Totuși, având în vedere că la vârsta pe care o are la acest moment copilul este mai dependent de atenția și grija acordată de mama sa (care beneficiază și de suportul bunicilor materni, persoane care s-au mutat în București pentru a fi mai aproape de fiica și de nepoata lor), tribunalul apreciat că stabilirea locuinței copilului la mama sa, în conformitate cu prevederile art.400 Cod civil, este în concordanță cu nevoia de stabilitate a copilului. De altfel, mama reclamantă este persoana cu care a locuit în mod statornic fetița de la data separării părinților săi, astfel că interesul superior al copilului reclamă, în mod firesc, rămânerea acestuia și în continuare în mediul familial cu care s-a obișnuit, unde să crească alături de mama sa și de bunicii materni.

Împrejurarea invocată de apelant în sensul că mama reclamantă nu a solicitat stabilirea locuinței copilului la aceasta nu are relevanță juridică în cauză, în condițiile în care un asemenea petit a fost formulat de chiar pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. prin cererea reconvențională. Prin urmare, instanța a fost învestită de una dintre părți cu soluționarea capătului de cerere referitor la stabilirea locuinței copilului și a analizat o astfel de solicitare prin raportare la interesul superior al copilului, interes care prevalează întotdeauna atunci când intră în conflict cu interesele celor care sunt titulari ai autorității părintești.

Neadaptarea copilului la programul de vizitare extins care s-a aplicat până în prezent echivalează cu dificultățile pe care le întâmpină minora de a locui efectiv împreună cu tatăl său, cel puțin la acest moment. În concluzie, se constată că stabilirea locuinței fetiței la mama sa este o măsură ce corespunde interesului superior al copilului, astfel că apelul pârâtului sub acest aspect apare ca neîntemeiat.

Referitor la critica din apel legată de obligarea pârâtului-reclamant reconvențional de a-i preda mamei reclamante originalul certificatului de naștere al minorei, tribunalul a reținut că, atât timp cât locuința copilului se află la mamă, iar deciziile uzuale, de zi cu zi, privind modul de trai și celelalte aspecte ce privesc situația obișnuită a copilului (cu excepția deciziilor importante care se iau cu acordul ambilor părinți, atunci când aceștia exercită în comun autoritatea părintească, conform art.36 alin. 3 din Legea nr.272/2004 – republicată) sunt luate în mod exclusiv de către mamă, aceasta are dreptul de a se afla în posesia certificatului de naștere a copilului, în original. De altfel, apelantul nu aduce niciun fel de argumente care să justifice păstrarea de către tată în posesie a acestui act de stare civilă.

Prin urmare, sub acest aspect, hotărârea primei instanțe a fost apreciată ca fiind legală și temeinică.

În ceea ce privește critica din apel referitoare la obligarea mamei reclamante de a oferi apelantului pârât informații corecte și complete în ceea ce privește creșterea, îngrijirea și educația copilului minor V. Alexia T. în perioada în care fetița se află la locuința intimatei, tribunalul a reținut că prima instanță a dispus, prin hotărârea atacată, obligarea reclamantei-pârâte reconvențional V. A. M. la transmiterea lunar, în scris, pârâtului-reclamant reconvențional V. I. C., a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, cu respectarea interesului superior al minorei și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal. Instanța de control judiciar nu poate identifica cu claritate motivele de nemulțumire ale apelantului cu referire la acest capăt de cerere admis de prima instanță. Apelantul nu precizează care sunt acele informații corecte și concrete despre copil, necesare pentru exercitarea autorității părintești, cu privire la care judecătorul fondului ar fi omis să se pronunțe sau le-ar fi respins (în opinia apelantului).

Tribunalul a mai reținut că individualizarea în mod concret și exhaustiv a tuturor informaților legate de situația copilului (solicitarea apelantului vizând „furnizarea de informații corecte și complete”) apare ca un demers imposibil de realizat de către o instanță de judecată și dificil de pus în practică, părintele la care locuiește minorul fiind pus într-o situație greu de gestionat, aceea de a comunica, practic, de mai multe ori pe zi, cu părintele nerezident, tot programul copilului (de masă, somn, petrecerea timpului liber, activitățile școlare și extrașcolare). Or, chiar dispozițiile art.36 alin.3 din Legea nr.272/2004 – republicată fac referire la deciziile importante (alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor) care pot fi luate de ambii părinți, atunci când aceștia exercită împreună autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună. Prin urmare, raportat la situația actuală a copilului, minoră în vârstă de 4 ani, soluția primei instanțe de a obliga mama să comunice tatălui informații despre situația fetiței (fotografii recente, evaluări medicale sau școlare) apare ca fiind suficientă și îndestulătoare pentru exercitarea în mod concret a autorității părintești de către părintele nerezident (tatăl apelant), mai ales în condițiile în care minora are stabilit un program de păstrare a legăturilor personale cu acest părinte destul de extins (în vacanțele școlare, de sărbători și din două în două săptămâni, câte trei zile), astfel că nu s-ar putea pretinde de către tată că nu se poate implica în mod activ, efectiv și eficient în luarea deciziilor importante privind copilul său. Totodată, s-a constatat că prima instanță a respectat dispozițiile legale care reglementează materia, art.18 alin.1 lit. f și alin.2 din Legea nr.272/2004 – republicată stabilind că una dintre modalitățile în care se pot concretiza relațiile personale dintre părintele nerezident și copil o reprezintă transmiterea de către persoana la care locuiește copilul (în speță, mama intimată-n.red.) a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către celălalt părinte (și anume tatăl apelant, în prezenta cauză-n.red.), cu respectarea interesului superior al copilului, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal. Instanța de fond a reluat în dispozitivul hotărârii apelate textul de lege mai sus evocat, astfel că nemulțumirile apelantului în legătură cu acest aspect nu pot fi primite

În consecință, s-a constatat că, sub acest aspect, apelul este neîntemeiat.

Relativ la faptul că prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei-pârâte reconvențional V. A. M. privind obligarea pârâtului-reclamant reconvențional V. I. C. de a-i oferi informații referitoare la bona/persoana care are grijă de minoră în perioada în care copilul se află la locuința pârâtului, tribunalul a constatat că apelantul nu justifică un interes pentru a formula critici împotriva unui capăt de cerere formulat de partea adversă și respins de instanța de fond.

