ICCJ. Decizia nr. 833/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV a civilă, sub nr. 1843/2005, la data de 9 mai 2005, H.I. și H.T. au cerut instanței ca, în contradictoriu cu A.V.A.S., să anuleze decizia nr. 180 din 25 martie 2005 emisă de pârâta A.V.A.S. în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care, netemeinic și nelegal, Ie-a fost respinsă notificarea și s-o oblige pe pârâtă la acordarea de despăgubiri pentru imobilul - moară din comuna Stănișești, sat Slobozia, jud. Bacău.
în motivarea demersului lor judiciar, reclamanții au arătat că în mod eronat s-a reținut de către pârâtă că nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a constituit obiectul notificării în condițiile în care au atașat notificării toate actele doveditoare impuse de prevederile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința nr. 1432 din 14 decembrie 2005, a respins excepția calității procesuale pasive a A.V.A.S., a admis contestația formulată de H.I. și H.T. împotriva deciziei nr. 180 din 25 martie 2005 cu privire la soluționarea notificării formulate și înregistrate sub nr. 1077 din 2 martie 2004, pe care a anulat-o și a obligat intimata A.V.A.S. să emită oferta de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.
Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă în speță, câte vreme această instituție a emis decizia contestată și că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu certificatul nr. 2703 din 5 iulie 1993 emis de Ministerul de Interne, Direcția Generală a Arhivelor Statului și cu procesul verbal din 10 septembrie 1056 întocmit de Sfatul popular Raionul Zeletin, comuna Slobozia, unde, la art. 12, figurează autorul reclamanților, H.L., cu teren în suprafață de 3,5 ha teren și o moară, în speță fiind incidente dispozițiile art. 221din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, care prevăd că în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele de preluare abuzivă.
împotriva sentinței a declarat apel pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
în motivarea apelului, pârâta A.V.A.S. a susținut că în mod greșit instanța de fond a anulat decizia nr. 180 din 25 martie 2005, care este legală și temeinică întrucât contestatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate la momentul soluționării notificării potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv cu acte translative de proprietate , astfel cum impun normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, respectiv cu act de vânzare-cumpărare, donație, extras de carte funciară.
Pârâta A.V.A.S. a mai susținut că prin obligarea sa de către instanța de fond la a face ofertă de despăgubiri, au fost interpretate și aplicate nelegal dispozițiile art. 13 alin. (1) Cap. III din Legea nr. 247/2005 deoarece prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, despăgubirile finale sunt date în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, A.V.A.S. neavând obligația de a face oferta de despăgubiri ci doar propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale.
Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 323 A din 29 mai 2006 a respins ca nefondat apelul pârâtei A.V.A.S.
Instanța de apel a reținut că prima critică din apel nu poate fi reținută în condițiile în care, ulterior emiterii deciziei nr. 180 din 25 martie 2005 de către A.V.A.S., Legea nr. 10/2001 a fost completată cu noi prevederi, respectiv art. 221introdus prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a statuat că în lipsa unor probe contrare, mențiunile din actul de preluare abuzivă fac dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate al celor îndreptățiți la măsuri reparatorii la Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut că aceste prevederi au menirea să complinească lacuna probatoriului în acele situații în care vechile acte de proprietate s-au pierdut, s-au distrus ori nu se mai găsesc, din orice motive, imobilele figurând însă în actele de preluare de la persoanele care le dețineau. Instanța de apel a motivat că reclamanții au dreptul la un proces echitabil, prevederile noi ale legii trebuind să fie aplicate, iar nu negate, constatând că instanța de fond a anulat decizia emisă de A.V.A.S. în raport de aceste noi prevederi și nu pentru ignorarea unor prevederi ale Legii nr. 10/2001 de către instituția care a emis decizia.
Instanța de apel a reținut că nici cea de-a doua critică nu este fondată, deoarece obligarea A.V.A.S. la emiterea unei ofertei de despăgubiri se înscrie în spiritul noilor reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dar și a controlului judiciar al instanței, care nu se poate desesiza în judecata cauzei.
împotriva acestei din urmă decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat, în termen legal, recurs, care, reiterând motivele din apel, a cerut admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii și menținerii deciziei nr. 180 din 23 mai 2005 pe care a emis-o în temeiul Legii nr. 10, ca fiind temeinică și legală.
Recursul nu este fondat.
Prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (republicată ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, care dispun la alin.1 că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive iar la alin. (2) că în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar), sunt aplicabile de îndată tuturor efectelor viitoare ale unor situații juridice constituite sub imperiul reglementării anterioare, respectiv cererilor de restituire formulate cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) din același act normativ.
Astfel fiind, în mod legal instanțele de fond și apel au reținut incidența în raportul juridic dedus judecății a acestor dispoziții legale, constatând că atât certificatul nr. 2703 din 5 iulie 2003 emis de Direcția generală a Arhivelor Statului, ce atestă existența procesului verbal de preluare a imobilului de la autorul reclamanților (H.L.), la data de 10 septembrie 1956, cât și certificatul nr. 843181 din 29 noiembrie 1993 emis de aceeași instituție prin care se atestă că, în urma cercetării fondului de arhivă al Prefecturii jud. Tecuci pe anul 1948, s-a găsit fișa industrială a morii din satul Slobozia de Jos, corn. Slobozia, plasa Stănișești, jud. Tecuci în care numele și prenumele proprietarului este L.H., fac dovada proprietății asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării (filele 6 și 7 din dosarul nr. 1843/2005 al Tribunalului București, secția a IV a civilă).
De altfel, este de reținut că, chiar înainte de modificarea prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la dovada dreptului de proprietate, norme metodologice de aplicare a legii prevedeau, la pct. 3.1. că "la art. 3 alin. (1) lit. a) din lege, în cadrul procedurii administrative, sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio). Cu toate acestea, în cazul în care imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element, în cazul în care nu există acte doveditoare privind preluarea imobilului (faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu)". Aceleași norme, prevedeau, la pct. 22.1, lit. d) că prin acte doveditoare se înțelege "orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, pentru mediul rural, extras de pe registrul agricol), la lit. g) fiind menționate "orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale". Or înscrisurile cu care reclamanții au înțeles să-și probeze calitatea de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/200 și pe care le-au și atașat notificării sunt tocmai de natura celor ce se încadrează în textele legale menționate, astfel că criticile recurentei A.V.A.S. cu privire la acest aspect sunt nefondate.
Cu privire la obligația A.V.A.S. de a emite ofertă de despăgubiri impusă de instanța de fond prin sentința confirmată de instanța de apel, este de reținut că nu contravine dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 întrucât oferta de despăgubiri reprezintă, în fapt, o propunere de despăgubiri, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind aceea care are competența, potrivit art. 13 de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor legii speciale.
Cum potrivit art. 16.5 alin. ultim din normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2995 aprobate prin H.G. nr. 1095 din 15 septembrie 2005, deciziile ce fac obiectul unor litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești, vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești, în mod corect instanța de apel a motivat că obligarea A.V.A.S. la emiterea unei ofertei de despăgubiri se înscrie în spiritul noilor reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dar și a controlului judiciar al instanței care nu se poate desesiza în judecata cauzei.
Având în vedere temeiurile care preced, se constată că recursul declarat de pârâta A.V.A.S. este nefondat și a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6496/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6429/2007. Civil → |
|---|
