ICCJ. Decizia nr. 1024/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a-V-a civilă, reclamanta T.D. a chemat în judecată pârâții SC P.H. SA și Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta SC P.H. SA să-i lase în deplină proprietate și netulburată posesie, parterul format din 3 spații comerciale în suprafață de 95,40 mp, situat în imobilul din sectorul 2, București, cu obligarea la plata daunelor interese, respectiv obligarea pârâtului Municipiul București la retrocedarea terenului aferent imobilului revendicat.
în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, inițial, întregul imobil a avut sediul în str. O., în prezent acesta fiind în str. V.L., clădirea fiind compusă din parter și mai multe etaje, parterul fiind special conceput și construit pentru spații comerciale.
Dreptul de proprietate asupra întregului imobil a fost dobândit de către T.D. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 septembrie 1919, T.D. decedând la 12 septembrie 1953. Potrivit certificatului de moștenitor din 09 decembrie 1998, defunctul proprietar a fost moștenit de către T.R., care la rândul său a decedat la 10 decembrie 2003, moștenitoare fiind reclamanta, în calitatea de soție supraviețuitoare.
Posesia întregului imobil a fost preluată de stat în anul 1950, în baza dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.
Prin dispoziția nr. 271 din 03 aprilie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului Bucuresti, i s-a restituit autorului reclamantei o parte din imobilul în litigiu, mai puțin apartamentele (înstrăinate unor persoane fizice) și spațiul comercial de la parter, pe motiv că acesta ar aparține unei persoane juridice.
Prin H.G. nr. 643 din 31 mai 1990 a fost reînființată întreprinderea de magazine P., în locul fostelor magazine G., aceasta preluând în administrare curentă mai multe spații comerciale, printre care și spațiul în litigiu. în anul 1992, s-a înființat SC P.H. SA, capitalul social al acestei societăți fiind preluat de la fosta SC P. SA, care includea și spațiul în litigiu.
Reclamanta a arătat că pârâta nu are nici un drept de proprietate asupra acestui spațiu comercial, întrucât H.G. nr. 643 din 31 mai 1990 nu poate produce, în ceea ce o privește, nici un efect juridic - acest act normativ nu a fost publicat în M. Of., astfel încât imobilul nu a intrat niciodată în circuitul civil general.
în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480,art. 644 - 645, art. 1294 și art. 998 C. civ., raportat la art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 2 lit. a), art. 22 și art. 51 din Legea nr. 10/2001.
La data de 07 noiembrie 2007, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu a fost notificată conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamna incidența alin. 5 din textul de lege invocat - nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii. A mai invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, deoarece prin dispoziția nr. 272 din 03 aprilie 2002 i-ar fi fost retrocedat autorului acesteia tot ceea ce acestuia i-a aparținut.
Mai mult, a susținut că prin adresa înregistrată la această societate din 12 decembrie 2001, reclamanta a recunoscut că spațiul ocupat de SC P.H. SA este obținut legal și, ca urmare, nu are nici o pretenție de a-i fi restituit în natură.
Titlul de proprietate al SC P.H. SA este un titlu valabil, în condițiile în care, nici hotărârea judecătorească de înființare, sentința civilă nr. 674/1992 a Judecătoriei sectorului 3, nici cea de constatare a dreptului de proprietate, sentința civilă nr. 10151/1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, ori actele de privatizare, nu au fost desființate în condițiile legii.
Privatizarea societății s-a realizat integral înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație în care devin incidente dispozițiile art. 29 din această lege, care statuează că, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor.
Față de toate circumstanțele cauzei, acțiunea reclamantei nu putea fi calificată altfel, decât ca o acțiune în revendicare de drept comun, situație în care instanța este chemată să verifice, în primul rând, admisibilitatea acestei acțiuni, față de dispozițiile legii speciale care impun în mod imperativ respectarea anumitor termene, pe care însă reclamanta le-a ignorat în mod evident.
La data de 16 martie 2007, reclamanta și-a precizat acțiunea, evaluându-și daunele interese, puse în sarcina pârâtei SC P.H. SA, la suma de 170.000 lei.
La data de 01 februarie 2008, a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, terțul intervenient M.G.G., acesta arătând că, în temeiul hotărârilor judecătorești pe care le-a depus la dosarul cauzei, este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, alături de reclamanta T.D., decizia Primarului General nr. 271 din 3 aprilie 2002 fiind anulată parțial, în sensul că i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din imobilul în litigiu. Cererea a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință de la acea dată.
Prin sentința civilă nr. 825 din 25 aprilie 2008, prima instanță a admis în parte acțiunea precizată și cererea de intervenție, a obligat pârâta SC P.H. SA să lase reclamantei și intervenientului, în deplină proprietate și liniștită posesie, spațiul comercial în suprafață de 84,64 mp, situat la parterul imobilului din București, sector 2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. I.A., respingând celelalte capete de cerere ca nefondate.