Pe de altă parte, s-a constatat că apar ca fiind lipsite de suport juridic susținerile apelantului în sensul că această cerere a intimatei-reclamante ar fi trebuit respinsă ca nefondată și rămasă fără obiect, întrucât apelantul i-ar fi furnizat intimatei informațiile despre persoana care îl ajută cu menajul. Astfel, s-a constatat că prima instanță a analizat fondul pretenției deduse judecății și a respins solicitarea reclamantei, cu motivarea legală că răspunderea pentru alegerea persoanei care o supraveghează pe minoră cât timp aceasta se află la locuința tatălui, în lipsa acestuia, aparține apelantului.

Nu s-a putut reține, prin urmare, că un asemenea petit ar fi rămas fără obiect, atâta vreme cât solicitarea reclamantei viza o situație viitoare, aceea în care copilul, aflat împreună cu tatăl său, este îngrijit de o altă persoană/bonă, mama dorind informații despre această terță persoană. Faptul că apelantul i-ar fi oferit intimatei informații în trecut despre persoana care se ocupă de copil în lipsa sa nu este similar cu lipsa de obiect/rămânerea fără obiect a unei asemenea solicitări, mama dorind să preîntâmpine, pe viitor, o eventuală neînțelegere cu privire la lipsa unor asemenea informații provenind de la tată.

Prin urmare, petitul formulat de mama reclamantă nu este rămas fără obiect ci, astfel cum a statuat prima instanță, neîntemeiat.

Referitor la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că apelul formulat este fondat. Astfel, în raport de dispozițiile art.274 alin. 3 Cod procedură civilă din 1865, tribunalul a micșorat onorariul avocatului F. B. de la suma de 2.000 de lei la suma de 800 de lei. Pentru a stabili astfel, tribunalul a constatat că doamna avocat a redactat doar întâmpinarea depusă de intimata V. A. M. în dosarul nr._/301/2012 al Judecătoriei Sectorului 3 București (filele 35-43) și a reprezentat/asistat partea la termenele de judecată din data de 31 octombrie 2012 (file 67) când cauza s-a amânat, precum și din data de 12 decembrie 2012, când s-a trimis dosarul la Judecătoria Ploiești, jud. Prahova, pentru continuarea judecății, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulate de reclamantul V. I. C. (fila 74). Ulterior, în cursul judecății, doamna avocat F. B. nu s-a mai prezentat la proces și nici nu a mai efectuat vreun act de procedură pentru reclamanta V. A. M., partea fiind asistată în fața Judecătoriei B., instanță care a dispus conexarea dosarului civil nr._/281/2012 al Judecătoriei Ploiești, de către doamna avocat C. G..

Prin urmare, raportat la munca efectivă îndeplinită de doamna avocat F. B., onorariul încasat de la reclamantă, în sumă de 2.000 de lei, apare ca fiind excesiv de mare, serviciile juridice prestate (redactarea întâmpinării și prezentarea la două termene de judecată) fiind de minimă complexitate și reduse ca durată. În consecință, acest onorariu urmează a fi redus la suma de 800 de lei.

În continuare, tribunalul a compensat între părți (reclamanta-pârâtă reconvențional V. A. M. și pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C.) cheltuielile de judecată efectuate la fond până la concurența sumei de 3.998 de lei. Astfel, s-a constatat că cheltuielile efectuate de reclamanta-pârâtă reconvențional la fond (ca urmare a reducerii onorariului avocatului F. B. la suma de 800 de lei) se ridică la suma totală de 5.791,13 lei: 800 de lei onorariu avocat F. B., 3.000 de lei onorariu avocat C. G., 320 de lei onorariu psiholog B. A., 823 de lei onorariu expert Vladislav E. O. E. O. și 848,13 lei cheltuieli de transport, în timp ce cheltuielile făcute de pârâtul-reclamant reconvențional cu prezentul litigiu în fața primei instanțe se ridică la suma totală de 3.998 de lei, constând în 1.800 de lei onorariu de avocat Tit-L. A., 125 de lei taxe de curier, 360 de lei consultații psihologice în perioada 13 mai 2013 – 6 noiembrie 2013, 75 de lei cheltuieli de multiplicare și 1.638 de lei cheltuieli de transport. Prin urmare, diferența dintre cheltuielile efectuate de părți este în sumă de 1.793,13, sumă pe care apelantul a fost obligat să o plătească intimatei. La această valoare s-a adăugat și suma de 411,5 lei, reprezentând partea din expertiza întocmită de psiholog Vladislav E. O. E. O. achitată de reclamantă în contul pârâtului-reclamant reconvențional, acesta din urmă refuzând să se prezinte la evaluarea psihologică dispusă de instanță și să achite partea sa din contravaloarea lucrării întocmite de expert. Prin urmare, întrucât pârâtul se află în culpă cu privire la o dispoziție obligatorie a instanței (de a se prezenta la evaluarea psihologică și de a achita cota sa parte din contravaloarea expertizei), iar raportul de expertiză nu ar fi putut fi întocmit și comunicat instanței și părților în lipsa achitării în întregime a onorariului expertului, aspect suplinit de către reclamantă, tribunalul îl va obliga pe pârâtul-apelant să-i restituie intimatei și această sumă de 411,5 lei, în total urmând ca apelantul să plătească în favoarea intimatei suma totală de 2.204,63 lei (1.793,13+411,5).

Referitor la includerea în cheltuielile de judecată făcute de reclamantă a onorariului psihologului B. A., tribunalul apreciază ca nefiind conforme cu realitatea susținerile apelantului-pârât în sensul că raportul psihologic depus la dosar nu a fost solicitat de instanță. Astfel, din cuprinsul încheierii de ședință din data de 17 aprilie 2013 (filele 279-282 vol. I dosar fond) rezultă că judecătorul fondului a stabilit că va avea în vedere evaluările psihologice ce vor fi depuse de părți la dosar. Reclamanta a prezentat raportul de evaluare psihologică efectuat de psiholog B. A. la data de 8 iunie 2013 (filele 271-273 vol. III dosar fond), în timp ce pârâtul a depus la dosar două rapoarte de evaluare psihologică întocmite de psiholog D. S. la datele de 15 ianuarie 2013 și, respectiv, 20 noiembrie 2012 (filele 51-52, 53 vol. II dosar fond), precum și o evaluare psihologică efectuată de psiholog Lepoiev S. în perioada martie-aprilie 2013 (filele 49-50 vol. II dosar fond), anterior celor dispuse de instanță. Prin urmare, cele trei evaluări psihologice au fost efectuate de pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. din proprie inițiativă, înainte ca judecătorul fondului să decidă în acest sens, în timp ce reclamanta-pârâtă reconvențional V. A. M. s-a conformat celor stabilite de instanță în ședința secretă din data de 17 aprilie 2013, prezentându-se împreună cu copilul pentru evaluare psihologică. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a inclus onorariul psihologului B. A. în cheltuielile de judecată făcute de reclamantă la judecata în primă instanță și a exclus cheltuielile efectuate benevol de către pârât cu evaluarea psihologică, anterior unei dispoziții a instanței.

