Servitute. Decizia nr. 552/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Aceste două propuneri nu au fost agreate de reclamanți, fiind considerate exagerat de oneroase, astfel cum rezultă din adresa înaintată S.C. P. S.A. - Sucursala Petrobrazi la data de 25.05.2010 (f.48 – dos. fond), astfel încât, prin adresa din data de 13.07.2010, reclamanții au solicitat o ultimă întâlnire cu reprezentanții societății în vederea identificării concrete a unor soluții practice care să corespundă atât exigentelor juridice, cât și a celor tehnice, de a se asigura accesul nestingherit al proprietarilor la terenurile acestora, terenuri care se află în incinta S.C. P. S.A. - Sucursala Petrobrazi în vederea dezvoltării unei investiții industriale – parc industrial sau a oricărei investiții apreciată ca fiind oportună spre dezvoltare (f.58 – dos. fond).

Raportul de expertiză tehnică topometrică - completare ing. P. D. a relevat că terenurile în litigiu în suprafață de 95.553 m,p. și, respectiv de 9.095 mp. pentru care reclamanții solicită crearea unei servituți de trecere sunt situate în intravilanul ., în incinta S.C. P. S.A. - Sucursala Petrobrazi, fiind evident că sunt loturi înfundate.

Prin loc înfundat, în sensul art.616 și urm. C.civ., al cărui proprietar poate reclama o trecere pe locul vecinului, se înțelege acel loc care nu are nicio ieșire la calea publică, cu precizarea că, titularul dreptului de servitute nu îl poate folosi decât în limita titlului său, fără să poată solicita a se face schimbări împovărătoare fondului aservit.

Tocmai pentru a se respecta dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenurilor dobândite prin cumpărare, instanța de fond a dispus, în temeiul art.616 și art.617 C.civ., crearea unei servituți de trecere, în favoarea acestora, pe suprafața de 4.344 mp. + 256 mp. = 4.600 mp., delimitată de pct.: a, b, c, d, f, g, h, i, j, K, a, + 1, 2, 3, 4, 1, conform variantei a - II - a din raportul de expertiză topo - completare II (reluată și în completare 3 și 4) și a schiței de plan anexă ing. P. D. (f.677 – 678, dos. fond, vol. II; f.834 – 835, dos. fond, vol. II; f.891 – 892, dos. fond, vol. II), fiind obligați pârâții să asigure reclamanților servitutea de trecere în varianta menționată.

Referitor la alegațiile reclamanților inserate în cuprinsul cererii de chemare în judecată în sensul că, terenurile ai căror proprietari sunt, nu au nicio ieșire la calea publică, fiind înconjurate din toate părțile de terenurile pârâților, iar accesul la imobile este limitat, fiind necesare atât respectarea unui program de vizitare, cât și prezența unui reprezentat al societății de fiecare dată când proprietarii terenurilor doresc să pătrundă pe acestea, fapt care, în opinia reclamanților, le-a creat grave prejudicii care se impun a fi reparate, datorită imposibilității desfășurării unor activități comerciale, tribunalul apreciază că, este evident că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

În puține articole (art.998 – 1003 C.civ.), Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerințe de etică și echitate socială, cât și unor cerințe ale securității juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art.998 – 999 C.civ. – texte de lege pe care reclamanții și-au întemeiat demersul judiciar privind obligarea pârâților la plata daunelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a celor două terenuri, în cuantumul 7.959.369 Euro pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate – 12.01.2010 si data formulării acțiunii.

Potrivit art.998 C.civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, art.999 C.civ. stipulând că „omul este responsabil nu numai prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite, cu precizarea că atât practica judiciară, cât și literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă, după sine, răspunderea civilă delictuală; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției (vinovăția celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat).

Așadar, vinovăția exprimă atitudinea subiectivă a celui ce a săvârșit fapta ilicită, față de aceasta; exprimă, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte.

În ceea ce privește primul element al răspunderii civile delictuale – prejudiciul – acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, în practica judecătorească, noțiunea de faptă ilicită fiind privită în mod extensiv, în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar și atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale unei persoane.

În ceea ce privește necesitatea existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, este cunoscut faptul că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci, este necesar ca între faptă și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a cauzat acel prejudiciu.

De altfel, necesitatea existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este implicată în însăși definiția dată faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, de îndată ce, însuși caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că, prin ea, a fost încălcată norma dreptului obiectiv și a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al unei persoane.

Pentru ca răspunderea civilă a celui ce a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat, așadar, cu vinovăție.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia, cu precizarea că fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiviza, sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite.

Dată fiind această prezentare analitică a instituției răspunderii civile delictuale, prin prisma textelor de lege care o reglementează, dar și a elementelor care condiționează angajarea sa, tribunalul a reținut, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar că, în ceea ce privește primul element al acestei răspunderi – prejudiciul – sens în care au fost invocate pretinse activități comerciale care nu s-au putut desfășura în baza contractelor de asociere în participațiune nr.209/16.02.2010 încheiat cu S.C. Soceram (f.289 – dos. fond, vol. II, cu S.C. Hidrotehnica G. S.A. la data de 25.01.2010 (f.347 – dos. fond) și nr. 81/24.02.2010 încheiat cu S.C. Paltinu S.A. (f.391 – dos. fond) se constată, cu titlu exemplificativ că, la pct.2.6 din contractul încheiat cu S.C. Hidrotehnica G. S.A. se menționează că, „în vederea realizării scopului propus (nb. punerea în funcțiune a unei fabrici de țevi sudate), asociații vor desfășura următoarele activități: consultantă pentru pregătirea proiectului; amenajarea terenului, elaborarea studiilor topografice și geotehnice; elaborare studiu fezabilitate; obținerea de avize și acorduri de principiu, întocmirea și depunerea documentației pentru obținerea de finanțări elaborare proiect tehnic; obținerea avizelor, acordurilor și autorizației de construcție; organizarea achizițiilor pentru execuția de lucrări și furnizarea de echipamente și utilaje organizarea de șantier, realizarea lucrărilor de execuție; asistentă tehnică pe parcursul lucrărilor; achiziționarea, livrarea, și montare de echipament; achiziționare și stocare materie primă; angajarea și pregătirea personalului; probe funcționale și probe tehnice; exploatarea investiției”.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au depus niciun fel de documente care să ateste inițierea unor minime demersuri pentru îndeplinirea activităților anterior enumerate, cu precizarea că, multe dintre acestea erau independente de problema accesului la terenurile în litigiu, fiind activități premergătoare începerii unei afaceri (ex. elaborarea studiilor topografice și geotehnice; elaborare studiu fezabilitate; obținerea de avize și acorduri de principiu, întocmirea și depunerea documentației pentru obținerea de finanțări elaborare proiect tehnic; obținerea avizelor, acordurilor și autorizației de construcție; angajarea și pregătirea personalului).

Nici în privința celorlalte contracte de asociere în participațiune nu s-a probat demararea vreunor activități specifice fazei inițiale a unei activități comerciale, iar studiile de fezabilitate prezentate nu sunt documente de natură financiar – contabilă cu care să se dovedească un pretins prejudiciu suferit de reclamanți, ci reprezintă simple instrumente de planificare a unei investiții prin prisma unor indicatori calitativi și cantitativi de performantă, necesitatea și oportunitatea investiției, date tehnice ale investiției, etc, a menționat tribunalul.

Mai mult decât atât, în toate contractele de asociere în participațiune, la art.1 „Definiții și interpretări”,, la rubrica „Data începerii” se menționează că aceasta „înseamnă data la care va începe orice demers legal pentru obținerea avizelor și autorizațiilor necesare executării investițiilor”.

Așa fiind, tribunalul a constatat că, din acest punct de vedere, la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte inițierea unui minim demers legal făcut de asociați în vederea obținerii avizelor și autorizațiilor necesare executării investiției, după cum nu au fost depuse documente din care să rezulte cota de participare cu resurse financiare a asociaților, astfel încât, aportul financiar al acestora nu este determinat sau, cel puțin, determinabil, împrejurare în care se concluzionează că asocierea în participațiune nu a început să funcționeze cu niciuna dintre societățile partenere, ceea ce înseamnă că nu au fost înregistrate prejudicii care să fie acoperite de pârâți.

Raportul de expertiză contabilă ec. C. M., în preambulul lucrării, a arătat că proiectele tehnice ale lucrărilor de investiții preconizate a fi edificate pe terenurile în litigiu sunt documente pe care atât expertul, cât și experții consilieri nu le-au considerat utile rezolvării obiectivelor dispuse de instanță, acestea conținând numai date tehnice, astfel încât, au fost reținute numai studiile de fezabilitate aferente, studii în privința cărora, așa cum s-a mai arătat, nu sunt documente de natură financiar – contabilă cu care să se dovedească un pretins prejudiciu suferit de reclamanți, ci reprezintă simple instrumente de planificare a unei investiții prin prisma unor indicatori calitativi și cantitativi de performantă, necesitatea și oportunitatea investiției, date tehnice ale investiției, etc, a precizat instanța de apel.

Nu în ultimul rând, tribunalul a apreciat că trebuie menționat și faptul că, potrivit relațiilor furnizate de O.N.R.C. – necontestate de reclamanți, toate societățile comerciale implicate în asocierea în participațiune sunt societăți afiliate, controlate de aceștia, fapt care are relevantă în analizarea realității și certitudinii prejudiciului pretins pe calea prezentului demers judiciar, în baza celor trei contracte de asociere în participațiune invocate.

Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse în precedent, este evident, a stabilit instanța de apel că, în speță, nu există un prejudiciu care să se datoreze imposibilității reclamanților de a avea acces la terenurile în litigiu, pentru a deschide calea unei acțiuni în dezdăunare, cu precizarea că, în niciun caz, nu s-ar fi putut pretinde contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor începând cu chiar ziua dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora – 12.01.2010, moment la care, nici măcar contractele de asociere în participațiune, nu erau perfectate.

Referitor la cel de-al doilea element care condiționează antrenarea răspunderii civile delictuale – fapta ilicită, invocându-se de către reclamanți o pretinsă lipsă de acces la terenuri în vederea desfășurării de activități comerciale, s-a constatat de către tribunal că, în speță, pârâții nu au refuzat niciodată un astfel de acces al proprietarilor la cele două terenuri, dovadă în acest sens fiind disponibilitatea și buna – credință exprimate de societate în cadrul amplei corespondente purtate cu reclamanții imediat după dobândirea terenurilor, oferindu-se chiar soluții tehnice pentru crearea servituții de trecere (a unui traseu), soluții neacceptate, însă, de beneficiari.

Analizând varianta a - II – a trasată de expertul topo în configurarea servituții de trecere, variantă omologată de instanța de fond, tribunalul a constatat că aceasta reprezintă tocmai calea de acces propusă de pârâta S.C. P. S.A. - Sucursala Petrobrazi, încă de la începutul anului 2010 când s-a încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, astfel cum rezultă din corespondenta prezentată și analizată anterior, variantă neacceptată de reclamanți.

Pretinsul refuz al pârâților cu privire la accesul reclamanților la terenuri este justificat prin necesitatea respectării „Regulamentului privind accesul și circulația persoanelor pe teritoriul Petrobrazi” care impune anumite restricții privind accesul în incinta societății, fiind necesară anunțarea cu cel puțin 24 de ore înaintea datei la care va avea loc accesul, necesitatea prezentei unui reprezentant al societății, respectarea traseelor pe care pot circula persoanele (drumuri amenajate, trotuare, partea stângă a drumurilor uzinale), interdicții privind mersul în lungul căii ferate sau traversarea acesteia în afara locurilor marcate, procedura privind stabilirea traseelor autovehiculelor cu gabarit depășit, etc.

Este normală și, chiar se impune respectarea normelor și regulamentelor privind accesul în incinta unei rafinării, având în vedere că pârâta Rafinăria Petrobrazi este un obiectiv strategic, cu un înalt grad de periculozitate, astfel încât, folosirea si, mai ales, accesul către terenuri poate fi făcută numai cu respectarea anumitor condiții privind managementul securității si al situațiilor de urgentă stabilite prin Directivele SEVESO, a menționat tribunalul.

Pe cale de consecință, necesitatea și obligația respectării unor reguli care permit accesul în incinta unui asemenea obiectiv nu echivalează, în nici un caz și, nu poate fi interpretată, ca un abuz din partea unei rafinării, ori că ar exista o atitudine discreționară privind accesul la terenuri – proprietate a unor terțe persoane care, la momentul dobândirii, au cunoscut situația de drept și de fapt a acestora, asumându-si toate riscurile decurgând din amplasamentul imobilelor, a arătat instanța de apel.

Tocmai datorită acestor impedimente decurgând din lipsa totală a accesului la calea publică, dar și a oricăror utilități absolut necesare desfășurării unei activități comerciale, precum energie electrică, apă, gaze naturale, etc., prețul la care au fost achiziționate terenurile, respectiv 110.000 lei, prin raportare la suprafața considerabilă a acestora, este mai mult decât modic, chiar la nivelul anului 2010.