Prima instanță a reținut astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, pârâta nu putea da o rezolvare notificării cu privire la spațiul în litigiu, întrucât nu avea calitatea de unitate deținătoare, ci trebuia să comunice persoanei interesate ori să-i transmită direct deținătorului spațiului, notificarea formulată.
Dat fiind că pârâta nu a procedat în acest mod, pentru a nu priva reclamanta de beneficiul acordat de lege, tribunalul a admis că aceasta s-ar afla în situația în care s-ar fi procedat corect cu notificarea formulată, dar nu a primit un răspuns favorabil din partea unității deținătoare.
Tribunalul s-a raportat în soluționarea cauzei la dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, apreciind că, pentru situația imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, se aplică regula generală - restituirea în natură potrivit art. 1 alin. (1) din același act normativ.
Tribunalul a reținut că, prin dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București, dreptul de proprietate al reclamantei fusese deja recunoscut, astfel încât acesta nu mai putea fi repus în discuție în acest cadru procesual.
Pentru aceleași considerente de fapt si de drept, a fost admisă și cererea de intervenție, tribunalul constatând că intervenientul are aceleași drepturi ca și reclamanta, câtă vreme prin sentința civilă nr. 56 din 24 ianuarie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a constatat că acesta este titularul dreptului de proprietate, în cotă de 1, asupra imobilului în litigiu.
Referitor la revendicarea spațiului adăugat de pârâtă, cererea a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra acestuia.
Cererea privind plata despăgubirilor pentru prejudiciului creat prin degradarea imobilului în litigiu a fost, de asemenea, apreciată ca nefondată, nefiind dovedite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 69 din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamatei, a admis apelul pârâtei SC P.H. SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, pentru spațiul comercial de 84,65 mp, situat la parterul imobilului din București, sector 2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. I.A., reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent la prețul pieței, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
S-a constatat că, în cauza de față, notificarea formulată de T.R. a fost soluționată în mod irevocabil - în ceea ce privește cererea de restituire în natură - prin dispoziția nr. 271 din 03 aprilie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București, ceea ce înseamnă că efectele situației juridice create prin depunerea notificării s-au consumat la această dată.
Prin cererile deduse judecății, reclamanta și intervenientul au încercat să obțină recunoașterea calității lor de proprietari cu privire la imobilul deținut în prezent de pârâta SC P.H. SA, în condițiile în care nu au contestat în justiție dispoziția administrativă emisă în baza Legii nr. 10/2001.
întrucât până la modificarea și completarea acestei legi speciale, persoanele în cauză nu au dobândit calitatea de proprietari, li se vor aplica dispozițiile legale în vigoare, respectiv dispozițiile art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, care reglementează dreptul la despăgubiri la valoarea de piață a imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului. S-a reținut că legea nu se aplică retroactiv, calitatea de proprietar dobândindu-se ulterior intrării ei în vigoare și, ca atare, se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică.
Fiind de acord cu considerentele primei instanțe în ceea ce privește calitatea reclamantei și a intervenientului de persoane îndreptățite la restituire, astfel cum rezultă din dispoziția nr. 271 din 03 aprilie 2002, sentința civilă nr. 56 din 24 ianuarie 2005, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, dovezi incontestabile privind dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, instanța de apel nu a mai reluat prezentarea acestora.
Câtă vreme nu s-a obținut anularea actelor de privatizare și, în condițiile în care, la data soluționării cauzei, pârâta era privatizată integral, s-a apreciat că aceasta are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, persoanele îndreptățite putând să-și valorifice dreptul prin echivalent, la valoarea de piață a bunului.
Cu privire la natura juridică a cererii de chemare în judecată, s-a reținut că instanța de fond a arătat în mod corect că nu-i este imputabil contestatoarei faptul că notificarea formulată în termen, nu a fost comunicată de către primărie, deținătorului imobilului, deși art. 28 din legea speciala prevedea această obligație, mai mult, conform art. 22 alin. (4) "notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul".
S-a avut în vedere și Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of., Partea I nr. 764 din 12/11/2007, în cuprinsul căreia s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. într-o atare situație, instanța este chemată a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori, în situația în care restituirea nu este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri.