Referitor la suma de 78 de lei, reprezentând taxă barou, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță nu a inclus o asemenea valoare în cheltuielile de judecată făcute de pârâtul-reclamant reconvențional, în condițiile în care efectuarea unor copii de pe înscrisurile depuse la dosar pentru a fi comunicate cu adversarul din proces (astfel cum reiese din încheierea de ședință din data de 5 august 2013 – filele 220-222 vol. IV dosar fond) se face de către partea care înțelege să se folosească de aceste înscrisuri (în speță pârâtul-reclamant reconvențional), pe cheltuiala sa, neputând fi puse în sarcina părții adverse.

În concluzie, în ceea ce privește critica din apel referitoare la cheltuielile de judecată, tribunalul, a găsit-o întemeiată potrivit celor mai sus prezentate, obligând pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. la plata sumei de 2.204,63 lei în favoarea reclamantei-pârâte reconvențional V. A. M., cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, în loc de 3.589,13 lei, sumă stabilită de prima instanță.

Referitor la începerea de către minora V. Alexia T. a programului de grădiniță, instanța de apel a constatat că părinții copilului au depus la dosar, pentru termenul de judecată din data de 30 septembrie 2014, tranzacția încheiată între ei la aceeași dată, prin care părțile se înțeleg cu privire la începerea de către fetiță a programului de grădiniță la Grădinița Happytime, în program scurt 0800-1300, cu începere de la data de 1 octombrie 2014 (filele 13 vol. III dosar TMF). Având în vedere că părțile au semnat personal tranzacția încheiată între ele în fața instanței de apel, la termenul de judecată din data de 30 septembrie 2014 (filele 137-140 vol. III dosar TMF), și constatând că înțelegerea părinților sub aspectul grădiniței pe care o va urma fetița este în deplină concordanță cu interesul superior al copilului de a se bucura de o educație corespunzătoare vârstei, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art.271 și art. 272 Cod procedură civilă din 1865, a luat act și a consfințit învoiala părților referitor la grădinița la care merge minora, învoială care face parte integrantă din hotărâre, după cum urmează:

„TRANZACȚIE

Încheiată astăzi, 30.09.2014, între subsemnații:

V. A. M., identificată cu CI . nr._ emisă de SPCEP Sector 3 la data de 23.07.2013, CNP_ domiciliată în București, .. 2, ., ., sector 3, în calitate de apelantă reclamantă pârâtă și

V. I. C., identificat cu CI . nr._ eliberată de SPCEP S3 la data de 17.02.2010, CNP_, domiciliat în București, .. 8, .. 2, ., sector 3, în calitate de apelant pârât reclamant

a intervenit prezenta tranzacție prin care noi, părțile, de comun acord, am convenit începerea de către minora V. ALEXIA T., ns. la data de 23.09.2010, a programului de grădiniță la Grădinița Happytime, cu sediul în . Papazoglu nr. 85, Sector 3, București, în program scurt 08.00 – 13.00, conform formularului de înscriere și contractului atașate, începând cu data de 01.10.2014.

Prezenta tranzacție s-a încheiat și semnat astăzi, 30.09.2014, în trei exemplare, din care unul pentru instanță și unul pentru fiecare parte.”

Pe cale de consecință, cererea de aderare la apel formulată de intimata-reclamantă pârâtă reconvențional V. A. M., care viza aspectele legate de grădinița pe care urma să o frecventeze copilul, a fost admisă, ca efect al înțelegerii intervenite între părți cu privire la acest aspect, înțelegere materializată în tranzacția scrisă depusă la dosar.

Totodată, față de faptul că părinții minorei au ajuns la un acord în ceea ce privește grădinița copilului, conform tranzacției de mai sus, tribunalul a înlăturat din dispozitivul sentinței atacate mențiunea referitoare la începerea grădiniței de către minora V. Alexia T. la Grădinița Camy, cu sediul în București, ., nr. 56, sector 3, în program scurt 0700-1300.

În continuare, în aplicarea dispozițiilor art.246 Cod procedură civilă din 1865, instanța de apel a luat act de renunțarea apelantului V. I. C. la judecata apelului în contradictoriu cu intimata V. A. M. referitor la criticile din apel privind pensia de întreținere stabilită de prima instanță în favoarea minorei, renunțare făcută de apelant personal în ședința secretă din data de 2 septembrie 2014, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la termenul de judecată respectiv (filele 222-225 vol. II dosar TMF). S-a constatat că renunțarea apelantului nu afectează interesul superior al copilului minor, întrucât acesta are stabilită o pensie de întreținere de 1.200 de lei lunar, practic debitorul obligației achiesând, prin renunțarea la acest motiv de apel, la pensia de întreținere stabilită de prima instanță, cuantumul pensiei neputând oricum să fie mărit (dacă nu s-ar fi renunțat la această critică de către pârât, în condițiile în care mama copilului, la care s-a stabilit locuința minorei, nu a criticat acest cuantum), pentru a nu se încălca principiul neagravării situației apelantului în propria cale de atac, consacrat de prevederile art.296 Cod procedură civilă din 1865.