Neexistând nici fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, este evident că, nici celelalte două elemente ale răspunderii civile delictuale – vinovăția și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu care nu se mai impun a fi analizate, nu subzistă, context în care tribunalul a constatat că în mod corect, instanța de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenurilor în cuantum de 7.959.369 Euro, o soluție contrară echivalând, cu certitudine, cu o îmbogățire fără just temei.

Pentru considerentele arătate, tribunalul constatând că apelul declarat de apelanții – reclamanți este nefondat, a dispus respingerea căii de atac.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta – pârâtă S.C. O. P. S.A., tribunalul a reținut că prin cererea reconvențională, formulată, s-a solicitat și obligarea reclamanților pârâți să suporte c/val a trei porți de acces necesare desfășurării activității în incinta societății. Ori, impunerea de condiții suplimentare, reprezintă în realitate o încercare de limitare sau chiar de împiedicare a exercițiului dreptului legal de servitute și care s-a născut pe tărâmul codului civil.

Tribunalul a constatat că apelanții reclamanți pot fi obligați doar la despăgubiri cu privire la terenul ce face obiectul dreptului de servitute, iar nu și cu privire la alte aspecte cum sunt cele învederate de apelanta pârâtă.

Exercitarea dreptului de servitute nu poate fi îngrădit prin impunerea unor obligații ce nu sunt prevăzute de lege.

Asemănător și în ceea ce privește suportarea cheltuielilor privind dezmembrarea terenului și înscrierea acestuia în Cartea Funciară, aceste obligații fiind în sarcina proprietarului, iar nu a celui în favoarea căruia s-a realizat drumul de trecere. Așa fiind, tribunalul a apreciat, sub acest aspect, ca nefondate criticile apelantei pârâte.

Și criticile vizând respingerea capătului de cerere privind obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor pricind înființarea unor posturi de pază sunt nefondate, a stabilit instanța de apel.

Este adevărat că obiectul de activitate al societății pârâte este legat de activitatea de prelucrare a țițeiului, însă revine acesteia, iar nu unor terțe persoane de societate, obligația de a-și asigura perimetrul și de a păzi obiectivul. A raționa altfel, ar însemna să se instituie noi obligații, în sarcina proprietarilor fondului dominant și care nu își găsesc suport în lege. Apelanții au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, însă la finalul cercetării judecătorești, aceștia nu au mai formulat nicio obiecțiuni, față de completările efectuate, astfel că nu se mai poate pe calea prezentei căi de atac să mai fie aduse critici cu privire la modul de realizarea a lucrării, a precizat tribunalul.

Aspectele invocate de apelantă puteau fi invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată după depunerea raportului ori completării la raport, și mai înainte de a se pune concluzii în fond, împrejurarea care nu s-a realizat, pârâta procedând în mod contrar.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile art.296 cod pr. civ., tribunalul a apreciat ca nefondat și apelul formulat de apelanta pârâtă.

Împotriva deciziei civile nr.94/4 februarie 2014, au declarat recurs atât reclamanții A. E., A. M. și T. E. M., cât și de pârâta . BUCUREȘTI.

Prin recursul promovat, reclamanții au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului declarat de reclamanți, schimbarea în parte a sentinței, admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata lipsei de folosință a terenurilor, în cuantum de 7.959.369 euro, conform raportului de expertiză contabilă, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe disp.art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, s-a susținut că hotărârea primei instanțe prin care a fost recunoscut dreptul de servitute în favoarea reclamanților nu a fost atacata de niciuna dintre părți pe calea apelului. Prin urmare, hotărârea privitoare la recunoașterea servituții a dobândit autoritate de lucru judecat și aceasta nu mai poate fi pusa în discuție pe calea controlului judiciar. Totodată, s-a arătat faptul că dreptul de servitute a fost recunoscut fără a exista vreo condiție impusă cu privire la exercitarea acestuia.

1.1 Reclamanții au susținut că hotărârea pronunțata de tribunal este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.), încalcând autoritatea de lucru judecat în privința dreptului de servitute. Astfel, prima instanța a stabilit un drept de servitute necondiționat și parații au achiesat la hotărârea instanței, nedeclarând apel împotriva acestei soluții. Ca atare, prin hotărârea primei instanțe nu au fost impuse condiții de exercitare a dreptului de servitute precum cele pretinse de parați (anunțarea dorinței de a avea acces la proprietatea noastră cu 24 de ore înainte, respectarea Regulamentelor și Normelor interne ale Rafinăriei, permiterea accesului doar în prezența unui reprezentant al companiei, etc).

In aceste condiții, hotărârea privitoare la recunoașterea unui drept de servitute necondiționat a dobândit autoritate de lucru judecat, iar instanța de apel (instanța de control judiciar) avea obligația de a se limita doar la analizarea legalității și temeiniciei partii din hotărâre cu privire la care părțile au declarat apel, respectiv: apelul declarat de către reclamanți cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor; apelul declarat de parata O. P. cu privire cererea de obligare a subsemnaților la plata cheltuielilor pentru exercitarea dreptului de servitute.

De altfel, au apreciat reclamanții, aceasta limitare a judecații în fata instanței de apel reprezintă o aplicare a principiului disponibilității, care se caracterizează prin faptul că judecătorii soluționează cauza în limitele stabilite de reclamant sau, după caz, de către partea care sesizează instanța de control judiciar.

Sub aspectul criticat, instanța de apel a apreciat în mod nelegal, cu încălcarea flagranta a autorității de lucru judecat, că „Pretinsul refuz al paraților cu privire la accesul reclamanților la terenuri este justificat prin necesitatea respectării Regulamentului privind accesul și circulația persoanelor pe teritoriul Petrobrazi care impune anumite restricții privind accesul în incinta societății, fiind necesara anunțarea cu cel puțin 24 de ore înaintea datei ia care avea loc accesul, necesitatea prezentei unui reprezentant al societății, respectarea traseelor pe care pot circula persoanele (drumuri amenajate, trotuare, partea stânga a drumurilor uzinale), interdicții privind mersul în lungul caii ferate sau traversarea acesteia în afara locurilor marcate, procedura privind stabilirea traseelor autovehiculelor cu gabarit depășit. Este normala si, chiar se impune respectarea normelor și regulamentelor privind accesul în incinta unei rafinării, având în vedere că parata Rafinăria Petrobrazi este un obiectiv strategic, cu un înalt grad de periculozitate, astfel încât, folosirea si, mai ales, accesul către terenuri poate fi făcuta numai cu respectarea anumitor condiții privind managementul securității și al situațiilor de urgenta stabilite prin Directivele SEVESCO."(pag. 27)

Or, prin sentința civila nr._/09.07.2013 pronunțata de Judecătoria Ploiești în dosarul nr._ 10, instanța a constatat „îndeplinite condițiile textelor de lege invocate (n.n. art. 616 - art. 617 C.Civ.)" în raport de care „urmează a admite acțiunea reclamanților sub acest aspect și a constitui în favoarea acestora o servitute de trecere pe suprafața de 4344+256 mp = 4600 mp delimitată de (...), urmând a obliga parații de a asigura reclamanților servitutea de trecere în varianta susmenționata." Așadar, nicio condiție de exercitare a dreptului de servitute nu a fost impusa de către prima instanța.

Prin urmare, în raport de hotărârea primei instanțe și de faptul că parata O. P. nu a declarat apel cu privire la partea din hotărâre care a stabilit obligația acesteia de a asigura reclamanților servitutea de trecere, este inadmisibil ca instanța de apel să retina existenta unor condiții privitoare la exercitarea servituții.

Astfel, aceasta hotărâre încalcă autoritatea de lucrul judecat pe care a dobandit-o partea din hotărâre neatacata prin apel referitoare la servitutea de trecere si, totodată, principiul disponibilității, având în vedere că instanța de apel nu a fost investita să judece în aceste limite. Nu în ultimul rând, a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților, întrucât acest aspect nu a fost supus dezbaterii partilor.

1.2. Sub un alt aspect, reclamanții au susținut că tribunalul a omis voit să ia în considerare criticile referitoare la efectele hotărârii judecătorești în privința dreptului de servitute, la pretinsul risc al dobândirii proprietății și la confuzia dintre servitutile legale și servitutile constituite prin fapta omului. Desi, sub aceste aspecte, criticile reclamanților cu privire la hotărârea primei instanțe au fost dezvoltate pe larg și argumentate temeinic, în mod surprinzator instanța omite/evita să le analizeze și să se pronunțe. Procedând în acest mod, instanța de apel ocolește, în mod nepermis, deliberarea asupra unor chestiuni esențiale pentru analizarea cererii de obligare a apelantei - parate O. P. la plata despăgubirilor cauzate prin lipsa de folosința de terenurilor. In schimb, judecătorul care a formulat opinie separata analizează aceste aspecte și le consideră întemeiate.

Recurenții-reclamanți mai arata ca, criticile neanalizate de către instanța de apel au privit următoarele aspecte: prima instanța a apreciat în mod greșit că hotărârea produce efecte constitutive de drepturi, iar nu efecte declarative. Sub acest aspect, reclamanții au solicitat instanței de apel să constate ca, în mod greșit, prima instanța a apreciat că dreptul subiectiv al reclamanților, respectiv servitutea de trecere constituita în favoarea lor, nu putea fi încălcata de parați, atât timp cat nu exista acest drept, fiind constituit și urmând a-si produce efecte juridice după rămânerea definitiva a prezentei hotărâri.

i. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța a avut în vedere faptul că hotărârea judecătoreasca produce efecte constitutive, urmând că dreptul de servitute să fie constituit după rămânerea definitiva a prezentei hotărâri. Or, hotărârea judecătoreasca pronunțata în cauza are efecte declarative, întrucât dreptul de servitute este un drept recunoscut de lege proprietarului fondului dominant, iar prezentul litigiu a fost declanșat că urmare a nerespectării acestui drept de către proprietarul fondului aservit. Astfel, prin hotărârea pronunțata în cauza, s-a constatat că reclamanții sunt beneficiarii unui drept legal de servitute, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege în acest scop.

ii. Reclamanții au învederat că prima instanța a considerat în mod neîntemeiat că au dobândit dreptul de proprietate pe riscul asumat, realizând, totodată, o confuzie intre servitutile legale și servitutile constituite prin fapta omului. Sub acest aspect, prima instanța a constatat că ei au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor „loc înfundat" (fara acces la calea publica) pe riscul lor, atâta timp cat în favoarea reclamanților sau a fostului proprietar nu a fost constituit un drept de servitute de trecere, drept de altfel prevăzut de lege. In mod neîntemeiat, așadar, instanța a apreciat că au dobândit dreptul de proprietate al terenurilor „loc înfundat" pe riscul lor si, în consecința, că și-au asumat riscul de a nu avea acces către proprietatea lor.

Or, au apreciat recurentii, este cu totul surprinzătoare o astfel de supoziție, mai ales în condițiile în care insasi instanța afirma că dreptul de servitute de trecere este un drept prevăzut de lege. Astfel, la momentul dobândirii terenurilor, reclamanții au cunoscut că legea recunoaște proprietarului fondului dominant/„locului înfundat" o cale de acces, împrejurare în raport de care nu poate fi vorba despre asumarea vreunui risc. Proprietarii fondului aservit aveau obligația de a respecta acest drept recunoscut de lege, iar nu de a-1 nega, cum s-a întâmplat în speță. Se observa ca, practic, instanța face confuzie intre servitutile care se stabilesc prin fapta omului, respectiv prin convenția părtilor, și servitutile legale, care izvorăsc din lege și pentru care nu este necesara încheierea unei convenții pentru exercitarea dreptului de servitute.

Prin urmare, au susținut recurenții, în niciun caz nu se poate vorbi despre asumarea vreunui risc la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, ci, dimpotrivă, este fara dubiu faptul că parații au nesocotit un drept care este recunoscut de lege. Cu alte cuvinte, nu se poate discuta despre un drept care ar fi trebuit să fie recunoscut de către parați, pentru a se naște, ci doar despre existenta obligației pârâților de a respecta un drept izvorât din lege, în beneficiul reclamanților, în calitate de titulari ai terenurilor învecinate/ „locului înfundat".

Totodată, trebuie avut în vedere că legea nu instituie nicio condiționare pentru proprietarul care dobândește un bun imobiliar de a si-l exercita subordonat față de alt drept de proprietate dobândit anterior, ci, dimpotrivă, impune ca primul proprietar, în calitate de titular al fondului aservit, să își exercite prerogativele dreptului sau cu limitările impuse de servitutile legale. Altfel spus, în cauza de față, nu reclamanții aveau obligația să se subordoneze fata de pârâți, ci aceștia aveau obligația de a asigura accesul nestingherit al reclamanților la proprietatea lor, pentru că acceptarea punctului de vedere al paraților ar duce la transformarea servitutii de trecere, ca limita a dreptului de proprietate, . de „superioritate" a dreptului celui care dobândește un bun anterior față de o altă persoană, criteriu nelegal și generator de abuzuri, ca în speța.

In raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, exercitându-și dreptul de proprietate cu respectarea legii și a drepturilor paraților, reclamanții au înțeles să utilizeze suprafețele de teren pentru realizarea unor obiective industriale, compatibile cu destinația pe care pârâții o dau în prezent proprietăților lor, care constituie fond aservit. Or, față de principiul egalității în drepturi, care stă la baza exercitării inclusiv a prerogativelor dreptului de proprietate, nu exista nicio rațiune pentru care pârâții să aibă acces la proprietățile acestora și să le utilizeze în forma pe care o apreciază mai adecvata, iar reclamanților să le fie restricționat sau limitat exercițiul aceluiași drept, doar pentru că au dobândit proprietatea în vecinătatea paraților.

Toate aceste aspecte erau esențiale pentru stabilirea regimului juridic al servitutii din perspectiva momentului la care s-a născut dreptul, respectiv obligația corelativa a apelantei-parate O. P. de a respecta servitutea; efectele hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea confesorie; efectele servitutii legale.

In același timp, aceste aspecte erau de natura a dovedi fapta ilicita a apelantei-parate O. P..

De vreme ce rezulta fara tăgada existenta dreptului de servitute al reclamanților, inca de la momentul dobândirii terenurilor, este evident că manifestarea apelantei-parate O. P. de a nu permite exercitarea servitutii de trecere reprezintă o fapta ilicita. Prin urmare, în considerarea acestor aspecte, instanța de apel nu ar fi putut constata faptul că apelanta-parata O. P. nu a comis o fapta ilicita, ci dimpotrivă, fapta ilicita fiind dovedita în cauza.

1.3. Recurenții-reclamanți au apreciat și că hotărârea instanței de apel face o aplicare greșita a răspunderii civile delictuale.

În aceasta privința, instanța de apel apreciază că nu s-a făcut dovada prejudiciului, însă a prezentat trunchiat aspectele relevante ale cauzei și a dat dovadă de lipsa de imparțialitate.Astfel, premisele care stau la baza concluziilor instanței se raportează la o corespondenta purtata intre parti cu privire la exercitarea servitutii, adresa nr. 6277/28.05.2010, prin care se pretinde că se aduce la cunoștința reclamanților faptul că apelanta-parata O. P. ar fi fost de acord să le acorde acces neîngrădit la ambele parcele de teren, intelegând instanța să evidențieze, prin îngroșarea literelor, faptul că terenurile erau localizate în incinta Rafinăriei Petrobrazi - obiectiv strategic și cu un înalt grad de periculozitate. Aceasta falsa idee este reținuta de instanța pe parcursul analizării condițiilor răspunderii civile delictuale și constituie fundamentul motivelor de respingere a cererii de plata a despăgubirilor.

Ca este asa, au susținut recurenții, rezulta și din faptul că instanța face aluzie la prețul plătit de către reclamanți pentru terenuri, apreciind că aceasta ar fi unul modic, dat fiind amplasament terenurilor. In raport de aceste premise greșite reținute de instanța de apel, prețul plătit pentru dobândirea terenurilor reprezintă un aspect convenit de părțile raportului juridic la momentul transmiterii/dobândirii dreptul de proprietate și nu are nici o relevanta asupra despăgubirilor solicitate în cauza. Reclamanții nu au solicitat plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea terenurilor, ci a beneficiilor pe care le-ar fi adus cele 3 fabrici pe care au intenționat să le construiască pe acele terenuri.

Din perspectiva reclamanților, terenurile au un amplasament adecvat afacerilor pe care doresc să le realizeze, fabrici de producție, una dintre acestea - centrala de cogenerare - fiind similara cu cea dezvoltata de către O. P. pe același amplasament. Nu în ultimul rand, reclamanții cunoscut la momentul dobândirii terenurilor faptul că legea le recunoaște un drept de servitute de trecere (drept legal). Prin urmare, din punct de vedere legal, nu exista niciun impediment în privința acestor terenuri, fiind adecvate investițiilor pe care au dorit să le realizeze.

Așadar, au apreciat reclamanții, aspectele nefavorabile insinuate de către instanța de apel cu privire la terenuri sunt simple speculații, străine de un raționament juridic.

Sub un alt aspect, în susținerea criticilor cu referire la cele reținute de instanța în privința lipsei prejudiciului, reclamanții au arătat că orice demers pentru realizarea investiției ar fi presupus, mai intai, dezmembrarea terenurilor (in 3 parti aferente celor 3 fabrici) și obținerea autorizațiilor de construcție. Or, în condițiile în care apelanta-parata O. P. a blocat accesul către terenurile lor, aceste demersuri au fost imposibil de realizat. Totodată, nicio instituție de credit nu acorda finanțare în condițiile în care situația juridica a terenului pe care urmează a se efectua investiția nu este clarificata.

Astfel, au susținut reclamanții, în mod nefundamentat a apreciat instanța de apel că ar fi putut iniția anumite demersuri independent de accesul la terenuri. Este absurda o astfel de afirmație, în condițiile în care investițiile presupuneau resurse financiare importante, iar O. P. nu permitea accesul la terenuri. Dupa cum se constanta, nici în prezent, reclamanții nu au reușit să aibă acces la terenuri, desi au trecut 4 ani de zile de la momentul dobândirii proprietății și cu toate că instanța le-a recunoscut dreptul de servitute. In aceste condiții, instanța de apel nu putea pretinde că reclamanții ar fi trebuit să efectueze cheltuieli importante, pe langa cele pe care le-au făcut cu achiziționarea terenurilor, fara a avea perspectiva recuperării acestora . timp rezonabila.

Cu toate acestea, instanța de apel ignora faptul că reclamanții au încheiat contracte cu societăți specializate pentru întocmirea planurilor de afaceri și pentru contractarea finanțării necesare realizării investițiilor. De asemenea, ignora faptul că din documentele financiar-contabile ale asocierii, pe care le-au depus în prima instanța, cu ocazia administrării expertizei contabile, rezulta faptul că asocierea a inceput să funcționeze. Totodată, instanța de apei înlătura, fara a oferi argumente temeinice, concluziile raportului de expertiza contabila, potrivit căruia prejudiciul a fost calculat la valoarea de 7.959.369 Euro. Singurul argument al instanței de apel este acela că au fost avute în vedere studiile de fezabilitate și că acestea nu reprezintă documente financiar-contabile. Or, nu s-a avut în vedere faptul că expertul contabil desemnat în cauza a considerat că aceste documente (studiile de fezabilitate) pot fi luate în considerare la calculul prejudiciului, precum și ca, desi nu reprezintă documente contabile în accepțiunea stricta a noțiunii, fiind parte componenta a contractelor de asociere, probează chiar intenția de a efectua activități comerciale /economice de către asocierile respective (răspuns la obiecțiuni, pag. 3, parag. 4). Urmează a se observa că reclamanții au inceput demersurile pentru realizarea investițiilor imediat ce au achiziționat terenurile (la începutul lunii ianuarie 2010), solicitând apelantei-parate O. P. să le permită accesul către acestea. Or, demersurile investitionale au fost înfrânate de conduita ilicita a apelantei-parate O. P. care a negat dreptul legal de servitute, prin impunerea unor condiții excesive și împovărătoare.

Așadar, contrar celor reținute de către instanța de apel, reclamanții au apreciat că au inițiat demersuri pentru realizarea obiectului asocierii și asocierea a inceput să funcționeze, insa toate acestea au fost oprite prin fapta ilicita a apelantei-parate O. P..

In ceea ce privește relația dintre societăți, la care instanța face referire, tocmai împrejurarea că investițiile urmau a fi realizate de către societăți afiliate reprezenta o garanție a profitabilității investiției, au susținut reclamanții. Nu exista niciun argument legal, rațional și comercial în temeiul căruia să se considere că relațiile de afaceri care se fundamentează pe colaborarea intre societăți din același grup să fie guvernate de prezumția ilegalității, conotatie pe care instanța de apel o da raționamentului sau. Dimpotrivă, legea recunoaște fiecărei societăți comerciale, indiferent de acționarii acesteia, personalitate juridica distincta. D. din punct de vedere fiscal se acorda o atenție relațiilor dintre societățile afiliate, aspect ce nu prezintă incidența în situația analizata. Așadar, din punct de vedere juridic, fiecare societate comerciala este considerata un subiect de drept distinct, iar interpretarea pe care instanța de apel o face denota fie necunoașterea legii, fie rea-voință.

Cu privire la cele 3 investiții, s-a învederat că acestea sunt integrate celorlalte investiți ale grupului de firme pe care reclamanții le dețin, iar intenția de a construi pe aceste terenuri a fost programata riguros, profitabilitatea investițiilor fiind certa. Pe de alta parte, trebuie avuta în vedere împrejurarea că O. P. realizează pe terenul învecinat un profit de 197 milioane euro dintr-o afacere asemănătoare (centrala de cogenerare), iar profitul pe care il pretind reclamanții este infim mai mic decât cel realizat de către aceasta. Nu în ultimul rand, prejudiciul a fost calculat de către expertul contabil în varianta pesimista, luându-se în considerare profitul pe care investițiile le-ar fi adus . doar 2 ani de zile, precum și că acesta a fost calculat prin deducerea cheltuielilor aferente investițiilor.

Recurenții au menționat că instanța de apel a apreciat că apelanta-parata O. P. nu a săvârșit o fapta ilicita, reținând că parații nu au refuzat niciodată accesul la cele doua terenuri și că pretinsul refuz al paraților a fost justificat de necesitatea respectării „regulamentului privind accesul și circulația persoanelor pe teritoriu Petrobrazi". Cu privire la acestea, se incalca autoritatea de lucru judecat a hotărârii în privința dreptului de servitute, ce a fost recunoscut necondiționat, fara nicio restricție, precum cele pretinse de către O. P. la momentul dobândirii terenului și care i-au determinat să promoveze aceasta acțiune. Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să aiba în vedere împrejurarea ca, prin hotărârea pronunțata, nu au fost impuse condiții suplimentare celor în care ar fi dorit reclamanții să exercite dreptul de servitute. Mai mult, prima instanța a stabilit un drept de servitute necondiționat și că parații au achiesat la acesta/la hotărârea instanței (in acesta privința), nedeclarand apel impotriva acestei soluții. Astfel, prin hotărârea primei instanțe nu au fost impuse condiții de exercitare a dreptului de servitute, iar cererea reconventionala formulata de către O. P. a fost admisa în parte de către prima instanța, în sensul că s-a apreciat că „drumul de acces stabilit este practicabil și amenajat, singura condiție fiind aceea de asigurare a accesului în condiții de deplina siguranța, atat pentru fondul dominant, cat și pentru fondul aservit, motiv pentru care se impune delimitarea paratei prin realizarea unei împrejmuiri (gard) numai pe una dintre laturile servitutii" (pag. 15).

Așadar, au arătat reclamanții, singura cerința impusa de prima instanța pentru siguranța celor doua fonduri a fost aceea a delimitării proprietății reclamanților prin împrejmuirea unei laturi a terenului învecinat cu proprietatea O. P..

Împotriva acestei soluții, O. P. a declarat apel, care, insa, a fost respins. Prin urmare, este inexplicabil cum instanța de apel respinge (in mod corect) apelul formulat de O. P. cu privire la despăgubirea determinata de exercitarea servitutii, care privea costurile referitoare la crearea unor porți de acces și asigurarea pazei, insa considera că „este normala și chiar se impunea respectarea normelor și regulamentelor privind accesul în incinta unei rafinării, având în vedere că parata Rafinăria Petrobrazi este un obiectiv strategic, cu un inalt grad de periculozitate, astfel incat, folosirea si, mai ales, accesul către terenuri poate fi făcuta numai cu respectarea anumitor condiții privind managementul securității și al situațiilor de urgenta stabilite prin Directivele SEVESCO" (pag. 27). Or, toate aceste argumente sunt contrare celor reținute de către instanța de apel cu privire la justificarea refuzului O. P. de a permite accesul pe considerentul respectării normelor și regulamentelor privind accesul în incinta unei rafinării și le exclud pe acestea din urma.

De asemenea, au apreciat reclamanții, nu le poate fi opozabil un document ce reglementează accesul pe o alta proprietate, intrucat, pe de o parte, ar reprezenta o limitare nelegala a dreptului de servitute, iar, pe de alta parte, acel document privește strict accesul pe proprietate O. P., iar nu accesul pe proprietatea reclamanților. Afirmațiilor instanței de apel potrivit cărora „Tocmai datorita acestor impedimente decurgând din lipsa totala a accesului la calea publica, dar și a oricăror utilități absolut necesare desfășurării unei activități comerciale, precum energie electrica, apa, gaze naturale, etc, prețul la care au fost achiziționate terenurile, respectiv, prin raportare la suprafața considerabila a acestora, este mai mult decât modic, chiar la nivelul anului 2010" dovedesc înverșunarea acesteia de a identifica tot felul de motive străine de chestiunea de drept analizata -fapta ilicita, în cazul de fata - și fara substanța legala (prețul terenului și utilitățile neavand nicio legătura cu analiza privitoare la fapta ilicita). De asemenea, aceeași situație se evidențiază și atunci cand instanța de apel susține că și-au asumat riscurile decurgând din amplasamentul imobilelor.