Cu privire la criticile care vizează lipsa de identitate dintre imobilul ce a aparținut autorilor persoanelor îndreptățite și cel deținut în proprietate, ca urmare a actului privatizării, de către pârâta SC P.H. SA, s-a constatat că nu s-a depus și nici nu s-a solicitat nici o probă pertinentă a face dovada faptului pretins. Un argument în plus reținut de instanță l-a constituit faptul restituirii, în modalitățile prescrise de lege, a imobilului în litigiu, prin dispozițiile nr. 271 din 3 aprilie 2002 și nr. 6408 din 05 octombrie 2006, concluzia acesteia fiind în sensul că, ar fi imposibil ca, în raport de procedura urmată, să se constate situații de fapt diferite cu privire la identitatea aceluiași imobil.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că, prima instanță a apreciat în mod corect că nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor care ar fi putut atrage răspunderea civilă delictuală, potrivit dispozițiilor art. 998-999 C. civ.
Referitor la chiria încasată de pârâtă în baza contractelor de subînchiriere, s-a reținut că, la momentul încasării chiriei, pârâta era unicul proprietar al clădirii, prerogativă care îi conferea acesteia beneficiul tuturor atributelor dreptului de proprietate.
Numai în cadrul procesului de față, reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate, ori, într-o atare situație, fructele civile i se cuvin pârâtei SC P.H. SA, potrivit dispozițiilor art. 485 - 486 C. civ.
Construcția de 14 mp efectuată de pârâtă este proprietatea acesteia, câtă vreme a fost ridicată în calitate de proprietar al terenului și, prin urmare, nu poate avea regimul juridic al imobilelor naționalizate.
împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs, (I) la data de 19 martie 2009, reclamanta T.D. și (II) la data de 27 martie 2009, intervenientul M.G.G., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
(I) Recurenta-reclamantă T.D. a criticat decizia instanței de apel sub următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a susținut că decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Pe aceste temeiuri de drept, recurenta-reclamantă a arătat că, instanța de apel a ignorat actele normative care privesc cauza dedusă judecății și nu a văzut toate înscrisurile existente în dosar, legalizând în acest fel măsurile abuzive ale pârâtei SC P.H. SA, care, încălcând legea privind disciplina în construcții, a realizat încăperea denumită depozit-magazie, fără autorizație de construcție, punând astfel în pericol viața locatarilor din imobil.
Instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei, din care rezultă cu evidență că pârâta este o societate privată, cu capital mixt româno-olandez, care nu a fost înființată printr-o hotărâre de guvern pentru a putea fi privatizată după metoda MEBO, potrivit dispozițiilor Legii nr. 77/1994, respectiv pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 247/2005.
S-a susținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, după modificarea adusă prin Titlul I din Legea nr. 247/2005, nu pot fi aplicate retroactiv în cauza de față, întrucât, potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavînd putere retroactivă.
Titlul VII art. 1 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicare Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 - spațiul comercial în litigiu nu constituie un imobil demolat pentru a nu putea fi restituit în natură, adevăraților proprietari.
Imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, confirmarea acestui fapt fiind atestat chiar de dispoziția administrativă nr. 271 din 03 aprilie 2002 a Primarului Municipiului București.
Dată fiind această situație, moștenitorii îndreptățiți la restituirea în natura au solicitat pe calea dreptului comun spațiului comercial în litigiu, acțiune admisibilă potrivit Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație si Justiție.
Spațiul comercial în litigiu nu se afla evidențiat în capitalul social al SC P. SA, la data înființării SC P.H. SA, care a avut loc prin sentința civilă nr. 674 din 18 februarie 1992 a Judecătoriei sector 3 București, iar fără îndeplinirea acestei condiții obligatorii impusă de art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, moștenitorilor îndreptățiți nu li se pot acorda despăgubiri pentru acest spațiu comercial la nivelul valorii prețului de piață, aceștia fiind îndreptățiți la restituirea în natură a spațiului comercial în litigiu.
Pârâta SC P.H. SA nu a fost privatizată pentru a beneficia de prevederile art. 60 titlul I al Legii nr. 247/2005, deoarece nu fusese o societate cu capital integral de stat, înființată printr-o hotărâre de guvern. Vânzarea-cumpărarea acțiunilor prin cele două contracte invocate în cauză nu constituie o privatizare, pentru că societatea fusese deja privatizată, așa cum rezultă din sentința civila nr. 674 din 18 februarie 1992 a Judecătoriei sector 3 București.
înființarea SC P.H. SA, cu un capital de stat în valoare de 20.875.000 lei vechi, care a avut loc prin H.G. nr. 643/1990, nu poate fi validată, întrucât hotărârea nu a fost publicată în M. Of. al României, așa cum rezultă din adresa Secretariatului General al Guvernului României din 14 septembrie 2004.
Pârâta SC P.H. SA a indus în eroare instanța de judecată de la Judecătoria sectorului 2 București, atunci când a obținut sentința civilă nr. 10151 din 18 noiembrie 1994, hotărâre devenită irevocabilă din cauza neformulării în temen a recursului de către Municipiul București și SC A. SA București, entități juridice care administrau la acea dată imobilul în litigiu.
