ICCJ. Decizia nr. 5487/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 28861/3/2007, reclamantul B.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren și construcție, în măsura în care nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 și să fie obligat pârâtul să îi lase în deplină proprietate și liniștit posesie imobilul menționat.

în motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren în suprafață de 213 mp. și construcție. Imobilul a fost dobândit de bunicul său, B.H., numit și H. (sau H.U.), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10111 din 3 mai 1922 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat. Acesta a decedat la data de 25 decembrie 1953, moștenitorii săi fiind soția sa, H.B., și fiul său, S.B., după cum rezultă din actul de succesiune. H.B. a decedat la data de 28 februarie 1981, moștenitorul său fiind fiul său, S.B., conform actului de succesiune comun eliberat de Tribunalul Schoneberg. La data de 10 iulie 1988 a decedat și S.B., moștenitorii săi fiind J.B., în calitate de soție supraviețuitoare și reclamantul. La data de 10 decembrie 1998, a decedat și J.B., reclamantul fiind moștenitor în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor eliberat de Tribunalul Schoneberg.

Reclamantul a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, privind naționalizarea unor imobile, poziția 869, pe numele "B.H.".

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul acesteia, prin notificarea nr. 2679 din 13 august 2001, făcută în numele său de către mandatarul F.C., reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului. Notificarea a fost comunicată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc T.G. și înregistrată la Primăria Municipiului București. Ulterior a depus la acest dosar, în termenul legal, toate documentele necesare soluționării notificării, atât cele prevăzute de lege, cât și cele cerute în mod suplimentar de către comisia constituită pentru soluționarea acestor notificări. Cu toate că a depus toate documentele necesare și a stăruit în soluționarea acestei notificări, ea nu a fost soluționată nici până în prezent.

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, arătând că în situația de față, pârâtul nu a soluționat cererea sa în termenul legal și imperativ de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta echivalând cu un refuz tacit de restituire în natură, cu lipsa unei rezolvări favorabile.

Pentru aceste motive, cererea sa reprezintă o contestație întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (31), la refuzul pârâtului de restituire a imobilului în natură, care chiar dacă nu este unul expres, este incontestabil. în această situație, instanța este îndrituită să analizeze pe fond cererea sa și să-i recunoască dreptul la restituirea în natură a imobilului indicat, să dispună restituirea în natură a acestui imobil și să oblige pârâtul să-i lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Prin Sentința civilă nr, 1271 din 11 octombrie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin Decizia civilă nr. 646 R din 29 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursul, a modificat sentința, a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin Sentința civilă nr. 220 din 17 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a constatat că prezenta acțiune este una în revendicare imobiliară. A mai reținut că, din înscrisurile și expertizele tehnice efectuate, rezultă că apartamentele ce compun imobilul au fost vândute foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. A reținut că pârâtul Municipiul București nu mai este deci posesorul neproprietar al bunului întrucât acesta a înstrăinat imobilul, acțiunea în revendicare fiind neîntemeiată. în ceea ce privește suprafața de teren de sub construcție de 17,08 mp. ce nu a fost vândută, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, care prevăd că nu se restituie terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă nr. 565 A din 9 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecarea în fond aceleiași instanțe, reținând că prin Decizia civilă nr. 646/2007 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut că natura juridică a acțiunii este de contestație întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, contestație formulată împotriva refuzului pârâtului de restituire a imobilului în natură și nu o acțiune în revendicare.

în aceeași decizie, instanța a reținut că tribunalul este competent să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățită în cazul refuzului nejustificat al entităților deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța invocând în considerente decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

în rejudecare, Tribunalul București, a pronunțat Sentința civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 prin care a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale ale art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, str. L.B. nr. 28, sector 1 compus din teren în suprafață de 213 mp și construcție subsol, parter, etaj, pod care nu poate fi restituit în natură și a luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că reclamatul a formulat notificarea nr. 2679 la 10 august 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, însă notificarea lui nu a fost soluționată până în prezent, ceea ce îi deschide acestuia calea acțiunii în justiție pentru a se statua asupra pretențiilor formulate, astfel cum a stabilit înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX/2007.

Cercetând pe fond cauza, s-a reținut că imobilul din București, str. L.B. nr. 28 (fost nr. 58, fost șos. B. nr. 11, lot 58) compus din teren și clădiri a fot dobândit de H.B. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 10111 din 3 mai 1922.

Reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, fiind succesorul în drepturi al lui H.B., ce a fost moștenit de soția supraviețuitoare H.B. și de fiul S. H.B. a fost moștenită de fiul său, S.B., de pe urma căruia au rămas ca moștenitori reclamantul B.A. și J.B., fiecare cu câte o cotă de 1/2 din moștenire. J.B. a fost moștenită de către reclamant potrivit actelor de succesiune eliberate de Tribunalul din Schoneberg.

Imobilul a fost preluat de Stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 poziția 869 din anexă, de la B.H. (H.B.) și a fost ulterior vândut chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum urmează: ap. 1 de la parter către B.D.D. și J. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 184/20920 din 26 septembrie 1996, ap. 2 de la et. 1 către D.R.C. - prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2635/30169 din 6 ianuarie 1997, ap. 2 subsol către A.D. - prin contactul de vânzare-cumpărare nr. 3898/19628 din 2 aprilie 1997 și apartamentul fără număr către L.P. și V. - prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3857/24787 din 31 martie 1997.

Prin raportul de expertiză construcții ce s-a administrat, s-a stabilit că în imobil nu mai există nici un spațiu nevândut, iar prin răspunsul la obiecțiuni dat de același expert s-a precizat că în podul imobilului se află baia familiei D., cămara familiei A., iar restul podului ce nu formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, situat în zona paralelă cu strada, a fost împărțit între familia D. și B. care și-au delimitat prin înțelegere câte o boxă fiecare.