Referitor la existența faptei ilicite, reclamanții au învederat că, dimpotrivă, de vreme ce prin hotărârea primei instanțe a fost stabilit un drept de servitute necondiționat, ar fi trebuit să se constate, în același timp, și faptul că prin impunerea unor condiții de către parați s-a realizat o încălcare a dreptului subiectiv recunoscut de lege în favoarea noastră, în calitate de proprietari ai fondului dominant, cu vinovăție (parații cunoscând că legea nu condiționează exercitarea acestui drept), imprejurare în raport de care sunte îndreptați la repararea prejudiciului cauzat. Așadar, instanța ar fi trebuit să observe că parații au impus condiții excesive pentru folosirea caii de acces către drumul public în scopul de a împiedica exercitarea dreptului de servitute. În acest sens, este edificator costul impus de către parați pentru împrejmuirea drumului de acces (,„la standardele O."), estimat la suma de 571.024 Euro, în timp ce prin raportul de expertiza intocmit în cauza s-a stabilit că împrejmuirea drumului de acces implica un cost de doar 254.644 lei (cea. 57.480 Euro), respectiv de 10 ori mai puțin decât suma de bani solicitata de parați.

In consecința, cat timp prima instanța nu a menținut condițiile ce le-au fost impuse de către parați pentru exercitarea servitutii, în mod normal, ar fi trebuit să se retina și că accesul către terenuri a fost restricționat de către aceștia. Prin urmare, cu privire la cererea de obligare a paraților la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosința a terenurilor, cauzata de imposibilitatea accesului liber și neîngrădit la acestea, în vederea desfășurării de activități comerciale, în cuantum de 7.959.369 Euro, suma care acoperă contravaloarea lipsei de folosința a terenurilor pe perioada cuprinsa intre data dobândirii dreptului de proprietate și data intocmirii Raportului de expertiza contabila, instanța de apel ar fi trebuit să constatate ca, în cauza, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Au susținut reclamanții că răspunderea civila delictuala are o funcție reparatorie, care consta în repararea prejudiciului cauzat persoanei păgubite, constituind un mijloc de apărare a drepturilor civile încălcate. Din perspectiva analizata, se retine ca, potrivit art. 998-999 cod civil (1864), pentru a exista răspunderea civila delictuala trebuie indeplinite următoarele condiții: (I) existenta unei fapte ilicite; (II) existenta unui prejudiciu; (III) legătura de cauzalitate intre fapta ilicita și prejudiciu; (IV) vinovăția.

Referitor la existenta faptei ilicite, reclamanții au arătat că norma juridica incalcata de către parați este cea privitoare la obligația acestora de a acorda un drept de trecere (servitute) pentru asigurarea accesului la terenurile aflate în proprietatea reclamanților (art. 616 Cod civil - 1864). Dupa cum a rezultat din probele administrate la dosarul cauzei, terenurile se afla înconjurate din toate părțile de terenurile aflate în proprietatea paraților, aspect, de altfel, necontestat în niciun moment de către aceștia. Prin urmare, terenurile cu privire la care s-a solicitat constituirea servitutii îndeplinesc condițiile pentru a se considera loc înfundat. In aceste condiții, paraților le revenea obligația legala de a asigura reclamanților o cale de trecere către terenuri, care, insa, nu a fost respectata.

Reclamanții au învederat că intre parți au existat mai multe discuții și întâlniri cu privire la constituirea unui drept de trecere, insa pârâții, de fiecare data, au impus condiții care limitau excesiv acest drept și care făceau că dreptul de servitute să fie unul iluzoriu, iar nu unul concret. In acest sens, parații au pretins, de exemplu, ca orice acces către terenurile proprietatea reclamanților să respecte următoarele masuri minime de acces: anunțarea în scris cu cel puțin 24 de ore mai inainte: respectarea Regulamentelor și Normelor interne ale Rafinăriei; accesul doar în prezenta unui reprezentant al companiei noastre. In aceste condiții, se constata că aceste cerințe sunt de natura să reprezinte o încălcarea a normei juridice care obliga proprietarul fondului aservit să constituie o cale de trecere în favoarea fondului dominant în vedere asigurării accesului, către acesta, în mod liber.

Mai mult, parații au impus condiții financiare excesive, solicitând reclamanților să suportam costurile construirii unui gard care să împrejmuiască drumul de acces, la standardele O., estimate la suma de 571.024 Euro. Aceasta, în condițiile în care parații cunoșteau că exista deja un gard, cu privire la care reclamanții și-au asumat obligația de a-l completa și reabilita (costurile aferente acestor lucrări fiind considerabil mai mici). In consecința, este evident ca, în realitate, parații nu au dorit în niciun moment să respecte dreptul reclamanmților de a avea o cale de acces către terenuri, ci, doar, au impus condiții care au făcut că aceste terenuri să nu poată fi folosite potrivit scopului pentru care au fost achiziționate.

Aceste condiționări cu privire la constituirea dreptului de servitute sunt de natura să aducă o grava atingere drepturilor reclamanților privitoare la terenuri, în special în ceea ce privește dreptul de proprietate insusi, care nu poate fi exercitat sub toate prerogativele sale.

Așadar, în condițiile în care limitarea dreptului de acces s-a realizat prin condiționarea notificării prealabile, prin indicarea numelui persoanelor care vor să ajungă la proprietate, prin obligația însoțirii reclamanților sau a asociaților acestora la proprietate, parații au blocat practic exercitarea dreptului de proprietate, împiedicând materializarea investiților pe care reclamanții au făcut dovada că le-au convenit și le puteau efectua, în baza unor asocieri. Este cu totul iluzoriu să se creadă ca, în condițiile în care singura restricție care nu a fost pusa reclamanților de către parați a fost percheziția corporala pentru a ajunge la proprietatea lor, accesul personalului celor 3 societăți comerciale care urmau să dezvolte obiective industriale, a utilajelor și materialelor necesare, ar fi putut fi realizat, astfel incat limitarea accesului a fost reala, efectiva și continua, ceea ce conduce la concluzia existentei faptei ilicite. Nu în ultimul rând, trebuie avuta în vedere împrejurarea că și înainte de dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în favoarea fondului dominant era recunoscut dreptul de servitute, fara insa ca parații, în calitate de proprietari ai fondului aservit, să fi impus condiții similare pentru exercitarea acestuia. Cu alte cuvinte, reclamanții sunt succesori cu titlu particular ai fondului dominant și se subrogă în drepturile anterioare de exercitare a servitutii, în aceleași condiții. Or, condițiile impuse de către parați nu existau (ridicare unui gard de împrejmuire, anunțarea prealabila a accesului, etc.) și nici nu au fost pretinse proprietarilor anteriori ai fondului dominant.

În privința existenței prejudiciului, reclamanți au învederat că au încheiat un număr de 3 (trei) Contracte de asociere în participatiune cu mai multe societăți comerciale, în scopul afectării terenurilor unor activități comerciale, iar pentru determinarea prejudiciului cauzat subsemnaților, în cauza, a fost intocmit un Raport de expertiza contabila judiciara, care a constatat următoarele:

a)Lipsa de folosința calculata pentru Contractul de asociere în participatiune nr. 168/25.01.2010, in suma totala de 2.512.278 Euro, este formata din: 90% din costul planului de afacere = 1.347.399 lei = 338.100 euro; 90% din cheltuielile asocierii la 31.12.2010 = 789.462 lei = 184.122 euro;

Capitalul posibil de rambursat în varianta cea mai pesimista din planul de afaceri = 1.990.056 euro.

b)Lipsa de folosința calculata pentru Contractul de asociere în participatiune nr. 209/16.02.2010, in suma totala de 4.209.775,20 Euro, este formata din: pierdere din asociere pentru 2011 (din balanța de verificare) = 18.859, 50 lei = 4.500 euro; Prin urmare, prejudiciul total stabilit este în cuantum de 7.959.369 Euro.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, acesta este determinat cu exactitate și științific prin expertiza efectuată în cauza și prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Sub acest aspect, a se vedea planurile de afaceri și documentația aferenta efectuării investițiilor nu au fost invalidate pe cale administrativa sau judiciara. Totodată, în cauza s-a făcut dovada cu prisosință a imposibilității continuării proiectelor din culpa paraților, intrucat pentru realizarea dezmembrării suprafețelor afectate investițiilor, era obligatorie - inculsiv pentru autorizarea lucrărilor de construcții - stabilirea accesului la proprietate, împiedicata de către pârați din motive care le sunt cu totul imputabile.

Cat privește întinderea prejudiciului, calculata în baza unor înscrisuri necontestate, aceasta este cu atat mai întemeiata din perspectiva faptului că parații au raportat un profit de 197 milioane euro, din investițiile aflate pe terenul învecinat (din exploatarea Centralei Electrice în Cogenerare cu Ciclu Complet din Incinta Rafinariei). Astfel, se confirma faptul că prejudiciul stabilit prin raportul de expertiza contabila este sustenabil, în condițiile în care reclamanții au intenționat să desfășoare activități economice în asociere cu societăți specializate și cu bune rezultate economice.

Referitor la existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu, reclamanții au arătat că este consecința faptei ilicite a paraților, care nu au permis subsemnaților accesul liber către terenurile proprietatea reclamanților, în scopul desfășurării activităților economice.

În privința existenței vinovăției, reclamanți au învederat că răspunderea civila delictuala operează pentru cea mai ușoară culpa, indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală (cuantumul despăgubirilor depinzând de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției). Sub aparenta manifestării disponibilității de acordare a servitutii, pârâții au impus condiții care, în fapt, împiedicau folosirea libera a caii de acces, care făceau imposibila constituirea servituții.

Mai mult, în condițiile în care reclamanții au dorit să desfășoare activități economice pe terenurile respective, condițiile impuse de către pârâti pentru accesul către proprietate erau de natura să nu permită realizarea acestora. Terenurile reclamanților se află în interiorul platformei industriale Petrobrazi, unde paratele desfășoară activități comerciale. Astfel, acestea au avut reprezentarea clara a faptului că în perimetrul respectiv, fiind o zona industriala, terenurile urmau a fi folosite în scopuri comerciale. Pe de alta parte, în cauza, paratele nu au făcut dovada niciuneia dintre împrejurările pentru care autorul faptei ilicite nu este ținut să răspundă, situație în raport de care vinovăția acestora nu comporta niciu dubiu.

La rândul său, pârâta . a criticat decizia pronunțată de tribunal pentru nelegalitățile sancționate de art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc. civilă, susținând că nu a arătat motivele pentru care a respins criticile cu privire la revenirea neprocedurală a instanței de fond asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză deja încuviințate. În fața instanței de fond, obiecțiunile pârâtei la Raportul de expertiză evaluatorie întocmit de către expertul M. G. au fost admise integral. Față de acest raport de expertiză, s-au arătat următoarele: în privința Variantei 2 de calcul, că „nu s-au luat în calcul: montarea cablului de fibră optică (cablu anti-efractie) si camera de luat vederi, așa cum este realizat pentru toată împrejmuirea Rafinăriei Petrobrazi și costurile de Proiect Manager, diriginte de șantier si SSM (conform cerințelor legalei". În ceea ce privește obiectivul 5 dispus de instanță (pag. 8), s-a menționat că „..atâta timp cât împrejmuirea drumului de servitute este realizat conform gardului exterior ai Rafinăriei, nu mai este necesar nici un cost suplimentar pentru pază". Pe cale de consecință, a solicitat ca expertul să răspundă obiecțiunii cu privire la gardul împrejmuitor dotat cu cablu anti-efracție și camera de luat vederi și să calculeze costul împrejmuirii cu tipul de gard identic cu gardul care împrejmuiește Rafinăria la exterior. Aceste obiecțiuni au fost admise la termenul de judecată din 14.05.2013, astfel cum rezultă din încheierea de ședință redactată cu această ocazie. Cu toate acestea, expertul desemnat nu a efectuat aceste calcule nici în completarea a 2-a la Raportul de expertiză tehnică specialitatea evaluare imobiliară, motiv pentru care la termenul din data de 04.06.2013 pârâta a formulat oral obiecțiuni, arătând acele puncte la care expertul nu răspunsese, potrivit celor explicate mai sus. Instanța de fond, ignorând însă faptul că deja se pronunțase asupra obiecțiunilor prin încheiere interlocutorie, a respins cererea de revenire la expert.

În fața instanței de apel, a susținut apelanta, a învederat această neregulă procedurală, însă instanța de apel, contrar împrejurărilor neîndoielnice, a reținut că „aspectele invocate de apelantă puteau fi invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată după depunerea raportului ori completării la raport, și mai înainte de a se pune concluzii în fond, împrejurare care nu s-a realizat, pârâta procedând în mod contrar". Or, după cum rezultă din încheierea de la termenul din 04.06.2013, a formulat obiecțiuni la completarea la raportul de expertiză specialitatea evaluări proprietăți imobiliare depusă la data de 30.05.2013. Conform aceleiași încheieri de ședință, instanța de judecată a dat cuvântul părților pe fondul cauzei, fără a lua în considerare aceste obiecțiuni. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, a invocat neregularitățile completării la raportul de expertiză la primul termen după depunerea acesteia și înainte de susținerea concluziilor pe fondul cauzei. Prin urmare, considerentele reținute de instanța de apel pentru respingerea motivelor de apel invocate constituie motive străine de natura pricinii, justa soluționare a cauzei impunând ca instanța de apel să analizeze respectarea normelor procedurale de către instanța de fond, raportat la împrejurările reale și concrete ale cauzei.