Referitor la solicitarea apelantului de anulare a raportului de evaluare psihologică întocmit de expert Vladislav E. O. E. O., tribunalul a constatat că motivele invocate de pârâtul-reclamant reconvențional în susținerea unei asemenea cereri sunt legate de modul în care a fost selectat psihologul, antecedentele sale cu privire la falsificarea concluziilor rapoartelor întocmite anterior, întocmirea unui raport fictiv și subiectivismul expertului. Astfel de considerente, pur subiective și nedovedite, nu constituie motive pentru constatarea nulității raportului întocmit de expert, în condițiile în care nici apelantul nu a indicat incidența în cauză a vreunuia dintre motivele de nulitate a actului, dintre cele prevăzute de art.105-108 Cod procedură civilă din 1865. Solicitarea din apel de a se dispune efectuarea unei noi evaluări psihologice este nefondată, art.212 alin.1 Cod procedură civilă din 1865 statuând că o întregire a expertizei sau efectuarea unei noi expertize se poate dispune doar în situația în care instanța nu este lămurită prin expertiza făcută inițial, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care psihologul Vladislav E. O. E. O. s-a pronunțat cu privire la toate obiectivele stabilite de judecătorul fondului (filele 161-162 vol. V dosar fond, filele 5-21 vol. VI dosar fond). Totodată, tribunalul a constatat că apelantul-pârât V. I. C. a fost invitat atât telefonic, cât și în scris pentru a se prezenta la efectuarea expertizei dispuse de prima instanță, dar acesta a refuzat orice fel de colaborare, astfel că întocmirea raportului de evaluare psihologică în absența uneia dintre părți (în speță, tatăl copilului) nu poate atrage nulitatea acestui act efectuat în atare condiții, având în vedere culpa părții care nu a dorit să se prezinte.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, instanța de apel a constatat că nu se impune nici anularea/constatarea nulității raportului de evaluare psihologică întocmit de către psiholog Vladislav E. O. E. O. și nici refacerea acestuia, astfel că a respins solicitarea apelantului-pârât reclamant reconvențional în acest sens.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul-reclamant reconvențional în contradictoriu cu intimații V. F. și V. V. (bunicii materni ai copilului), tribunalul a constatat că motivele de apel vizează, pe de o parte, cheltuielile de judecată la care apelantul a fost obligat de prima instanță, iar pe de altă parte respingerea de către prima instanță a solicitării de diminuare a onorariului doamnei avocat A. Ghidermic.

Referitor la cererea de cenzurare a onorariului doamnei avocat A. Ghidermic, instanța de apel a constatat că suma de 700 de lei la care pârâtul care a căzut în pretenții a fost obligat reflectă în mod just munca îndeplinită de avocat, care a asistat/reprezentat părțile în instanță la mai multe termene de judecată (21 martie 2012, 5 august 2013, 12 septembrie 2013, 26 septembrie 2013, 24 octombrie 2013, 5 decembrie 2013, 16 ianuarie 2014, 27 februarie 2014, 9 aprilie 2014-la acest ultim termen s-au administrat interogatorii complexe, s-au ascultat doi martori și s-au pus concluzii pe fond), a redactat întâmpinări (filele 82-86, 92-96 vol. I dosar fond), interogatorii (filele 413-415, 416-417 vol. II dosar fond) și a depus note scrise (filele 128-131 vol. VII dosar fond). Raportat la munca efectivă depusă de avocat și având în vedere complexitatea deosebită a cauzei, precum și durata destul de întinsă în timp a procesului, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile enunțate de art.274 alin.3 Cod procedură civilă din 1865 pentru a se dispune micșorarea acestui onorariu. Dimpotrivă, o atare sumă percepută cu titlu de onorariu ar fi trebuit mărită, tot în temeiul aceleiași dispoziții legale, dar tribunalul nu a putut dispune în acest sens fără a încălca principiul neagravării situației apelantului în propria cale de atac.

În ceea ce privește suma de 230 de lei pe care pârâtul-reclamant reconvențional V. I. C. a fost obligat să o plătească intimaților V. F. și V. V. – bunicii materni ai copilului (parte din suma totală de 1.411,25 lei), instanța de apel a constatat că această sumă reprezintă cheltuieli făcute de părți în cursul procesului în fața primei instanțe, constând din onorariul achitat psihologului B. A. pentru expertiza efectuată de acesta la solicitarea părților, probă încuviințată de prima instanță. Prin urmare, întrucât intimații au făcut dovada achitării acestei sume de bani, față de soluția pronunțată de prima instanță prin care cererile pârâtului-reclamant reconvențional V. I. C. formulate în contradictoriu cu bunicii materni ai copilului au fost respinse în fond, ca neîntemeiate, precum și ca urmare a admiterii unei excepții, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile enunțate de art.274 alin.1 Cod procedură civilă din 1865 privind obligarea părții care a căzut în prezenții (în speță, apelantul) la plata cheltuielilor de judecată.

În consecință, față de considerentele ce preced, tribunalul a respins apelul formulat de apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. în contradictoriu cu intimații-pârâți V. F. și V. V..

A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate.

În temeiul art.274 alin.1 Cod procedură civilă din 1865, apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. a fost obligat la plata sumei de 1.000 de lei în favoarea intimaților V. F. și V. V., reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând din onorariu de avocat, dovedit cu chitanța nr.9/14 iulie 2014 (fila 246 vol. III dosar TMF).

Față de faptul că pretențiile din apel ale pârâtului-reclamant reconvențional V. I. C. și ale intimatei V. A. M., parte care a aderat la apel, au fost admise în parte, tribunalul a dispus compensarea în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate în apel de cele două părți litigante, în aplicarea dispozițiilor art.276 Cod procedură civilă din 1865.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs reclamanta V. A. M. și pârâtul reconvențional V. I. C. aducându-i critici pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând admiterea recursurilor și schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul autorității parentale, a programului de legături personale și cheltuieli de judecată, la fond și în apel, în ceea ce privește recursul reclamantei, iar în ceea ce privește recursul pârâtului reconvențional V. I. C. casarea, respectiv modificarea parțială a deciziei recurate, în sensul anulării sentinței civile nr.5058/2014 a Judecătoriei B., iar în subsidiar anularea actelor procedurale încuviințate, dispuse și îndeplinite între termenele din intervalul 27.06.2013 și 09.04.2014, respingerea capătului de cerere privitor la predarea certificatului de naștere, eliminarea din dispozitivul sentinței a dispoziției relativ la stabilirea domiciliului minorei la mama, admitere capătului de cerere al acțiunii reconvenționale relativ la furnizarea de informații, menționarea în hotărâre a dispoziției de eliberare a cauțiunii către pârâtul reconvențional V. I. C..

În expunerea motivelor de recurs reclamanta V. A. M. arată că greșit a apreciat instanța de apel că deficiențele de comunicare incumbă ambilor părți, în realitate mama neavând nicio culpă, iar părinții minorei nu au o conduită procesuală similară, fiind totodată greșit reținut că nu a fost identificat vreo decizie a tatălui contrară interesului superior al fetiței. În ceea ce privește exercitare autorității unice de către mama recurentă se învederează că autoritatea parentală comună nu a funcționat existând un caracter conflictual al tatălui care face imposibilă exercitarea comună a autorității parentale. Se continuă, în sensul că în mod greșit a schimbat instanța de apel programul de legături personale stabilit de către instanța de fond întrucât în varianta aleasă de către instanța de apel dispare reperul fix care va fi speculat de tată, astfel încât se impune stabilirea unei singure vizite săptămânale și identificarea clară a programului de legături personale. Se mai arată că, în mod greșit s-a cenzurat onorariul avocatei B. F., fiind greșit aplicate art.274 alin.3 Cod procedură civilă iar compensarea cheltuielilor de judecată, în considerarea art.276 Cod procedură civilă nu este nelegală întrucât tatăl a pierdut 7 motive de apel și a câștigat 2 motive de apel.