Pârâta a indus în eroare și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, atunci când a prezentat această hotărâre pentru a solicita atribuirea în proprietate a imobilului, iar această Comisie, datorită incompetenței, dar și a altor interese, a stabilit în cuprinsul dispoziției nr. 271 din 03 aprilie 2003 că SC P.H. SA este proprietara spațiului comercial în litigiu.
Chiar dacă privatizarea pârâtei ar fi fost legală, imobilele preluate de stat în mod abuziv, prin naționalizare, cum este cazul de față, se pot restitui în natură de către societățile comerciale deținătoare, în cazul în care privatizarea acestora s-a făcut prin contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni.
în legătură cu considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - recurenta-reclamantă a arătat că, deși într-unul din paragrafele deciziei, instanța de apel a constatat că reclamanta și intervenientul nu ar avea calitatea de proprietari ai spațiului comercial în litigiu, deținut de pârâta SC P.H. SA, concluzionează, în finalul aceleiași decizii că, persoanelor îndreptățite în sensul legii speciale, li se vor aplica dispozițiile legale în vigoare, aceștia având dreptul la despăgubiri calculate la prețul de piață al imobilului, măsură care nu ar fi putut fi dispusă dacă aceste persoane nu ar fi avut calitatea de proprietari.
Tot astfel, instanța de apel a constatat într-o parte a hotărîrii că, notificarea care a stat la baza emiterii dispoziției de restituire nr. 271 din 03 aprilie 2002 a imobilului în litigiu, și-ar fi pierdut valabilitatea, prin necontestarea dispoziției în justiție, ulterior, aceeași instanță a arătat că prima instanță a procedat corect atunci când a stabilit că nu-i poate fi imputat contestatoarei faptul că notificarea, formulată în termen, nu a fost comunicată de către primărie, unității deținătoare, deși Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres această obligație.
în privința regimului juridic al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a considerat că instanța de fond a procedat corect, atunci când nu a respins acțiunea de revendicare ca inadmisibilă, întrucât instanța supremă, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2009 a stabilit că "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la acordarea efectivă a despăgubirilor civile. Ținerea în șah a dreptului de proprietate al persoanelor îndreptațite asupra spațiului comercial în litigiu, combinată cu absența totală a despăgubirilor, conduce în mod inevitabil la o situație inacceptabilă, respectiv ca aceste persoane să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. Decizia recurată, dar și dispoziția nr. 6408/2006 a Primarului General al Municipiului București, de restituire a spațiului comercial în litigiu, prin echivalent, constituie doar dreptul la despăgubiri, întinderea acestuia urmând a fi stabilită în condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, până la plata efectivă a acestor despăgubiri, instanța de apel, prin decizia recurată, a încălcat principiul proporționalității - spațiul comercial în litigiu nefiind preluat pentru o cauză de utilitate publică, ceea ce înseamnă că sarcina impusă prin această hotărâre judecătorească, recurenților, este disproporționată.
S-a susținut, totodată, încălcarea unor norme de procedură de către instanța de apel, în judecarea cauzei de față, astfel:
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, în decizia recurată, nu a arătat susținerile în forma prescurtata ale reclamantei T.D., cu arătarea dovezilor care se aflau la dosarul cauzei. Nu de aceeași soartă și tratament juridic a avut parte pârâta SC P.H. SA, căreia i-au fost analizate solicitările.
Instanță de apel a încălcat dispozitiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., care stabilesc că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății - instanța de apel a constatat că apelanta-pârâta SC P.H. SA are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motiv care nu a fost invocat de către pârâtă, nici în fața primei instanțe de fond, nici în apel.
(II). Recurentul-intervenient M.G.G. a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - întrucât instanța de apel a aplicat art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată a textului de lege. în cauza de față, erau incidente dispozițiile art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială.
Aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții legale - preluarea proprietății cu titlu valabil și existența dreptului de proprietate în patrimoniul unei societăți privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale.
în situația în care se constată că doar una din aceste condiții este îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispozițiile art. 21, după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, întrucât art. 27 este de strictă aplicabilitate.
Prin urmare, recurentul-intervenient a solicitat să se constatate că, prima condiție prescrisă de art. 27 din lege nu este îndeplinită, întrucât statul, în urma naționalizării, nu și-a constituit un titlu valabil asupra imobilului în litigiu.