Pârâta a precizat că sumele la care s-a referit mai sus au fost determinate după cum urmează: 18.474 lei reprezintă contravaloarea porților de acces, calculul fiind obținut din înmulțirea valorii unei porți de acces, astfel cum a fost stabilită de expertul desemnat, M. Gh., respectiv, 6.158 lei, cu numărul porților de acces necesar a fi amplasate, respectiv, 3 porți de acces; 6.000 lei reprezintă costurile pentru efectuarea documentației cadastrale, inclusiv a mențiunilor în Cartea Funciară, astfel cum au fost estimate de subscrisa, cuantumul acestora nefiind contestat de intimați; 5.500 lei/lună reprezintă costurile pentru crearea unui post de pază fix permanent, astfel cum au fost estimate de subscrisa, cuantumul acestora nefiind contestat de intimați.

S-a susținut că intimații au contestat exclusiv natura costurilor pentru efectuarea documentației cadastrale și a costurilor pentru crearea unui post de pază fix permanent, iar nu și cuantumul acestora.

Prin urmare, este posibilă valorificarea de către instanța de recurs a probatoriului administrat în fond și apel și câștigat cauzei. În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs ar aprecia că probatoriul administrat în cauză nu face dovada cuantumului despăgubirilor pretinse, pârâta a apreciat că devin incidente prevederile art. 312 alin. C.proc.civ.. instanța de recurs având posibilitatea de a dispune casarea deciziei atacate si rejudecarea pricinii, în cauză urmând a fi administrată o nouă expertiză specialitatea Construcții civile si industriale, având ca obiective determinarea celor trei categorii de costuri.

Față de toate cele învederate, pârâta a apreciat că se impune admiterea recursului, modificarea hotărârii pronunțate de instanța de apel, în sensul admiterii în tot a cererii reconvenționale și obligării intimaților la suportarea tuturor despăgubirilor pentru constituirea și exercitarea servitutii de trecere, inclusiv următoarele sume: 18.474 lei pentru porțile de acces; 6.000 lei costurile pentru efectuarea documentației cadastrale, inclusiv a mențiunilor în Cartea Funciară; 5.500 lei/lună costurile pentru crearea unui post de pază fix permanent.

Printr-o altă critică s-a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că intimații nu pot fi obligați la suportarea tuturor costurilor aferente pentru constituirea și exercitarea servitutii de trecere. Potrivit dispozițiilor legale aplicabile în speță, respectiv art. 630-631 din vechiul Cod civil, proprietarul fondului dominant are atât dreptul de a face toate lucrările necesare utilizării servitutii, cât și obligația de a suporta toate cheltuielile necesare cu aceste lucrări, care în niciun caz nu se fac pe cheltuiala proprietarului fondului aservit. În acest sens este și doctrina de specialitate, care reține că la stabilirea unei servitutii de trecere instanțele de judecată au obligația să țină seama și de interesul celui care urmează să suporte consecințele ei, fără a avea în vedere exclusiv interesul celui ce urmează să beneficieze de dreptul de trecere. În egală măsură, trebuie avute în considerare prevederile art. 480 vechiul Cod civ., potrivit cărora "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege", nefiind deci de conceput să fie adusă atingere prerogativelor derivând din calitatea de proprietar în afara cadrului stabilit de lege.

În aceste condiții, întrucât s-a dispus constituirea servitutii de trecere în favoarea intimaților, aceștia sunt cei care trebuie să facă toate lucrările necesare utilizării căii de acces și a exercitării servitutii, precum și să suporte toate cheltuielile implicate. Potrivit art. 630 vechiul Cod civ., "aceluia ce i se cuvine o servitute are dreptul a face lucrările trebuincioase spre a se sluji cu dânsa și spre a o păstra", iar, potrivit art. 631, "aceste lucrări se fac cu cheltuiala sa, iar nu cu cheltuiala proprietarului fondului supus, afară numai când se va stabili altfel în titlul de stabilire al servitutii". Prin urmare, nu există niciun temei pentru obligarea proprietarului fondului aservit să suporte cheltuielile de exercitare a servitutii, indiferent de natura sau denumirea acestora.

Or, a apreciat pârâta, făcând o greșită aplicare a textelor legale citate, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond prin care au fost admise numai parțial sumele solicitate cu titlul de costuri aferente constituirii și exercitării servitutii de trecere, reținând în mod greșit că o parte din sumele solicitate nu s-ar încadra în această categorie de costuri, reprezentând „obligații ce nu sunt prevăzute de lege".

Dimpotrivă, a susținut pârâta, toate sumele pretinse se încadrează în categoria costurilor necesar a fi suportate de proprietarul fondului dominant, respingerea criticilor sale cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a acestui capăt de cerere fiind rezultatul unei distincții artificiale făcute de instanța de apel, fără suport legal. În condițiile în care legea nu identifică acele cheltuieli care ar putea sau nu ar putea fi suportate de proprietarul fondului dominant, precizând exclusiv că este vorba despre cheltuieli „necesare". Prealabil analizei fiecărei categorii de costuri care în mod greșit au fost înlăturate, pârâta a arătat că acestea sunt costuri iminente, în mod obiectiv necesare, ce urmează a fi suportate cu ocazia exercitării servitutii. Natura acestora este strâns legată de obiectul de activitate al societății pârâte și de destinația terenului ce constituie fond aservit.

De altfel, a precizat pârâta însăși instanța de apel a înțeles această situație particulară a terenului, reținând că „Rafinăria Petrobrazi este un obiectiv strategic, cu un înalt grad de periculozitate, astfel încât, folosirea și mai ales, accesul către terenuri poate fi făcută numai cu respectarea anumitor condiții privind managementul securității și al situațiilor de urgența stabilite prin directivele SEVESO", Prin urmare, cheltuielile decurgând dintr-o astfel de împrejurare, ce urmează a fi suportate pentru exercitarea servitutii, nu sunt cheltuieli ce „nu sunt prevăzute de lege", după cum în mod eronat reține instanța de apel, ci cheltuieli specifice constituirii servitutii în acest caz particular.

Astfel, în ceea ce privește costurile pentru crearea porților de acces, în funcție de varianta aleasă pentru crearea drumului de acces, este posibil să fie necesară, pe lângă îngrădirea proprietății pârâtei, și crearea unor noi porți de acces pe terenul proprietatea sa, din drumul de acces. În acest sens, în cuprinsul obiectivelor propuse, la nr. 3, a solicitat „3. Să se stabilească valoarea lucrărilor necesar a fi realizate pentru crearea drumului de acces solicitat de reclamanți, precum și costurile implicate pentru constituirea servitutii. Expertul urmează să aibă în vedere următoarele: drumul de acces va trebui delimitat de restul de teren proprietatea societății prin împrejmuirea sa cu un gard similar celui care îngrădește restul proprietății ; funcție de varianta aleasă pentru crearea acestui drum de acces este posibil să fie necesară, pe lângă îngrădirea proprietății pârâtei, si crearea unor noi porți de acces pe terenul proprietatea pârâtei, din drumul de acces; în vederea constituirii servitutii va trebui dezmembrată suprafața de teren aferentă drumului de acces și acordat un număr cadastral diferit de cel existent în prezent, ceea ce va genera o . costuri atât pentru lucrările topo-cadastrale cât și pentru efectuarea mențiunilor aferente în Cartea Funciară (menționăm că în prezent toate drumurile de acces din cadrul Rafinăriei, inclusiv cel propus de subscrisa reclamanților, au același număr cadastral)."

Aceasta este și logic și normal de vreme ce, anterior constituirii servitutii și împrejmuirii drumului de acces, accesul pârâtei în incinta Rafinăriei în zonele afectate de drumul de acces solicitat de reclamanți se făcea fără a exista vreo îngrădire și/sau limitare, pe oricare dintre drumurile existente. Or, după ce drumul de acces va fi împrejmuit, pârâta, care va putea continua să utilizeze acest drum, va trebui să creeze anumite porți de acces pentru a ajunge în anumite zone din incinta Rafinăriei, care sunt adiacente drumului de acces, la fel cum se întâmplă pe întregul teritoriul al Rafinăriei.

Raportat la răspunsul incomplet formulat de către expertul M. G. în prima variantă de raport depusă la dosar, societatea a formulat obiecțiuni, admise de instanța de fond la termenul din 14.05.2012, prin care a arătat că, pentru desfășurarea și continuarea activității subscrisei sunt imperios necesare următoarele porți de acces: 2 porți de acces pe drumul 5 către R. de fier vechi a Rafinăriei și PSI (auto și pietonal); 2 porți de acces pe drumul 8 (auto și pietonal); 2 porți de acces în zona CFR (către caroul 80 și către Dalkia), lângă fosta Poartă 4.

In urma depunerii Raportului de expertiză evaluatorie întocmit de către expertul M. G., pârâta a susținut că a formulat obiecțiuni prin care a arătat următoarele: în privința Variantei 2 de calcul, că „nu s-au luat în calcul: montarea cablului de fibra optică (cablu anti-efracție) si camera de luat vederi, asa cum este realizat pentru toata împrejmuirea Rafinăriei Petrobrazi si costurile de Proiect Manager, diriginte de șantier si SSM (conform cerințelor legale)". În ceea ce privește obiectivul 5 dispus de instanță (pag. 8), a menționat că „atâta timp cât împrejmuirea drumului de servitute este realizat conform gardului exterior al Rafinăriei, nu mai este necesar nici un cost suplimentar pentru pază".

Pe cale de consecință, a solicitat ca expertul să răspundă obiecțiunii cu privire la gardul împrejmuitor dotat cu cablu anti-efracție și camera de luat vederi și să calculeze costul împrejmuirii cu tipul de gard identic cu gardul care împrejmuiește Rafinăria la exterior.

Deși instanța de fond a admis în întregime obiecțiunile, expertul nu a efectuat aceste calcule nici în completarea a 2-a la Raportul de expertiză tehnică specialitatea evaluare imobiliară, motiv pentru care la termenul din data de 04.06.2013 a formulat oral obiecțiuni, arătând acele puncte la care expertul nu răspunsese, potrivit celor explicate mai sus. Instanța de fond a respins însă aceste obiecțiuni, în mod neîntemeiat și cu ignorarea împrejurării că anterior le admisese, acordând cuvântul pe fond. Această împrejurare a fost criticată prin cererea de apel, fără însă ca instanța de apel să se pronunțe asupra acestei critici.

În cazul în care instanța de fond ar fi admis obiecțiunile formulate și ar fi dispus completarea raportului de expertiză specialitatea evaluare în sensul refacerii calculului potrivit costului aferent gardului care delimitează Rafinăria de proprietățile exterioare, nu ar mai fi fost necesare acoperirea costurilor aferente creării posturilor de pază. Or, având în vedere că instanța de fond nu a admis obiecțiunile, iar drumul de acces nu va fi delimitat de restul terenului proprietatea pârâtei prin împrejmuirea sa cu un gard similar celui care îngrădește restul proprietății, ci, din contră, doar prin realizarea unui gard împrejmuitor numai pe una din laturile servitutii, pe cealaltă latură fiind păstrat gardul existent, este obligatorie asigurarea pazei drumului de acces așa cum este realizată pe toată suprafața Rafinăriei Petrobrazi. Nerespectarea obligațiilor de securitate ar atrage consecințe nefaste cu privire la siguranța persoanelor și a obiectivelor aflate în incinta platformei industriale.

Și de această dată, este vorba despre o cheltuială caracteristică terenului în discuție, care nu poate fi separată în mod artificial de celelalte cheltuieli necesare pentru constituirea și exercitarea servitutii.

În ceea ce privește temeiul acestor sume, pârâta a subliniat că, contrar argumentelor reținute de prima instanță și confirmate de instanța de apel, societatea nu este ținută să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998-999 din vechiul Cod civ., întrucât crearea posturilor de pază face parte din costurile aferente constituirii și exercitării servitutii de trecere.

În ceea ce privește costurile pentru întocmirea documentației cadastrale necesare efectuării mențiunilor obligatorii în Cartea Funciară trebuie să fie, la fel, în sarcina intimaților, în condițiile în care sunt impuse de crearea drumului de servitute. Având în vedere că din punct de vedere cadastral, deci al unei intabulări în regim de carte funciară, orice suprafață de teren trebuie să fie strict delimitată și amplasată, se impune ca drumul de servitute stabilit în favoarea intimaților să îndeplinească anumite criterii.

Astfel, așa cum a arătat în cuprinsul obiecțiunilor formulate în cauză, nu pot fi ignorate costurile privind schimbarea categoriei de folosință din "curți-construcții" în "drum" a terenului de acces în vederea intabulării servitutii în Cartea Funciară conform Variantei a 2-a stabilită de expertul topo, chestiune distinctă de dezmembrarea dreptului de proprietate a fondului aservit. Schimbarea categoriei de folosință din punct de vedere cadastral se impune în cauză raportat la împrejurarea că se va crea această cale de acces distinctă, în prezent existând o singură categorie cadastrală pentru toate drumurile din incinta Rafinăriei.