În drept, art.299 și urm. Cod procedură civilă, art.304 pct.9 raportat la art.312 alin.1 și 3 Cod procedură civilă, Legea nr.272 /2004.

În expunerea propriilor motive de recurs pârâtul reconvențional V. I. C. arată că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la refacerea actelor de procedură dispuse de prima instanța începând cu 27.06.2013, instanța de apel limitându-se doar la a motiva excepția autoritarii de lucru judecat. Excepția autorității de lucru judecat a fost în mod greșit unită cu fondul, instanța fiind ținută în a o analiza doar raportat la aspectele intervenite între data pronunțării Deciziei nr.1338/R/2012 și data invocării autorității de lucru judecat. Se continuă, în sensul că Raportul psihologic este nul iar încheierile de ședință din 12.09.2013, 26.09.2013, 24.10.2013, 07.11.2013 și 05.12.2013, 09.04.2014 și 16.04.2014 sunt totodată nule întrucât conțin mențiuni false, judecătorul cauzei prin atitudinea abuzivă și subiectivă încălcând Constituția României, ceea ce atrage nulitatea sentinței civile nr.5058 din 23.04.2014 pronunțată de Judecătoria B., recurentul fiind vătămat în drepturile sale procesuale, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinței. În ceea ce privește soluția instanței de apel de a păstra soluția primei instanțe cu privire la stabilirea domiciliului copilului minor, este greșită, neexistând o investire a instanței în acest sens, dar nici nu putea fi formulată în raport de conținutul Acordului de mediere din 20.03.2012, ce prevedea stabilirea locuinței minorului la intimată, prevedere care a fost menținută prin Decizia nr.1338/R/2013 a Tribunalului București, fiind aplicabile art.304 pct. 6 și 7 Cod procedură civilă. În privința motivului de recurs relativ la soluția instanței de apel de a menține soluția primei instanțe referitor la capătul de cerere privitor la furnizarea de informații, în mod eronat se prezumă buna credință, instanța limitând dincolo de prevederile legale, fără nicio motivare informații care vizează confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal, invocând art.18 alin.3 care nu au nicio legătură cu motivarea de fapt a soluției, fiind aplicabile art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă. Relativ la al patrulea motiv de recurs, care vizează soluția primei instanțe de menținere a capătului de cerere privind obligarea recurentului de a-i preda intimatei originalul certificatului de naștere al minorei, nu există temei legal, întrucât nu există prevedere legală care să-l oblige pe părintele nerezident de a preda originalul certificatului de naștere, fiind incidente art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În întâmpinarea formulată reclamanta V. A. M. arată că soluția pronunțată este temeinică și legală în raport de motivele de recurs formulate de către pârâtul reconvențional V. I. C., încheierile pronunțate în intervalul 27.06.2013 și 09.04.2014 fiind temeinice și legale, criticile de fond ale recursului, sub aspect procedural, fiind reluări ale acelorași critici invocate în apel, cererea de eliberare a cauțiunii fiind cerere nouă în recurs, iar cu privire la excepția autorității de lucru judecat, acesta nu a fost cuprins în motivele de recurs, astfel că acest petit nu poate face obiectul recursului.

Se arată în continuare că soluția de stabilire a locuinței minorei la mamă s-a dispus în raport de unul din petitele acțiunii reconvenționale formulată chiar de către recurent pentru a fi înlăturate eventualele neclarități din hotărârea Judecătoriei sectorului 3, în ceea ce privește obligația de informare stabilită în sarcina mamei. Motivele de recurs nu combat argumentele cuprinse la paginile 86 - 87 din decizia recurată iar dispoziția de obligare a tatălui de a preda mamei originalul certificatului de naștere al minorei sancționează abuzul de drept al tatălui, cu care nu se poate exercita în comun autoritatea parentală. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat se arată că decizia de recurs a Tribunalului București nu a evocat fondul cauzei cu privire la autoritatea parentala . legături personale iar între data pronunțării sentinței de prima instanță, aprilie 2014 cât și data pronunțării deciziei Tribunalului București, 15.05.3013, prin raportare la data acordului de mediere, 20.03.2012, situația de fapt s-a schimbat, astfel că o măsură grefată pe o situație de fapt care nu mai există este contrară interesului copilului.

In drept, art.308 alin.2 și urm Cod procedură civilă.

În cauză a formulat întâmpinare pârâtul reconvențional V. I. C. solicitând menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală, în raport de motivele de recurs invocate de reclamanta V. A. M.. În principal, se solicită anularea recursului declarat întrucât niciunul dintre motivele de recurs nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art.304 indice 1 Cod procedură civilă, în al doilea rând sunt aduse critici considerentelor deciziei pronunțate în apel ceea ce nu este admisibil, în al treilea rând multe din argumentele invocate de intimata recurentă nu au fost invocate în apel prin întâmpinare, iar în al patrulea rând soluția instanței de fond este consecința falsificării unor încheieri de ședință.

În ceea ce privește culpa comună a părților relativ la comunicare, constatările instanței de apel că deficiențele incumbă intimatei recurente, au suport probator atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, criticile reclamantei V. A. M. fiind nefondate. Se continuă în sensul că hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate întrucât este urmarea unor acțiuni dincolo de prevederile legii penale și civile, niciunul din aspectele prevăzute de art. 507 Cod Civil și art.36 alin.7 din Legea nr.272/2004 nefiind dovedite de intimata recurentă.

În ceea ce privește exercitarea în comun a autorității părintești se arată că a existat colaborare între părți, când a fost necesară, precum și în cazul alegerii grădiniței în anul 2014, fiind încheiată o tranzacție în acest sens.

În ceea ce privește exercitarea autorității părintești doar de către recurenta intimată V. A. M., art.36 alin.7 din Legea nr.272/2004 prevede motivele întemeiate la care face trimitere art.398 din Codul Civil, intimata neinvocând niciunul dintre aceste motive, iar măsura exercitării autorității părintești de către ambii părinți respectă criteriile instituite de art.2 alin.6 din Legea nr.272/2004, întrucât neînțelegerile dintre părinți sunt datorate în mare măsură comportamentului intimatei iar concluziile raportului de evaluare nu pot fi luate în considerare, întrucât reține în totalitate aspecte false.