în condițiile în care statul nu a dobândit valabil dreptul de proprietate, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără un titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Imobilul este restituibil în natură de către unitatea deținătoare, întrucât privatizarea s-a realizat prin cumpărarea de acțiuni și, ca urmare, aceasta a dobândit doar un drept de administrare, iar nu de proprietate asupra imobilului, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
Recurentul a susținut că decizia instanței de apel încalcă jurisprudența C.E.D.O. - Cauza T. și G. contra României, precum și toate celelalte hotărâri similare.
Atâta timp cât intervenientul și reclamanta justifică un bun în sensul Convenției, iar măsura dispusă de instanță prin decizia criticată prin cererea de recurs este o măsură iluzorie și imposibil de pus în aplicare, față de inactivitatea Fondului Proprietatea, recurentul a susținut că decizia atacată este nelegală.
Analizând cererile formulate din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, înalta Curte va constata că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Față de conținutul expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;
în calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).
Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, istoricul cauzei deduse judecății, prezentarea conținutului înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, expunerea propriului punct de vedere în legătură cu modul în care ar fi trebuit apreciate și valorizate probatoriile, toate cu repercusiuni directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.
Instanțele anterioare au prezentat întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin stabilirea situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare.
O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.
în fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate - nu de netemeinicie - și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pe de altă parte, cu referire la expunerea de motive a cererii de recurs a reclamantei, se impune a se preciza că, din coroborarea dispozițiilor art. 294 alin. (1), cu cele ale art. 316 C. proc. civ., rezultă în mod explicit ideea conform căreia, în recurs, partea interesată nu poate lărgi cadrul procesual de învestire, prin adăugarea altor pretenții civile, alături de cele deja formulate, în considerarea aceluiași pretins drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Textele procedurale susmenționate au ele însele ca temei juridic o dispoziție expresă si explicită a legii fundamentale, cu referire la folosirea căilor de atac, conform căreia "împotriva hotărârile judecătorești, părțile interesate . pot exercita căile de atac, în condițiile legii" - art. 129 din Constituția României.
în căile de atac, controlul judiciar presupune dreptul/obligația instanțelor ierarhic superioare de a se pronunța, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, asupra legalității și temeiniciei (în apel), respectiv, asupra legalității (în recurs) hotărârilor instanțelor judecătorești inferioare, cu condiția păstrării aceluiași cadru procesual de învestire inițial (părți, obiect, cauză juridică).
Cu aceste precizări, înalta Curte va răspunde punctual exclusiv criticilor de nelegalitate susținute prin cele două cereri de recurs deduse judecății, cu inevitabilele clarificări necesare ce se impun a fi făcute față de complexitatea cauzei, determinată de succesiunea în timp a actelor normative cu incidență în materia imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, de modalitatea concretă în care părțile cu interese contrare și-au consolidat/valorificat drepturile/interesele patrimoniale cu privire la imobilul în litigiu în decursul timpului, valorificarea jurisprudenței naționale și convenționale în acest domeniu, respectarea tuturor garanțiilor referitoare la dreptul efectiv de acces la instanța de judecată, respectiv la protecția proprietății.
în fapt, prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta T.D. a chemat în judecată pârâții SC P.H. SA și Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta SC P.H. SA să-i lase în deplină proprietate și netulburată posesie, parterul format din 3 spații comerciale în suprafață de 95,40 mp, situate în imobilul din sectorul 2, București, cu obligarea la plata daunelor interese, respectiv obligarea pârâtului Municipiul București la retrocedarea terenului aferent imobilului revendicat.
în drept, în raport de fiecare pretenție în parte, reclamanta și-a întemeiat în mod expres cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480,art. 644 - 645, art. 1294 și art. 998 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituție, art. 2 lit. a), art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Intervenientul M.G.G., s-a alăturat cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, susținând aceeași pretenție concretă de revendicare a imobilului în litigiu, în temeiul sentinței civile nr. 56 din 24 ianuarie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (definitivă prin Decizia civilă nr. 62/ A din 29 ianuarie 2007 a Curții de apel București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 292 din 21 ianuarie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție).
în ceea ce privește titlurilor de proprietate invocate de reclamantă și intervenientul în interes propriu asupra imobilul în litigiu, pe de o parte, și pârâtă, pe de altă parte, situația se prezintă astfel:
Reclamanta (prin acțiunea autorului său) și, ulterior, intervenientul (prin propria acțiune în justiție), au obținut dispoziția nr. 271 din 03 aprilie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului Bucuresti, respectiv, sentința civilă nr. 56 din 24 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (definitivă prin Decizia civilă nr. 62/ A din 29 ianuarie 2007 a Curții de apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 292 din 21 ianuarie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție), prin care le-a fost recunoscută calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra unei părți din imobilul în litigiu, mai puțin asupra apartamentelor - înstrăinate unor persoane fizice - și asupra spațiului comercial de la parterul imobilului. în cuprinsul acestei dispoziții administrative s-a făcut mențiunea expresă, conform căreia spațiul comercial în litigiu este în proprietatea pârâtei SC P.H. SA, în baza sentinței civile nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 București.