Or, raportat și la faptul că intimații aveau cunoștință de poziționarea Terenurilor la momentul achiziționării acestora, aceștia trebuie să suporte și toate despăgubirile aferente constituirii căii de acces, inclusiv cele necesare pentru înscrierii servitutii în Cartea Funciară.

Prin urmare, având în vedere caracterul necesar al tuturor acestor cheltuieli, în mod greșit a apreciat instanța de apel că acestea nu se încadrează în limitele art. 631 Cod civ.

Față de toate aceste împrejurări de fapt și de drept, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate și admiterea în tot a cererii reconvenționale, în sensul obligării intimaților la suportarea tuturor despăgubirilor pentru constituirea și exercitarea servitutii de trecere, inclusiv următoarele sume respinse de instanța de fond: 18.474 lei pentru porțile de acces, 6.000 lei costurile pentru efectuarea documentației cadastrale, inclusiv a mențiunilor în Cartea Funciară, 5.500 lei/lună costurile pentru crearea unui post de pază fix permanent.

Recurenții au depus la dosar întâmpinări față de căile de atac exercitate de către partea adversă.

Prin decizia civilă nr. 1877/16 septembrie 2014 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate recursurile formulate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

În primul rând, Curtea a reținut că, raportat la obiectul acțiunii cu a cărei soluționare reclamantii au învestit prima instanță, hotărârea judecătoriei a fost supusă căii de atac a apelului, iar decizia tribunalului, căii de atac a recursului, context în care motivele invocate în recurs de către recurenti pot fi numai motive de nelegalitate, dintre cele expres și limitativ prevăzute de art.304 Cod pr.civilă, iar nu și motive de netemeinicie, care să vizeze aspecte legate de greșita apreciere a probelor administrate.

A arătat Curtea că, art. 304¹ Cod pr. civilă statuează că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, situație ce nu se regăsește însă în speță.

Ca atare, aspectele de netemeinicie exced atribuțiilor de control ale instanței de recurs, circumscrise numai cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod pr.civilă.

In ce priveste recursul exercitat de catre A. E., A. M. și T. E. M., Curtea a reținut ca recurentii au invocat drept motiv de modificare disp. art.304 pct.9 Cod pr.civilă, ce privesc situațiile în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Altfel spus, instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția în speță, împrejurare care nu poate fi reținută în cauză.

În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aceasta presupune că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera și spiritul lor, fie le-a aplicat greșit. Spre exemplu, instanța încalcă sau aplică greșit legea atunci când: aplică o normă generală nesocotind existența uneia speciale sau aplică o normă care nu este incidentă în speță, ori interpretează greșit textul de lege corespunzător situației de fapt, niciuna din împrejurările respective neputând fi reținute în speță.

Ca atare, criticile recurentilor privind aprecierea probelor administrate in fata instantelor de fond si de apel, respectiv cu privire la inscrisurile depuse de parti, interpretarea rapoartelor de expertiza, nu se circumscriu motivelor limitativ prevazute de lege prin disp. art. 304 C. pr. civ, ci tin de temeinicia hotararii si nu de legalitatea acesteia, astfel incat nu pot fi analizate pe calea extraordinara a recursului.

1.1. Referitor la primul motiv de recurs formulat, potrivit caruia hotararea instantei de apel a incalcat autoritatea de lucru judecat in privinta dreptului de servitute, Curtea l-a înlăturat, ca neîntemeiat.

In acest sens, Curtea a constatat că decizia recurata a confirmat in totalitate hotararea primei instante referitoare la stabilrea dreptului de servitute in favoarea reclamantilor, iar consideratiile tribunalului cu privire la atitudinea paratei de a permite accesul reclamantilor la terenurile dobandite in incinta O. doar in anumite circumstante nu schimba natura juridica a dreptului legal de servitute, respectiv nu-l transforma . servitute conditionat.

De altfel, aceste considerații (referitoare la acordul paratei de a permite reclamantilor accesul doar cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare stabilite prin Directivele SEVESO) au fost exprimate de catre instanta de apel cu ocazia analizarii raspunderii juridice delictuale a paratei, fara a pune, asadar, niciun moment in discutie dreptul de servitute stabilit cu autoritate de lucru judecat de instanta de fond, caci acest capat de cerere nu a fost apelat de catre parti.

Este de observat, asadar, dincolo de orice dubiu, ca, prin argumentatiile analizate mai sus instanta de apel nu a schimbat natura juridica a dreptului de servitute recunoscut reclamantilor.

In sprijinul acestei concluzii, Curtea mai arata ca si instanta de fond a retinut :„drumul de acces stabilit este practicabil și amenajat, singura condiție fiind aceea de asigurare a accesului în condiții de deplina siguranța, atat pentru fondul dominant, cat și pentru fondul aservit, motiv pentru care se impune delimitarea paratei prin realizarea unei împrejmuiri (gard) numai pe una dintre laturile servitutii" .

Or, mergand pe silogismul juridic exprimat de catre recurenti, ar insemna ca si instanta de fond ar fi stabilit un drept de servitute conditionat prin impunerea obligatiei propter rem in sarcina acestora, ceea ce nu este in concordanta cu realitatea.

Nu in ultimul rand, Curtea reaminteste ca instanta de fond a retinut argumentatii similare cu cele ale instantei de apel, dupa cum urmeaza: ”....raportat la cenzurarea accesului reclamanților pe terenul loc înfundat, dat fiind specificul activități pârâților care implică măsuri de securitate și de siguranță, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de aceștia la dosarul cauzei..”, aspecte pe care reclamantii nu le-au criticat prin cererea de apel, astfel incat nu mai pot sustine in recurs ca le-a fost incalcat dreptul la aparare intrucat acest aspect nu ar fi fost supus dezbaterii partilor.

1.2. O alta critica formulata de catre recurenti vizeaza imprejurarea ca tribunalul a omis voit să ia în considerare criticile referitoare la efectele hotărârii judecătorești în privința dreptului de servitute, la pretinsul risc al dobândirii proprietății și la confuzia dintre servitutile legale și servitutile constituite prin fapta omului, aspecte care erau esentiale pentru analizarea cererii de obligare a apelantei-parate O. P. la plata despagubirilor cauzate prin lipsa de folosinta a terenurilor.

Ca prim aspect, Curtea a constatat că aspectele sesizate de catre recurenti nu pot atrage incidenta disp. art. 304 pct. 9 C. pr. civ, ci, eventual, a disp. art. 304 pct. 7 C.pr. civ., potrivit carora hotararea poate fi atacata cand nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cand cuprinde motive contradictorii sau straine de natura pricinii.

In ce priveste critica referitoare la efectele hotararii judecatoresti in privinta dreptului de servitute si confuzia dintre servitutile legale si cele constituite prin fapta omului, Curtea retine ca acestea nu au facut obiectul analizei instantei de apel, care a constatat ca s-a formulat apel doar in privinta celui de al doilea capat de cerere al actiunii, respectiv cel referitor la plata despagubirilor in temeiul raspunderii civile delictuale.

In acest sens, Curtea a constatat că acest aspect a fost reiterat chiar prin cererea de recurs, in cuprinsul cererii se arata: „...instanța de apel (instanța de control judiciar) avea obligația de a se limita doar la analizarea legalității și temeiniciei partii din hotărâre cu privire la care părțile au declarat apel, respectiv: apelul declarat de către reclamanți cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor; apelul declarat de parata O. P. cu privire cererea de obligare a subsemnaților la plata cheltuielilor pentru exercitarea dreptului de servitute. De altfel, aceasta limitare a judecații în fata instanței de apel reprezintă o aplicare a principiului disponibilității, care se caracterizează prin faptul că judecătorii soluționează cauza în limitele stabilite de reclamant sau, după caz, de către partea care sesizează instanța de control judiciar.” ( fila 7 dosar recurs).

În alta ordine de idei, insa, Curtea constata ca prima instanta nu a facut o confuzie intre servitutile legale si cele constituite prin fapta omului, ci a stabilit, in mod judicios, doar modalitatea de exercitare a dreptului de servitute recunoscut de lege reclamantilor.

Curtea a reamintit ca servitutea de trecere este o servitute legala, respectiv reglementata in mod expres de lege prin disp. art. 616 si urm. din Vechiul Cod civil, pentru considerente de asigurare a posibilitatilor de utilizare a unor fonduri sau in interesul comun al proprietarilor unor fonduri invecinate, insa aceasta imprejurare nu da dreptul reclamantilor de a avea acces la terenul loc infundat in mod discretionar, caci in caz contrar ar fi lipsite de substanta normele prin care legiuitorul creeaza cadrul legal de exercitare a servitutii.

Asadar, faptul ca proprietarii fondurilor invecinate stabilesc modalitatea de exercitare a dreptului de servitute, sau, in lipsa acestui acord, se pronunta o hotarare judecatoreasca in acest sens, nu schimba natura juridica a servitutii din legala in servitute constituita prin vointa partilor.

Servitutea de trecere ramane o servitute legala, insa, in speta, modalitatea concreta de exercitare a acesteia, in conditiile impuse de legiuitor, a fost stabilita prin hotararea instantei de fond, astfel incat aceasta nu putea produce efecte retroactive, respectiv de la data dobandirii de catre reclamanti a dreptului de proprietate, astfel cum, in mod eronat, sustin acestia .

Cu alte cuvinte, desi este un drept recunoscut de lege proprietarilor locului infundat, exercitarea efectiva a acestuia nu se poate realiza, in lipsa unei intelegeri a partilor (cu privire la calea cea mai scurta, la trecerea ce ar produce ”o mai putina paguba aceluia pe al carui loc trecerea urmeaza a fi deschisa”), decat de la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, caci o concluzie contrara ar acredita ideea ca, fiind titularul unui drept subiectiv civil, respectiv a dreptului de servitute, proprietarul fondului dominant il poate exercita in orice conditii, de la data cumpararii imobilului, ceea ce este in totala contradictie cu dispozitiile dreptului material aplicabil spetei.

Referitor la omisiunea voita a instantei de apel de a analiza critica formulata de catre reclamanti cu privire la pretinsul risc al dobandirii proprietatii, Curtea constata ca, dimpotriva, tribunalul a imbratisat punctul de vedere al instantei de fond, aratand ca :” ..., necesitatea și obligația respectării unor reguli care permit accesul în incinta unui asemenea obiectiv nu echivalează, în nici un caz și, nu poate fi interpretată, ca un abuz din partea unei rafinării, ori că ar exista o atitudine discreționară privind accesul la terenuri – proprietate a unor terțe persoane care, la momentul dobândirii, au cunoscut situația de drept și de fapt a acestora, asumându-si toate riscurile decurgând din amplasamentul imobilelor.”.

In aceste conditii, sustinerea recurentilor privind omisiunea instantei de apel de analiza aceasta critica este neintemeiata .

1.3. Cat priveste critica formulata de catre recurentii-reclamanti privind aplicarea gresita a legii civile delictuale, Curtea constata ca aceasta vizeaza, in realitate, netemeinicia deciziei recurate si nu nelegalitatea acesteia.

Astfel, se arata ca, in mod gresit, au fost exprimate de catre instanta de apel anumite speculatii cu privire la pretul modic al terenurilor dobandite si la amplasamentul acestora, cu privire la neinitierea unor demersuri independent de accesul la terenuri, ca au fost ignorate documente financiar-contabile prezentate expertului, respectiv studii de fezabilitate/planuri de afaceri, ca nu au fost avute in vedere contractele de asociere si investitiile ce urmau sa se realizeze prin firmele pe care recurentii-reclamanti le detin, insa toate aceste aspecte tin de aprecierea probatoriilor, respectiv de temeinicia hotararii recurate, astfel incat nu pot fi analizate in calea extraordinara de atac a recursului.

Curtea a reținut, asadar, ca, desi se invoca aplicarea gresita a legii, respectiv a dispozitiilor art. 998-999 din Vechiul Cod civil, aspectele detaliate in cererea de recurs (prezentarea trunchiata a aspectelor relevante cauzei, premisele care au stat la baza concluziilor instantei de apel, falsele idei retinute de tribunal, etc, privitoare la existenta prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovatiei paratei) nu reprezinta decat critici ce vizeaza pretinsa interpretare eronata a probatoriilor de catre instanta de apel.

In acest sens, Curtea a constatat că tribunalul a realizat o ampla analiza a probatoriilor administrate in cauza cu ocazia verificarii conditiilor de atragere a raspunderii civile delictuale a paratei, aratand considerentele pentru care au fost inlaturate probele apreciate nerelevante in cauza, astfel incat concluziile trase cu privire la situatia de fapt retinuta, chiar daca sunt nefavorabile reclamantilor, nu echivaleaza cu o aplicare gresita a legii.