În ceea ce privește programul de legături personale al copilului minor, interesul acestuia este de a petrece cât mai mult timp cu tatăl său, niciun motiv indicat de intimata reclamantă nejustificând o revenire la programul stabilit de către prima instanță.

Referitor la cenzurarea onorariului avocatului B. F., nu s-a indicat de către recurentă motivul prevăzut de art.304 Cod procedură civilă, însă cheltuielile fiind exagerat de mari, iar cele privind strămutarea nu pot fi luate în considerare în prezenta cauză.

În privința criticilor aduse la compensarea cheltuielilor de judecata, se arată că în mod corect s-au compensat toate cheltuielile de judecată, întrucât soluția primei instanțe privind autoritatea părintească și programul de legături personale a fost modificată, iar în ceea ce privește începerea grădiniței, părțile au încheiat o tranzacție. Se solicită cheltuieli de judecată.

Recursul reclamantei V. A. M. este neîntemeiat iar recursul pârâtului reconvențional V. I. C. este întemeiat în parte.

Recurenta reclamanta V. A. M. nu s-a conformat exigențelor cerute de art.303 alin.2 din Codul de procedură civilă, neindicând în cererea sa vreunul din motivele de casare și modificare prevăzute de art.304 din Codul de procedură civilă, dar a formulat critici care să permită încadrarea lor din oficiu într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de textul legal sus-menționat, expunând fapte și afirmații, pe care le-a structurat din punct de vedere juridic, subliniind relevanța pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege - care permit analiza, în faza de atac a recursului, a hotărârii date în apel. Astfel, nu se aplică sancțiunea nulității recursului, conform art.306 alin.3 raportat la art.303 alin.2 din Codul de procedură civilă, excepția anulabilității recursului declarat de către reclamanta V. A. M., invocată de recurentul pârât reconvențional V. I. C. nesusținându-se.

Potrivit art.294 alin.(1) fraza I-a Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. La rândul său, art.316 Cod procedură civilă prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, astfel încât cererea de eliberare a cauțiunii formulată de către recurentul pârât reconvențional V. I. C. nu poate fi valorificată în prezentul cadru procesual.

Întrucât cererea de restituire a cauțiunii reprezintă o cerere cu caracter accesoriu față de cererea principală, în conformitate cu prevederile art.17 Cod procedură civilă competența de soluționare a cererii de restituire a cauțiunii revine instanței competente să judece cererea principală. În acest sens fiind dispozițiile art.7231 alin.(3) Cod procedură civilă care prevăd expres că eliberarea cauțiunii se poate dispune de îndată, adică prin hotărârea ce soluționează cererea principală, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, Curtea în baza art.158 Cod procedură civilă urmând să decline în favoare a Tribunalului pentru Minori și Familie B. competența de soluționare a acestei cereri de eliberare a cauțiunii.

În ceea ce privește motivele de recurs pe larg expuse atât de către reclamanta V. A. M. cât și de pârâtul reconvențional V. I. C., ab initio Curtea apreciază că în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Critica recurentei privitoare la greșita soluție a instanței de apel relativ la exercițiul comun al autoritarii părintești, întemeiata pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă nu se susține întrucât Tribunalul în raport de art.36 alin.7 din Legea nr.272/2004 a apreciat corect că legiuitorul atunci când a înlăturat de la exercitarea autorității părintești pe unul din părinți a avut în vedere aspecte de o gravitate ridicată, care însa în speță nu s-au probat. Deficiențele de comunicare, ori starea conflictuală accentuată existentă între părți nu echivalează cu adoptarea de către tată a unor decizii contare interesului superior al copilului, nefiind identificat vreo conduită parentală neglijentă ori vătămătoare a tatălui în raport de copilul său, Tribunalul făcând o corecta interpretare a dispozițiilor art.397 Cod civil raportat la dispozițiile din Legea nr.272/2004.

În ceea ce privește criticile reclamantei relativ la schimbarea de către instanța de apel a programului de legături personale cu minora Tribunalul, în raport de dispozițiile art.403 Cod civil, Curtea reține că Tribunalul a menținut programul de vizitare, în sensul stabilit de prima instanță, cu singurul amendament legat de faptul că nu toate lunile calendaristice din ani au patru săptămâni, fiind și luni care au cinci săptămâni. Dispoziția instanței de control a fost tocmai în sensul că, pentru a evita posibile neclarități legate de punerea în executare a hotărârii, s-a schimbat programul de vizitare acordat de prima instanță în sensul că s-a stabilit ca apelantul-pârât reclamant reconvențional V. I. C. să păstreze legături personale cu fiica sa minoră V. Alexia T., cu posibilitatea luării minorei de la locuința sa și aducerea copilului la locuința sa de către tată, la fiecare a doua săptămână, de vineri ora 17.30 până duminică la ora 20.00, în loc de în primul și al treilea sfârșit de săptămână din lună, de vineri ora 17.30 până duminica ora 20.00, astfel cum a stabilit prima instanță, restul programului dispus de instanța de fond rămânând neschimbat.

Relativ la cenzurarea onorariului avocațial al doamnei avocat B. F. pentru faza judecații în prima instanță, Curtea reține că au fost corect aplicate dispozițiile art.274 alin.3 Cod procedură civilă, nefiind aplicabile art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Aceasta, întrucât corect s-a constatat că doamna avocat a redactat doar întâmpinarea depusă de intimata V. A. M. în dosarul nr._/301/2012 al Judecătoriei Sectorului 3 București (filele 35-43) și a reprezentat/asistat partea la termenele de judecată din data de 31 octombrie 2012 (fila 67) când cauza s-a amânat, precum și din data de 12 decembrie 2012, când s-a trimis dosarul la Judecătoria Ploiești, jud. Prahova, pentru continuarea judecății, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulate de reclamantul V. I. C. (fila 74).Ulterior, în cursul judecății, doamna avocat F. B. nu s-a mai prezentat la proces și nici nu a mai efectuat vreun act de procedură pentru reclamanta V. A. M., partea fiind asistată în fața Judecătoriei B., de către doamna avocat C. G., instanță care a dispus conexarea dosarului civil nr._/281/2012 al Judecătoriei Ploiești.

Prin urmare, raportat la munca efectivă îndeplinită de doamna avocat F. B., onorariul încasat de la reclamantă, în sumă de 2.000 de lei, apare ca fiind excesiv de mare, serviciile juridice prestate (redactarea întâmpinării și prezentarea la două termene de judecată) fiind de minimă complexitate și reduse ca durată, cenzurarea onorariului său fiind la adăpost de critici.