Prin sentința civilă nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 București, s-a admis acțiunea reclamantei SC P.H. SA, s-a constatat că imobilul în litigiu se află în patrimoniul reclamantei, cu consecința obligării pârâtei SC A. SA să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de chirie, fără temei legal, în perioada 01 decembrie 1990 - ianuarie 1994.
Față de această recunoaștere parțială a dreptului de proprietate, reclamanta a invocat în susținerea acțiunii pendinte în justiție, titlul inițial de proprietate al autorului său - actul de vânzare-cumpărare din 08 septembrie 1919, respectiv certificatele de moștenitor din 9 decembrie 1998 și din 19 februarie 2004.
Relevante în operațiunea de valorizare a titlurilor părților, dată fiind dinamica, dar și securitatea circuitului civil general, sunt și hotărârile judecătorești obținute de pârâta SC P.H. SA, respectiv sentința civilă nr. 2688 din 14 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 273/ A din 02 aprilie 2004 a tribunalului București, secția a IV a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1087 din 17 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, în cuprinsul cărora, în mod expres, s-a reținut că această societate este unica proprietară (și drept consecință, locator, în contextul raport juridic de locațiune dedus judecății în acest proces) asupra imobilului în litigiu, împrejurare care nu justifică pretenția reclamantei T.D. de evacuare îndreptată împotriva unei alte societăți comerciale (locatare).
în susținerea apărării, pârâta a depus și sentința civilă nr. 674 din 18 februarie 1992 a Judecătoriei sector 3 București, în raport de care a susținut în mod constant că este proprietara spațiului în litigiu, inclusiv prin acest act de înființare.
Nu fără relevanță juridică, în contextul prescris anterior, este și cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2173, sub nr. 2173, la registratura pârâtei, prin care mandatarul reclamantei precizează în mod expres că, în privința imobilului în litigiu, persoana pe care o reprezintă nu înțelege să formuleze nici o pretenție de restituire în natură, întrucât acesta este deținut în mod legal de societate. Din conținutul aceleiași cereri rezultă și că imobilul a fost revendicat de reclamant, acesta constituind obiectul notificării nr. 9620 din 19 iunie 2001.
Adresa de răspuns a societății pârâte la această solicitare a mandatarului reclamantei cuprinde o expunere pe larg a situației juridice a societății, configurată de întreaga succesiune de acte normative - legi, hotărâri de guvern, acte de constituire societate - cu privire la propriul patrimoniu și componența acestuia, respectiv contractele de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1995, din 23 ianuarie 1996, cu indicarea incidenței în ceea ce o privește a art. 27 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că singura posibilitate de asigurare a reparației civile pentru reclamantă, din punctul de vedere al pârâtei, este plata despăgubirilor de către A.V.A.S.
Din adresa din 23 octombrie 2006 emisă de A.V.A.S. rezultă că reclamantul s-a adresat cu solicitarea de restituire a imobilului în litigiu și acestei instituții, prin cererea înregistrată sub nr. DJ2/3367 din 15 august 2002, punctul de vedere al acesteia fiind în sensul de completare a probatoriului - sub aspectul dovedirii calității de persoană îndreptățită pentru imobilul în litigiu - cu precizarea expresă că instituția nu are calitatea de a restitui în natură imobilele revendicate, în conformitate cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, ci doar de a propune măsuri reparatorii în echivalent.
Ulterior, prin adresa înregistrată sub nr. 15081 din 01 iunie 2007, A.V.A.S. îi comunică mandatarului reclamantei faptul că societatea pârâtă a fost privatizată integral încă din anul 2001, respectiv că imobilul nu a aparținut niciodată instituției, ci societății pârâte, respectiv că procedura administrativă va fi suspendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei civile aflată deja pe rolul instanțelor de judecată - acțiunea în revendicare de față.
S-a depus la dosarul cauzei și dispoziția Primarului General al Municipiului București A.V., nr. 6408 din 05 octombrie 2006, din cuprinsul căreia rezultă că s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate și spațiul comercial în suprafață de 95,40 mp, ocupat de societatea pârâtă în baza sentinței civile nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 București.
Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea s-au configurat prin propria manifestare de voință a reclamantei și intervenientului (în cuprinsul cererii de intervenție, acesta precizează, în mod expres, că susține toate apărările cu privire la preferabilitatea titlului de proprietate al antecesorilor lor, în raport de titlul de proprietate al pârâtei) - în special, modul de formulare al petitului acțiunii, respectiv temeiul juridic invocat expres - au îndreptățit instanțele anterioare să califice și, drept consecință, să cerceteze acțiunea conjugată a celor două părți - cerere principală introductivă de instanță și cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei - ca o acțiune în revendicare.