Asadar, instanta de apel a analizat în detaliu, prin prisma probatoriilor administrate, conditiile cerute de legiuitor prin disp. art. 998-999 Vechiul Cod civil, stabilind, in mod corect, ca nu s-a facut dovada existentei unui prejudiciu cert si actual, ca nu a existat refuzul nejustificat al intimatei-parate O. de a le permite recurentilor-reclamanti accesul pe terenul dobandit (asa cum rezulta din corespondenta purtata intre parti anterior promovarii procesului si din imprejurarea ca varianta 2 de acces stabilita de instanta de fond este chiar varianta de trecere propusa de parata de la momentul incercarii solutionarii cauzei pe cale amiabila), ca nu s-a dovedit vinovatia societatii intimate si, ca atare, nu exista legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.

In conditiile in care recurentii-reclamanti nu au aratat, in concret, in ce a constat aplicarea gresita a disp. art. 998-999 din Vechiul cod civil, ci au relevat doar aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, Curtea va respinge aceste critici, ca inadmisibile.

Referitor la recursul exercitat de . BUCUREȘTI, Curtea constata ca se invoca motivele de modificare prevazute de disp. art. 304 pct. 7 si 9 C. pr. civ.

1. Astfel, Curtea retine ca, potrivit disp. art. 304 pct. 7 C. pr. civ, hotararea poate fi atacata cand nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cand cuprinde motive contradictorii sau straine de natura pricinii.

In acest sens, recurenta-parata sustine, pe de o parte, ca instanta de apel nu a aratat motivele pentru care a respins criticile cu privire la revenirea neprocedurala a instantei de fond asupra obiectiunilor la raportul de expertiza deja incuviintate.

Curtea a inlatura, insa, ca neintemeiata, aceasta sustinere, avand in vedere imprejurarea ca instanta de apel a retinut urmatoarele: ”Apelanții au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, însă la finalul cercetării judecătorești, aceștia nu au mai formulat nicio obiecțiune, față de completările efectuate, astfel că nu se mai poate pe calea prezentei căi de atac să mai fie aduse critici cu privire la modul de realizarea a lucrării, a precizat tribunalul.”

In aceste conditii, nu poate fi retinuta nici sustinerea recurentei potrivit careia sunt straine de natura pricinii considerentele pentru care tribunalul a respins acest motiv de apel.

Astfel, Curtea a constatat că, într-adevăr, la termenul de judecata din 4.06.2013, recurenta-parata a formulat obiectiuni cu privire la completarea raportului de expertiza Malaescu G., insa instanta de fond nu a respins obiectiunile, fiind puse in discutie cu totul alte aspecte (referitoare la renuntarea la cererea de restituire a taxei de timbru, precizarea cererii reconventionale de catre .), dupa care partile au pus concluzii pe fondul cauzei, nemaiinsistandu-se asupra obiectiunilor.

Ca atare, afirmatia recurentei, in sensul ca, in mod gresit, prima instanta a revenit asupra incheierii interlocutorii din 14.05.2013, prin care incuviintase obiectiunile la raportul de expertiza, nu este conforma cu realitatea.

Curtea a reținut, asadar, ca instanta de apel a raspuns criticilor formulate de catre apelanta-parata, iar considerentele exprimate nu sunt straine de natura pricinii, astfel cum, in mod eronat, se sustine.

De altfel, Curtea a constatat ca . si-a precizat cererea reconventionala aratand ca sumele pot suferi modificari raportat la raspunsul la obiectiuni pe care il asteptau din partea expertului Malaescu G. si la eventualele obiectiuni suplimentare pe care le puteau formula, insa la termenul de judecata din 4.06.2013, astfel cum rezulta din practicaua sentintei de fond, partea a aratat ca expertul nu a raspuns obiectivelor stabilite de instanta, neexistand calcule pentru toate variantele, fara, insa, sa precizeze, in concret, care anume variante nu au fost avute in vedere in cuprinsul lucrarii ( filele 985, 988 dosar fond, volumul III).

Or, in conditiile in care obiectiunile formulate erau doar formal relevate, fiind prea vagi in continutul lor, si in masura in care nu s-a mai insistat asupra acestora inainte de a se acorda partilor cuvantul pe fondul cauzei, nu se poate imputa instantei de fond imprejurarea ca ar fi revenit neprocedural asupra obiectiunilor la raportul de expertiza deja incuviintate la termenul din 14.05.2013.

De asemenea, Curtea a constatat că nu exista motive care ar putea atrage incidenta disp. art. 312 al. 4 C. pr. civ. si casarea deciziei recurate in vederea rejudecarii cauzei si efectuarii unei alte expertize specialitatea Constructii civile si industriale.

2. Cat priveste cel de al doilea motiv de recurs formulat de catre recurenta-parata, Curtea constata ca se critica faptul ca, in mod gresit, instanta de apel a retinut ca intimatii-reclamanti nu pot fi obligati la suportarea tuturor costurilor aferente pentru constituirea si exercitarea servitutii de trecere, imprejurare ce s-ar circumscrie motivului de modificare prevazut de disp. art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Se invoca, in acest sens, gresita aplicare a disp. art. 630-631 C, civ, art. 480 C. civ., intrucat instanta de apel a retinut gresit ca o parte din sumele solicitate de catre . nu s-ar incadra in categoria de costuri precizata in paragraful anterior, respectiv costurile pentru crearea portilor de acces, pentru asigurarea pazei si cele pentru intocmirea documentatiei cadastrale.

Verificand sustinerile recurentei-parate, Curtea constata, insa, ca solutia instantei de fond si a celei de apel este legala, intrucat costurile solicitate de catre . exced notiunii de lucrari necesare utilizarii caii de acces astfel cum este reglementata de catre legiuitor.

Raportat la disp. art. 630 vechiul Cod civ., potrivit carora "aceluia ce i se cuvine o servitute are dreptul a face lucrările trebuincioase spre a se sluji cu dânsa și spre a o păstra", si disp. art. 631, conform carora "aceste lucrări se fac cu cheltuiala sa, iar nu cu cheltuiala proprietarului fondului supus, afară numai când se va stabili altfel în titlul de stabilire al servitutii", Curtea retine ca nu pot fi impuse intimatilor-reclamanti costurile pentru crearea portilor de acces, pentru asigurarea pazei si cele pentru intocmirea documentatiei cadastrale, intrucat nu le sunt acestora necesare pentru exercitarea servitutii.

Dimpotriva, aceste costuri vizeaza exclusiv modalitatea de desfasurare a activitatii de catre ., caci portile de acces faciliteaza doar accesul in incinta acesteia (pe drumul 5 catre R. de fier vechi si PSI, pe drumul 8 si in zona CFR, langa fosta poarta 4), fara sa foloseasca in vreun fel proprietarilor fondului dominant, dupa cum si asigurarea pazei este o masura destinata respectarii standardelor de securitate impuse de politica interna a societatii.

Asadar, atat timp cat crearea portilor de acces si asigurarea pazei nu sunt destinate utilizarii servitutii de catre proprietarul fondului dominant, nu pot fi imputate acestuia ca si cheltuieli necesare exercitarii dreptului sau de servitute.

In speta, nu poate fi vorba despre ignorarea interesului proprietarului fondului aservit prin prisma disp. art. 480 C. civ, insa singura cheltuiala reprezentând întreținerea și constituirea servituții de trecere privește edificarea gardului conform variantei a II –a din raportul de expertiză evaluări imobiliare inițial, întocmit de expertul Malaescu G., respectiv delimitarea societatii prin realizarea unei împrejmuiri(gard) numai pe una din laturile servituții, masura care priveste asigurarea accesului în condiții de deplină siguranță, atât pentru fondul dominant, cât și pentru fondul aservit.

Cat priveste sustinerea recurentei-parate potrivit careia intimatii-reclamanti trebuie sa suporte si toate costurile pentru intocmirea documentatiei cadastrale, Curtea retine ca, oricum, inscrierea dreptului de servitute in Carte Funciara incumba titularilor acestui drept, iar celelalte cheltuieli legate de schimbarea categoriei de folosinta, daca ar fi necesare, nu ar putea fi imputate reclamantilor, caci exced notiunii de cheltuieli necesare exercitarii dreptului de servitute, intrucat ar profita exclusiv proprietarului fondului aservit.

Concluzionand, Curtea a reținut ca aspectele criticate de către recurenta-parata nu se circumscriu noțiunii de lucrări necesare exercitării și păstrării dreptului de servitute reglementata de disp. art. 630 si 631 din Vechiul Cod civil, astfel incat, in speta, nu poate fi acceptata ideea unei gresite aplicari a textelor de lege anterior mentionate.

Față de toate aceste considerente, Curtea a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod pr. civilă, l-a respins ca atare.

Împotriva deciziei civile nr. 1877/16 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești au formulat contestație în anulare, contestatorii A. E., A. M. și T. E. M..

Susținut contestatorii că potrivit literaturii de specialitate, pentru admisibilitatea contestației în anulare specială reglementată de art. 318 alin. 1 Cod procedură civilă, se cere a fi îndeplinită o singură condiție, respectiv hotărârea atacată să fie pronunțată de instanța de recurs.

In speță, această condiție este îndeplinită, decizia împotriva căreia au formulat calea extraordinară de atac a contestației în anulare fiind pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, ca instanță de recurs.

Cu privire la motivul contestației în anulare ce fundamentează omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de modificare sau casare, prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. 1 teza a doua C.proc.civ., arată contestatorii că se impune a se constata că instanța de recurs trebuia să respingă recursul sau să îl admită doar în parte, cerință ce este îndeplinită, instanța de recurs respingând recursul contestatorilor.

Referitor la termenul în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a contestației în anulare, solicită ca instanța de retractare să aibă în vedere:

- pe de o parte, dispozițiile art. 319 alin. 2 Cod proc. civilă potrivit cărora: „Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b sau c. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”;

- iar pe de alta parte, împrejurarea ca au luat cunoștință de hotărârea contestată la data de 24.10.2014.

In raport de aceste împrejurări, solicită a se constata că prezenta contestație în anulare a fost depusă cu respectarea termenului legal.

Referitor la temeinicia contestației în anulare, solicită a se avea în vedere că potrivit art. 318 alin. 1 teza a doua Cod proc. civilă „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (...) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

De asemenea, arată că recursul declarat de contestatori a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Astfel, susțin contestatorii că au criticat hotărârea recurată cu privire la următoarele aspecte principale:

- Hotărârea instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat în privința dreptului de servitute.

- Instanța de apel a omis voit să ia în considerare criticile formulate cu privire la hotărârea primei instanțe, referitoare la efectele hotărârii judecătorești în privința dreptului de servitute, la pretinsul risc al dobândirii proprietății și la confuzia dintre servituțile legale și servituțile constituite prin fapta omului.

Prima instanță a apreciat în mod greșit că hotărârea produce efecte constitutive de drepturi, iar nu efecte declarative și în mod neîntemeiat, că au dobândit dreptul de proprietate pe riscul lor, realizând, totodată, o confuzie între servituțile legale și servituțile constituite prin fapta omului.

Hotărârea instanței de apel face o aplicare greșită a răspunderii civile delictuale.

Sub un prim aspect, solicită a se constata că instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la motivul de recurs referitor la omisiunea voită a instanței de apel de a analiza criticile formulate cu privire la „efectele hotărârii judecătorești în privința dreptului de servitute".

In cadrul acestei motiv de recurs, au arătat contestatorii că au solicitat instanței de apel să constate că prima instanță a făcut o apreciere greșită cu privire la dreptul lor subiectiv, considerând că servitutea de trecere constituită nu putea fi încălcată, atât timp cât nu există acest drept, fiind constituit și urmând a-și produce efecte juridice după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Pentru a se pronunța în acest sens, au arătat contestatorii, instanța a avut în vedere faptul că hotărârea judecătoreasca produce efecte constitutive, urmând ca dreptul de servitute sa fie constituit după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Or, hotărârea judecătorească pronunțată în cauză are efecte declarative, întrucât dreptul de servitute este un drept recunoscut de lege proprietarului fondului dominant, iar prezentul litigiu a fost declanșat ca urmare a nerespectării acestui drept de către proprietarul fondului aservit.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauză, s-a constatat că sunt beneficiarii unui drept legal de servitute, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege în acest scop.

Arată că, hotărârea judecătorească produce efecte retroactive, constatând drepturi preexistente. Pe de altă parte, servitutea de trecere este o servitute care rezultă din lege, este necontinuă și aparentă.

Servituțile legale sunt definite ca fiind acele servituți care se stabilesc prin lege, pentru considerente de asigurare a posibilității de utilizare a unor fonduri sau în interesul comun al proprietarilor unor fonduri învecinate. In consecință, izvorul servituții îl constituie legea.

Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul servituții poate exercita acțiunea confesorie, urmărind, astfel, recunoașterea dreptului său real de servitute.

D. urmare, hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul acțiunii confesorii va produce efecte retroactive, recunoscând existența unui drept izvorât din lege, încă de la momentul îndeplinirii cerințelor privitoare la existența dreptului de servitute (existența unor terenuri învecinate, existenta unui loc înfundat, etc.).