Nu se susțin criticile din recurs ale reclamantei V. A. M., privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art.276 Cod procedură civilă, de natură a atrage modificarea deciziei recurate, în condițiile art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă întrucât au fost admise în parte ambele apeluri, atât apelul principal cât și cererea de aderare la apel, apelul principal fiind admis în parte cu privire la principalele capete de cerere, autoritatea părinteasca și programul de legături personale, iar în ceea ce privește capătul de cerere privind începerea grădiniței părțile au încheiat tranzacție, compensarea cheltuielilor de judecată în apel fiind temeinică și legal dispusă.

Criticile din recurs ale pârâtului reconvențional V. I. C. privitoare la greșitele rațiuni ale instanței de apel relativ la nulitatea încheierilor de ședința pronunțate de Judecătoria B. în intervalul 27.06.2013 – 09.04.2014 și implicit nulitatea sentinței civile nr.5058/23. 04.2014 a Judecătoriei B., în raport de aceasta, nu se susțin. Astfel, cum corect a apreciat Tribunalul la termenul de judecată din 27.06.2013 s-a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize de către un expert neutru, ca urmare a dispoziției de la termenul din 17.04.2013, și în raport de practica C.E.D.O. în materia care sancționează instanțele pentru neîndeplinirea obligației de a dispune efectuarea unei expertize psihologice în vederea evaluării relației dintre tata și copii.

Expertul Vladislav E. O. a fost desemnat de pe lista de 3 experți comunicată de către Institutul de Psihologie Judiciară, ținând cont de competentele experților, cu precizarea că la solicitarea recurentului V. I. C. s-a indicat că experții propuși sunt atestați de Colegiul Psihologilor, în condițiile Legii nr.213/2014. La termenele de judecată din 12.09.2013, 26.09.2013, 24.10.2013, 07.11.2013 și 05.12.2013, judecata s-a desfășurat în condiții de legalitate, procedura fiind îndeplinită cu recurentul, acestuia fiindu-i comunicate toate cererile și înscrisurile depuse de către partea adversă. Pentru termenul de judecata din 05.12.2013, corect a fost desemnat expertul Vladislav E. O., partea fiind legal citată, obiectivele fiind puse în discuția părților.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, de principiu în raport de art.137 Cod procedură civilă instanța era ținută să se pronunțe cu prioritate asupra acestei excepții de fond, absolute și dirimante, însă dată fiind specificitatea raporturilor de familie, edictată tocmai de legiuitor, prin dispozițiile art.403 Cod civil care a statuat că, „în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți […]”., instanța a fost ținută să analizeze, în mod prioritar, dacă a intervenit o modificare a împrejurărilor avute în vedere în trecut la pronunțarea unei hotărâri privind drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori (noțiune generică care include aspectele legate de exercitarea autorității părintești față de copil; contribuția datorată de părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale copilului minor; programul de păstrare a legăturilor personale de către copilul minor cu părintele cu care nu locuiește în mod statornic; etc.), urmând ca, în procesul deliberării, atunci când constată că nu au survenit astfel de schimbări, să procedeze la respingerea acțiunii (iar nu la admiterea excepției autorității de lucru judecat) sau, dimpotrivă, să admită cererea de chemare în judecată, dispunând în funcție de interesul superior al copilului, atunci când se constată că au intervenit modificări în ceea ce privește relațiile copilului cu unul sau cu ambii părinți, ori cu alte persoane față de care minorul a dezvoltat relații de atașament.

Nu sunt aplicabile dispozițiile art.305 Cod procedură civilă, rațiunile instanței de apel relativ la soluționarea de către prima instanță a excepției autorității de lucru judecat fiind la adăpost de critici. Aceasta, întrucât s-au schimbat în mod substanțial aspectele avute în vedere de către Tribunalul București la momentul pronunțării deciziei civile nr.1338R/13 mai 2013, referitor la măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copilul lor minor, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art.403Cod civil.

În privința Încheierii de ședință din 27.02.2014 criticile nu pot fi primite în raport de limitele efectului devolutiv în recurs potrivit cu care nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat „tantum devolutum quantum judicatum”.Ori, întrucât încheierea respectivă privește dispoziții relativ la plata pensiei de întreținere, recurentul renunțând la judecata apelului cu privire la criticile aduse hotărârii de primă instanță referitoare la pensia de întreținere, criticile sale nu pot fi primite.

În ceea ce privește falsul invocat privitor la încheierile de ședință pronunțate de Judecătoria B. în intervalul 27.06.2013 – 09.04.2014, Curtea reține că încheierile de ședință au caracterul înscrisurilor încheiate în formă autentică, recurentul neînțelegând însă să declanșeze procedura înscrierii în fals, în condițiile art.180-184 Cod procedură civilă relativ la aceste înscrisuri autentice, atât în ceea ce privește falsul material cât și falsul intelectual, conținut de acestea, nici în fața instanței de apel și nici în fața instanței de recurs.

Ori, prin respingerea apelurilor declarate împotriva acestor încheieri, instanța de control s-a pronunțat implicit, în sensul respingerii cererii de anulare în tot sau în parte a acestora, respectiv de reface în tot sau în parte a acestora. Toate încheierile de ședință și actele procedurale dispuse în temeiul acestora au fost încuviințate cu respectarea principiului echității, contradictorialității, disponibilității și dreptului la un proces echitabil, nefiind incidente prevederile art.105 alin.2 Cod procedură civilă, soluția Tribunalului fiind la adăpost de critici, din această perspectivă, nefiind aplicabile dispozițiile art.304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Se susține critica recurentului pârât reconvențional V. I. C., referitor la greșita dispoziție a instanței din apel legată de obligarea pârâtului-reclamant reconvențional de a-i preda mamei reclamante originalul certificatului de naștere al minorei. Greșit a raționat Tribunalul că, atât timp cât locuința copilului se află la mamă, iar deciziile uzuale, de zi cu zi, privind modul de trai și celelalte aspecte ce privesc situația obișnuită a copilului (cu excepția deciziilor importante care se iau cu acordul ambilor părinți, atunci când aceștia exercită în comun autoritatea părintească, conform art.36 alin.3 din Legea nr.272/2004 – republicată) sunt luate în mod exclusiv de către mamă, aceasta are dreptul de a se afla în posesia certificatului de naștere a copilului, în original. Aceasta întrucât nu se poate prezuma asupra abuzului de drept ce ar urma să fie săvârșit de către recurent, deținerea de către tată a certificatului de naștere al minorei neconstituind în sine un abuz de drept, nefiind administrate probe nici în apel și nici în recurs relativ la deținerea sa abuzivă. Ori, întrucât exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe, deținerea în sine de către tată a certificatului de nașterea nu are caracter abuziv, soluția Tribunalului din această perspectivă reclamând aplicarea art.312 alin.3 raportat la art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește decizia din apel de menținere a soluției instanței de fond în ceea ce privește dispoziția de stabilire a domiciliului copilului, sub motiv că instanța a fost învestită de una dintre părți cu soluționarea capătului de cerere referitor la stabilirea locuinței copilului și a analizat o astfel de solicitare prin raportare la interesul superior al copilului, interes care prevalează întotdeauna atunci când intră în conflict cu interesele celor care sunt titulari ai autorității părintești, se fac aplicabile dispozițiile art.312 alin.3 raportat la art.304 pct. 6 Cod procedură civilă. Acesta întrucât singura cerere de stabilire a locuinței copilului minor la domiciliul său, a fost formulată de recurent prin completarea de acțiune reconvențională, cerere care a fost respinsă, astfel că prima instanță nu se putea pronunța cu privire la stabilirea locuinței copilului minor la intimata V. A. M., nefiind investită cu o astfel de cerere.