Acțiunea în revendicare dedusă judecății în aceste circumstanțe de fapt (prezentate în expunerea de motive a instanțelor fondului, susținute prin probele încuviințate și administrate în cauză) și de drept (în egală măsură antamate de instanța de apel), se impune a fi privită ca fiind expresia concretă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, menit să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate invocat în cauză - disputat de ambele părți cu interese contrare, în considerarea unor titluri de proprietate concrete, privite în dinamica lor, nedesființate prin nici o cale permisă de lege (căi de atac, acțiuni în nulitate) - orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din C.E.D.O. - în acest sens, sunt relevante cauza B. contra României, cauza G. contra României.
Jurisprudența instanțelor naționale a statuat, cu caracter de principiu, în privința acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că aceasta este admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, respectiv că aceasta trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 și următoarele C. civ. Totodată, a fost reconfirmat caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare - consecință a naturii acțiunii și a caracterului perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv - cu precizarea că, această recunoaștere nu poate și nici nu trebuie să însemne, neapărat, obținerea bunului imobil de către titularul acțiunii, în orice condiții și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.
în egală măsură, trebuie avută în vedere Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este permisă și chiar indicată deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.
Prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei acțiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanția dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O.
S-a statuat în mod expres - în consonanță cu jurisprudența C.E.D.O., în concret cauza P. și P. contra Republicii Cehe - că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra bunul în materialitatea sa.
Din expunerea de motive a cauzei P. și P. contra Republicii Cehe s-a reținut un alt argument pentru protejarea securității raporturilor juridice, anume că atenuarea consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, este unul legitim, însă rolul instanțelor de judecată este de a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.
Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european prezentată anterior se raportează în mod expres la exigențele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, respectiv la preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante - unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice (în sensul că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată - cauza B. contra României).
Concluzia finală a deciziei pronunțate în interesul legii a fost aceea că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
în analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților aflate în conflict judiciar, înalta Curte a ținut cont de toate aceste considerente prezentate în paragrafele anterioare, care clarifică în mare parte, sub aspectul elementelor esențiale, raportul juridic litigios, astfel cum acesta s-a configurat în decursul întregii perioade de acțiune a legislației civile cu incidență asupra drepturilor/intereselor patrimoniale ale părților.
în cauza de față, înalta Curte apreciază că societatea-pârâtă beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de C.E.D.O., fiind justificată speranța ei legitimă de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul de proprietate invocat în apărare - sentinței civile nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 București - nu a fost desființat, ci, din contră, s-a consolidat - circuitul civil general a recunoscut eficiența tilului pârâtului în confruntarea lui directă, administrativă, și chiar judiciară, cu alte părți, inclusiv cu părțile adverse.
în jurisprudența instanței de contencios european s-a apreciat că, instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. - cauza P. contra Republicii Cehia, în cuprinsul căreia s-a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. în același sens, în hotărârea R. c. României din 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Prin modalitatea în care reclamanta și intervenentul au înțeles să valorifice prevederile legislației speciale în clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu, abandonând la un anumit moment dat procedura administrativă, deși aveau informațiile necesare în legătură cu deținătorul bunului imobil în litigiu, la care s-a adăugat, cel puțin din considerente formale, inerția/inacțiunea instituțiilor cu atribuții în derularea procedurilor administrative, se poate concluziona în sensul că, reclamanta și intervenientul, la momentul confruntării titlurilor de proprietate, nu justificau existența unui bun actual în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Solicitarea de a i se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care Statul Roman nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Critica fomulată de recurenți în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu este întemeiată, întrucât acestea nu pot constitui singurul temei juridic al soluționării raportului juridic litigios dedus judecății, complex din perspectiva actelor normative cu incidență în cauză, a titlurilor exhibate de părți, a efectelor juridice produse de acestea în circuitul civil general al bunurilor din momentul constituirii lor până în momentul adoptării legislației speciale de retrocedare a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, respectiv din perspectiva principiului securității raporturilor juridice.
Pentru ipoteza clasică în care persoana îndreptățită contestă dispoziția administrativă obținută din partea pârâtei-societate comercială privatizată, cu sau fără participarea în proces a instituției publice implicate în privatizare, în condițiile stabilirii nevalabilității titlului statului și prin efectul Deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale - ceea ce înseamnă neîndeplinirea cerințelor impuse de textul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială - persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură.
într-o astfel de situație, societatea comercială privatizată opune titlului reclamantului un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni (nu de active, corespondent al patrimoniului, cum este cazul pendinte), un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nu o hotărâre judecătorească care să fi tranșat asupra calității de proprietar asupra bunului în litigiu.