In cazul de față, prima instanță a reținut că cerințele legale privitoare la constituirea servituții existau / erau îndeplinite încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Ca atare, hotărârea judecătorească pronunțată în cauză are natura de a recunoaște existența unui drept preexistent, izvorât din lege, iar nu de a reprezenta un titlu constitutiv al acestui drept.

Aceste aspecte erau esențiale pentru stabilirea regimului juridic al servituții din perspectiva:

- momentului la care s-a născut dreptul, respectiv obligația corelativă a apelantei-pârâte O. P. de a respecta servitutea;

- efectele hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea confesorie;

- efectele servituții legale.

In același timp, aceste aspecte erau de natură a dovedi fapta ilicită a intimatei-pârâte O. P..

Astfel, apreciază contestatorii că dreptul lor subiectiv cu privire la servitute s-a născut la momentul dobândirii terenurilor și că acesta rezultă din lege.

De asemenea, acțiunea promovată a avut scopul protejării acestui drept, iar nu constituirii acestuia. D. urmare, hotărârea judecătoreasca a avut rolul recunoașterii dreptului de servitute și s-a fundamentat pe faptul că cerințele legale privitoare la servitutea de trecere erau îndeplinite în cauză. Cu alte cuvinte, instanța a constatat un drept preexistent disputei judiciare, a cărui nerespectare a reprezentat cauza acțiunii confesorii.

Or, omițând/evitând să se pronunțe cu privire la aceste chestiuni de drept, instanța de apel a comis o greșeală ce a influențat fundamental judecata cu privire la cererea de despăgubiri.

De vreme ce rezultă fără tăgadă existența dreptului de servitute, încă de la momentul dobândirii terenurilor, este evident că manifestarea intimatei-pârâte O. P. de a nu permite exercitarea servituții de trecere reprezintă o faptă ilicită.

Prin urmare, în considerarea aceste aspecte, instanța de apel nu ar fi putut constata faptul că intimata-pârâtă O. P. nu a comis o faptă ilicită, ci dimpotrivă, fapta ilicită fiind dovedită în cauză.

„Cu privire însă la momentul nașterii acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, se constata că, în mod nelegal a apreciat judecătoria ca acesta coincide cu pronunțarea hotărârii, servitutea fiind constituită prin hotărârea judecătoreasca”.

„Faptul ca neajungând la o înțelegere cu privire la dreptul efectiv de trecere, date fiind condiționările impuse de parata, reclamanții au fost obligați sa se adreseze instanței, inclusiv cu un capăt de cerere privitor la servitute, nu transforma caracterul hotărârii întruna constitutiva de drept sub aspectul analizat, așa cum în mod eronat a apreciat judecătoria”.

„In realitate, reclamanții nu au urmărit altceva decât recunoașterea judecătoreasca a dreptului de servitute, născut asa cum s-a demonstrat in precedent in puterea legii la momentul dobândirii dreptului de proprietate, astfel incat hotărârea judecătoreasca produce, sub acest aspect efecte retroactive."

Prin urmare, prin cercetarea acestui motiv de recurs ar fi trebuit să se ajungă la concluzia că nerespectarea de către intimata-parata O. P. a dreptului de servitute, izvorât din lege și recunoscut prin hotărâre judecătorească, reprezintă o faptă ilicită, care îi îndreptățește să pretindă și să obțină obligarea autorului faptei ilicite (în speța, O. P.) la plata despăgubirilor aferente prejudiciului cauzat.

Sub un alt doilea aspect, solicită a se constata faptul că instanța de recurs o omis să se pronunțe asupra motivelor de recurs din perspectiva temeiului de drept invocat prin cererea de recurs.

Astfel, instanța a apreciat, că „aspectele sesizate de reclamanți nu pot atrage incidența disp. art. 304 pct 9 C.proc.civ., ci, eventual, a disp. art. 304 pct. 7 C.pr.civ., potrivit cărora hotărârea poate fi atacată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”.

Prin urmare, instanța de recurs a analizat motivele cu privire la împrejurarea că instanța de apel a omis voit să ia în considerare criticile referitoare la pretinsul risc al dobândirii proprietății și la confuzia dintre servituțile legale și servituțile constituite prin fapta omului în considerarea unui alt temei de drept ,iar nu a celui indicat.

Așadar, nu se poate face o disociere între motivele de recurs și temeiul de drept indicat de către recurent, întrucât, prin aceasta, motivele rămân neanalizate din perspectiva dorită de către recurent.

Or, susțin contestatorii că nu au solicitat instanței recurs să constate că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci au arătat că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub un al treilea aspect, procedând în aceeași modalitate, instanța de recurs a omis să analizeze criticile referitoare la aplicarea greșită a legii cu privire la răspunderea civilă delictuală.

In mod similar, susțin contestatorii, instanța de recurs a ignorat împrejurarea că au invocat aceste critici în cadrul motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă și le-a analizat din perspectiva interpretării probatoriilor.

Astfel, criticile formulate au vizat în mod evident aspecte de nelegalitate a hotărârii din perspectiva greșitei aplicări a legii cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Or, se poate constata cu ușurință faptul că instanța de recurs a omis să analizeze motivele de recurs care priveau greșita aplicare a legii în cazul răspunderii civile delictuale.

Se constată, că nu au fost analizate criticile prin care au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii în ceea ce privește existența faptei ilicite, cerință a răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanța de apel a apreciat că intimata, O. P. nu a săvârșit o faptă ilicită, reținând ca nu a refuzat niciodată accesul la cele două terenuri și că pretinsul refuz a fost justificat de necesitatea respectării „regulamentului privind accesul și circulația persoanelor pe teritoriul Petrobrazi”.

Au susținut contestatorii că dreptul de servitute a fost recunoscut necondiționat, fără nicio restricție, precum cele pretinse de către O. P. la momentul dobândirii terenului și care i-au determinat sa promoveze această acțiune.

Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere împrejurarea că, prin hotărârea pronunțată, nu au fost impuse condiții suplimentare celor în care ar fi dorit să exercite dreptul de servitute.

Cu privire la cererea de obligare la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber și neîngrădit la acestea, în vederea desfășurării de activități comerciale, în cuantum de 7.959.369 Euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate și data întocmirii raportului de expertiză contabilă, instanța de apel ar fi trebuit să constatate că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, răspunderea civilă delictuală are o funcție reparatorie, care constă în repararea prejudiciului cauzat persoanei păgubite, constituind un mijloc de apărare a drepturilor civile încălcate.

Din perspectiva analizată, în cauză, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 998-999 din vechiul Cod civil pentru a exista răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția.

Referitor la prejudiciu, arată ca, de vreme ce existența acestuia a fost dovedită, cuantumul este cel stabilit prin raportul de expertiză contabilă întocmit cu ocazia administrării acestei probe de către prima instanță.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei contestate, rejudecarea recursului, cu consecința admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, în sensul admiterii apelului formulat de către contestatori si schimbării în parte a hotărârii apelate, admiterea capătului de cerere privitor la obligarea pârâților la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor, cauzată de imposibilitatea accesului liber și neîngrădit la acestea, în vederea desfășurării unor activități comerciale, în cuantum de 7.959.369 Euro, sumă care acoperă contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor pe perioada cuprinsă între data dobândirii dreptului de proprietate și data întocmirii raportului de expertiză contabilă.

Intimata O. P. SA nu a formulat întâmpinare ci a depus note scrise prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă sau neîntemeiată a contestației în anulare specială.

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:

Susținerea contestatorilor că se impune a se constata că instanța de recurs trebuia să respingă recursul sau să îl admită doar în parte, cerință ce este îndeplinită, instanța de recurs respingând recursul contestatorilor, este nefondată, întrucât, în realitate contestatorii critică soluția dată de instanța de recurs și nicidecum nu motivează incidența prev. art. 318 alin. 1 teza II Cod pr. civilă.

Mențiunea contestatorilor cu privire la termenul în care poate fi promovată calea extraordinară de atac a contestației în anulare, solicitând ca instanța de retractare să aibă în vedere:

- pe de o parte, dispozițiile art. 319 alin. 2 Cod proc. civilă potrivit cărora: „Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b sau c. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”;

- iar pe de alta parte, împrejurarea ca au luat cunoștința de hotărârea contestată la data de 24.10.2014, nu va fi analizată de către instanță, deoarece nu s-a pus în discuția părților tardivitatea formulării contestației în anulare.

Deși contestatorii susțin că instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la motivul de recurs referitor la omisiunea voită a instanței de apel de a analiza criticile formulate cu privire la „efectele hotărârii judecătorești în privința dreptului de servitute”, Curtea va reține că această critică este nefondată, întrucât instanța de recurs a motivat această critică la fila 34 din decizie începând cu alineatul 1.2, precizând că aspectele sesizate de către recurenți nu pot atrage incidența disp. art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, ci eventual ale art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă.

De asemenea, instanța de recurs a reținut în ceea ce privește critica referitoare la efectele hotărârii judecătorești în privința dreptului de servitute și confuzia dintre servituțile legale și cele constituite prin fapta omului, că acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de apel pentru că s-a constatat că s-a formulat apel doar în privința celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii, respectiv cel referitor la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale.

Așadar, instanța de recurs s-a pronunțat și pe critica analizată anterior.

Susțin contestatorii că instanța de recurs a avut în vedere faptul că hotărârea judecătoreasca produce efecte constitutive, urmând ca dreptul de servitute sa fie constituit după rămânerea definitiva a prezentei hotărâri, or, hotărârea judecătoreasca pronunțata în cauză are efecte declarative, întrucât dreptul de servitute este un drept recunoscut de lege proprietarului fondului dominant, iar prezentul litigiu a fost declanșat ca urmare a nerespectării acestui drept de către proprietarul fondului aservit.

Curtea observă că în cadrul acestei critici contestatorii susțin că hotărârea judecătorească are efecte declarative și nu constitutive cum a arătat instanța de recurs, însă această susținere nu poate fi încadrată în dispozițiile legale invocate de către contestatori.

Susținerea contestatorilor că instanța de apel nu ar fi putut constata faptul că intimata-pârâtă O. P. nu a comis o faptă ilicită, ci dimpotrivă, fapta ilicită fiind dovedită în cauză, iar instanța de recurs, prin cercetarea acestui motiv de recurs ar fi trebuit să ajungă la concluzia că nerespectarea de către intimata-pârâtă O. P. a dreptului de servitute, izvorât din lege și recunoscut prin hotărâre judecătorească, reprezintă o faptă ilicită, care îi îndreptățește să pretindă și să obțină obligarea autorului faptei ilicite (în speța, O. P.) la plata despăgubirilor aferente prejudiciului cauzat nu reprezintă în realitate o omisiune a instanței de recurs prevăzută de art. 318 alin. 1 teza a II-a din vechiul Cod de procedură civilă, mai ales că instanța de recurs la fila 36 din decizie pct. 1.3 a analizat incidența legii civile delictuală, respectiv a dispozițiilor art. 998 – 999 din vechiul Cod civil.

Contestatorii susțin că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivelor de recurs din perspectiva temeiului de drept invocat prin cererea de recurs, Curtea va reține că, așa cum s-a arătat în precedent la fila 34 pct. 1.2 s-a pronunțat asupra incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, reținând că aspectele sesizate de recurenți nu pot atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 ,ci eventual ale art. 304 pct. 7 din vechiul Cod de procedură civilă.

În consecință, nu poate fi vorba despre o nepronunțare a instanței de recurs pe motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, apreciind că acesta nu ar fi incident în cauză.

Se va respinge ca nefondată și critici că instanța de recurs a omis să analizeze criticile referitoare la aplicarea greșită a legii cu privire la răspunderea civilă delictuală, întrucât la fila 36 începând cu alin. 1.3 instanța de recurs a analizat incidența legii civile delictuale.

Deși contestatorii susțin că în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 998-999 din vechiul Cod civil pentru a exista răspunderea civilă delictuală, instanța de recurs la fila 34 începând cu alin. 1.3. a arătat că nu sunt incidente dispozițiile art. 998 – 999 din vechiul Cod civil, iar criticile contestatorilor din cererea de recurs nu reprezintă decât critici ce vizează pretinsa interpretare eronată a probatoriilor de către instanța de apel.

Față de toate aceste considerente Curtea va respinge ca nefondată contestația în anulare.

Curtea va lua act de declarația expresă a intimaților în sensul că vor solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondată contestația în anularea deciziei civile nr. 1877/16 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._ 10 al Curții de Apel Ploiești, formulată de contestatorii A. E., A. M. și T. E. M., toți cu domiciliul ales la SCA „D. și Asociații”, cu sediul în București, Șoseaua Kiseleff P. D., nr. 55, vila 6, sector 1, în contradictoriu cu intimatele . BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 1 și . – SUSUCRSALA PETROBRAZI, cu sediul în comuna Brazi, ., ., județul Prahova.

Se va lua act că intimații vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2015.

Președinte, Judecători,

E. S. V.-I. S. V. D.

Grefier,

D. V.

Red. ES

Tehnored. DV

2 ex./16.07.2015

Operator de date cu caracter personal

Nr. notificare 3120/2006