Nu subzistă raționamentul instanței de control judiciar potrivit cu care stabilirea locuinței copilului minor la intimată este în interesul superior al copilului cât timp anterior, prin Decizia nr.1338/R/2013 a Tribunalului București s-a stabilit locuința copilului minor la domiciliul intimatei.

Critica din recurs referitoare la obligarea mamei reclamante de a oferi apelantului pârât informații corecte și complete în ceea ce privește creșterea, îngrijirea și educația copilului minor V. Alexia T. în perioada în care fetița se află la locuința intimatei nu se susține.

Curtea reține că în mod corect a apreciat Tribunalul că nu poate identifica cu claritate motivele de nemulțumire ale apelantului cu referire la acest capăt de cerere admis de prima instanță. Apelantul nu a precizat care sunt acele informații corecte și concrete despre copil, necesare pentru exercitarea autorității părintești, cu privire la care judecătorul fondului ar fi omis să se pronunțe sau le-ar fi respins (în opinia apelantului) în condițiile în care prima instanță a respectat dispozițiile legale care reglementează materia, art.18 alin.1 lit.f și alin.2 din Legea nr.272/2004 – republicată stabilind că una dintre modalitățile în care se pot concretiza relațiile personale dintre părintele nerezident și copil o reprezintă transmiterea de către persoana la care locuiește copilul (în speță, mama intimată-n.red.) a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către celălalt părinte (și anume tatăl apelant, în prezenta cauză-n.red.), cu respectarea interesului superior al copilului, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal. Instanța de fond a reluat în dispozitivul hotărârii apelate textul de lege mai sus evocat, astfel că nemulțumirile apelantului în legătură cu acest aspect nu pot fi primite.

Pentru aceste rațiuni de fapt și de drept, Curtea, conform art.312 alin.1, art. 312 alin. 3 raportat la art.304 pct.6 și pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta V. A. M. împotriva Deciziei nr.187/A/2014 pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie B., în dosar nr._/197/2012 și va admite în parte recursul declarat de reclamantul reconvențional V. I. C. împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul că, potrivit art.296 Cod procedură civilă va admite în parte apelul declarat de apelantul pârât reconvențional V. I. C. împotriva sentinței civile nr.5058/23 aprilie 2014 a Judecătoriei B. pronunțată în dosar nr._, pe care o va schimba în parte și în ceea ce privește obligarea pârâtului reconvențional V. I. C. de-a preda certificatul de naștere al minorei V. Alexia T., eliminarea din dispozitivul sentinței apelate a mențiunii privitoare la stabilirea domiciliului minorei la mama. Astfel, va respinge capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului - reclamant reconvențional V. I. C. să predea reclamantei V. A. M. originalul certificatului de naștere al minorei și va înlătura din dispozitivul sentinței civile nr.5058/23 aprilie 2014 a Judecătoriei B., mențiunea privitoarea la stabilirea locuinței minorei V. Alexia T., născută la 23.09.2010, la mama reclamantă - pârâtă reconvențională, V. A. M..

Va păstra celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Va respinge celelalte motive de recurs invocate de reclamantul reconvențional V. I. C. .

Va declina competența de soluționare a cererii de eliberare a cauțiunii în favoarea Tribunalului pentru Minori și Familie B..

În baza art.274 Cod procedură civilă va obliga pe intimata reclamanta V. A. M. să plătească recurentului V. I. C. suma de 4030 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial și contravaloare cheltuieli de transport, dată fiind culpa procesuală în cauză.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE :

Respinge recursul declarat de reclamanta V. A. M. impotriva Deciziei nr.187/A/2014 pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie B., în dosar nr_ .

Admite în parte recursul declarat de reclamantul reconvențional V. I. C. împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că:

Admite în parte apelul declarat de apelantul pârât reconvențional V. I. C. împotriva sentinței civile nr.5058/23 aprilie 2014 a Judecătoriei B. pronunțată în dosar nr._, pe care o schimbă în parte și în ceea ce privește obligarea pârâtului reconvențional V. I. C. de–a preda certificatul de naștere al minorei V. Alexia T., eliminarea din dispozitivul sentinței apelate a mențiunii privitoare la stabilirea domiciliului minorei la mama, și-n consecință:

Respinge capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului – reclamant reconvențional V. I. C. să predea reclamantei V. A. M. originalul certificatului de naștere al minorei.

Înlătură din dispozitivul sentinței civile nr.5058/23 aprilie 2014 a Judecătoriei B., mențiunea privitoarea la stabilirea locuinței minorei V. Alexia T., născută la 23.09.2010 la mama reclamantă – pârâtă reconvențională, V. A. M..

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge celelalte motive de recurs invocate de reclamantul reconvențional V. I. C..

Declină competența de soluționare a cererii de eliberare a cauțiunii în favoarea Tribunalului pentru Minori și Familie B..

Obligă pe intimata reclamantă V. A. M. să plătească recurentului V. I. C. suma de 4030 lei, cheltuieli de judecata în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.05.2015

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. L. G. Ș. C. V.

GREFIER,

C. N.

Red.: C.V./05.06.2015

Tehnored.: L.N./ 05.06.2015 / - 2 ex -

Judecător fond: R. V.

Judecători apel: R. D. S.; C. G.

← Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine....

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 274/2015. Curtea de Apel BRAŞOV