Hotărârea judecătorească invocată în apărare de societatea pârâtă în cadrul acțiunii în revendicare pendinte se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat - prezumție absolută irefragabilă, reglementată de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. - consecința directă fiind aceea că partea se poate prevala de dreptul recunoscut prin acest act jurisdicțional.
Legea nouă nu poate avea efect asupra hotărârilor judecătorești anterioare, rămase definitive și irevocabile sub imperiul legii vechi, întrucât aceste hotărâri constituie pentru partea respectivă un drept câștigat. (ceea ce înseamnă că dreptul câștigat a intrat irevocabil în patrimoniul titularului).
Critica recurentei-reclamante conform căreia SC P.H. SA ar fi indus în eroare instanța de judecată, atunci când a obținut sentința civilă nr. 10151 din 18 noiembrie 1994, respectiv că această hotărâre ar fi devenit irevocabilă din cauza neformulării în temen a recursului de către Municipiul București si SC A. SA București, nu poate fi primită, întrucât desființarea unei hotărâri judecătorești nu se poate face altfel decât prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile prescrise de aceasta.
Nici critica referitoare la inducerea în eroare a Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, emitentă a dispoziției nr. 271 din 03 aprilie 2003, de către aceeași societate pârâtă, prin consemnarea faptului că SC P.H. SA este proprietara spațiului comercial în litigiu, nu poate fi reținută în lipsa unor elemente care să constituie veritabile critici de nelegalitate.
Criticile referitoare la nelegalitatea actelor privatizării pârâtei nu pot fi primite, pe de o parte, pentru că exced cadrului procesual de învestire iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi dovedit situația pretinsă, aceasta n-ar fi putut contracara efectele juridice ale hotărârilor judecătorești obținute de societatea - pârâtă (cu privire la clarificarea propriei situații juridice patrimoniale, dar și cu privire la clarificarea altor raporturi juridice, de locațiune, de evacuare) cu mult înainte de data intrării în vigoare a legii speciale de reparație civilă.
Respectând regula de principiu, contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, asemenea oricăror alte acte juridice, până la momentul desființării lor într-o procedură judiciară - pendinte, conform actelor dosarului - se bucură de prezumția de legalitate, cu toate consecințele ce decurg din conținutul lor pentru patrimoniul părților contractante.
în ceea ce privește critica referitoare la considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, înalta Curte a avut în vedere soluția legislativă expresă prescrisă de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. intervine modificarea hotărârii, în contextul constatării prioritare a legalității soluției instanței de apel.
Unele inadvertențe din conținutul hotărârii atacate, relevate de recurenta-reclamantă, sunt consecința unei analize structurate pe fiecare element în parte al considerentelor hotărârii, ea însăși determinată de modalitățile distincte și succesive de valorificare a pretinselor drepturi în justiție de fiecare din părțile procesului, respectiv de incidența și valorizarea în timp a efectelor actelor normative, cu privire la situația patrimonială proprie.
Susținerea recurentei-reclamante referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea - formulată în legătură cu soluția instanței de apel de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent la prețul pieței, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru spațiul comercial în litigiu, soluție pronunțată la data de 29 ianuarie 2009 - nu poate conduce, în condițiile actualului cadru legal de învestire, la casarea/modificarea hotărârii pronunțate, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a pus de acord soluția administrativă deja propusă (dispoziția nr. 6408/2006 a Primarului General al Municipiului București) cu situația juridică a pricinii pendinte, iar, pe de altă parte, raporturile juridice dintre persoanele cu interese contrare în acest proces, au primit o dezlegare judiciară, exclusiv din perspectiva pretenției de restituire în natură a imobilului.
Nu au putut fi reținute neregularități/încălcări ale normelor de procedură de către instanța de apel în judecarea cauzei de față, pe temeiul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât expunerea de motive a hotărârii atacate a relevat premisa stabilirii corecte și depline a situației de fapt a cauzei pendinte, în raport de care instanța a procedat la aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale considerate ca fiind incidente în cauză.
în egală măsură, în temeiul acelorași considerente, nu pot fi reținute încălcări ale dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., în judecata anterioară, împrejurarea că instanța de apel a constatat că pârâta SC P.H. SA are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă consecința firească a unui raționament juridic întemeiat pe situația de fapt pe deplin stabilită în cauză, în contextul legislației/jurisprudenței interne, dar și a legislației/jurisprudenței europeane.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile declarate de intervenientul M.G.G. și reclamanta T.D., prin tutore M.G., împotriva Deciziei nr. 69 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2184/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 419/2010. Civil → |
|---|