în ceea ce privește situația terenului aferent imobilului, stabilită în urma administrării unei expertize topografice, a rezultat că în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a vândut chiriașilor-cumpărători o suprafață de 158,41 mp. situată sub construcție, că suprafața în fapt a imobilului este mai mare decât cea din actele de proprietate (fiind de 255,39 mp. față de 213 mp. cât este înscris în acte), fiind liberă de construcții o suprafață de 79,9 mp.

S-a apreciat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul fiind îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de această lege, restituirea în natură a imobilului neputând fi asigurată față de realitatea înstrăinării construcției și a unei părți a terenului către chiriași, a necontestării acestor contracte, dar și în raport de conținutul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Expertiza construcții a stabilit că nu mai există spații nevândute către chiriași, iar în ceea ce privește spațiile comune vândute acestora, care însumate nu ating procentul de 100%, s-a arătat că întrucât au un caracter accesoriu față de bunul principal (locuințele vândute), urmează regimul juridic al bunurilor principale și nu pot forma obiectul unei dispoziții de restituire independent de acestea.

Aceste considerente sunt valabile și pentru podul imobilului.

Cât privește terenul liber de construcții rămas neînstrăinat s-a arătat că nici el nu poate face obiectul restituirii în natură pe de o parte întrucât este afectat servituții de trecere pentru proprietarii din imobil, astfel că se aplică prin analogie art. 11 alin. (2) și (9) din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte întrucât conform art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009, terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natură.

Prin Decizia civilă nr. 574/A din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile declarate de părți.

Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt a cauzei pe baza probatoriilor administrate.

Cu înscrisurile aflate în dosarul de fond la filele 7-16 apelantul-reclamant a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren în suprafață de 213 mp. și construcție având parter, etaj, pod ce aparținut numitului B.H. zis și He., de la care bunul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 869 din anexă. De asemenea, apelantul-reclamant a dovedit și calitatea sa de succesor în drepturi față de numitul B.H., al cărui descendent de gradul II este, cu înscrisurile aflate la filele 17-20.

Recunoscând reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la a obține măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța a pronunțat o hotărâre prin care a obligat pe pârât să remită în favoarea reclamantului dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale, art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren de 213 mp. și construcție formată din subsol, parter, etaj, pod, imobil imposibil de restituit în natură.

Cât privește apelul declarat de reclamant, s-a reținut că nu se poate proceda la restituirea în natură a părții de teren și de construcție din imobilul situat în București, str. L.B. nr. 28, sector 1, ce nu au fost înstrăinate.

în concret, aceste părți din imobil constau în suprafața de 79,9 mp. teren liberă de construcții, în cota indiviză de teren de sub construcție de 17,08 mp., în cota - parte indiviză de 58, 83% din podul casei și cota - parte indiviză de 81,41% din părțile de folosință comună aferente corpului de clădire în care se află apartamentul vândut familiei L.

Prima instanță a indicat mai multe motive pentru care solicitarea acestuia s-a apreciat că nu poate fi admisă, argumentul dat de conținutul art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009 fiind doar unul dintre acestea și singurul pe care apelantul-reclamant l-a combătut.

Astfel, în privința cotelor - părți indivize din spațiile comune ale imobilului, în mod corect și legal s-a arătat că, având un caracter accesoriu față de bunul principal, respectiv unitățile locative vândute chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, urmează regimul juridic al bunurilor principale potrivit principiului de drept accesoriul urmează soarta principalului. Drept consecință, cum contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la mai multe spații din imobil (toate unitățile locative) nu au fost contestate, deci sunt valabile și se păstrează, cotele indivize din spațiile comune nu pot forma obiectul unor dispoziții de restituire în mod distinct, independent de acestea, iar apelantul-reclamant nu ar putea deveni deținătorul unor cote indivize din părțile de folosință comună atâta timp cât nu ar deține nici un bun principal din imobil.

în privința terenului, de asemenea întemeiat Tribunalul a reținut că suprafața liberă de construcții nu poate fi restituită în natură întrucât este afectată servituți de trecere pentru proprietarii de unități locative din imobil, astfel că în privința acesteia se impune aplicarea prin analogie a prevederilor art. 10 alin. (2) și (9) din Legea nr. 10/2001, republicată, regăsindu-se aceleași rațiuni ca și în cazul menționat expres de textul legii, de a nu se fărâmița excesiv proprietățile și de a nu se constitui drepturi ce nu și-ar putea găsi exploatare rațională și utilă, ci s-ar transforma în eventuale surse de noi conflicte între aceste categorii de proprietari.

Aceste argumente sunt îndestulătoare pentru a obține o soluționare legală a cererii reclamantului de restituire în natură a acestor părți ce au mai rămas nevândute din imobilul ce a aparținut autorului său și pentru a justifica soluția primei instanțe, independent de argumentul dat de textul art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009 utilizat de instanță în privința terenului.

S-a apreciat că fiind vorba despre norme de drept material ale legii speciale de reparație în domeniul imobilelor preluate abuziv de Stat, în vigoare la data soluționării contestației, dispozițiile modificatoare ale art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009 sunt incidente și cauzei de față, fiind de imediată aplicare.

Nu se poate susține că aceste prevederi legale sunt inaplicabile reclamantului pe argumentul că această lege nu poate fi aplicată retroactiv, opunându-se principiul înscris în art. 15 din Constituție, dat fiind că notificarea sa a fost formulată sub regimul Legii nr. 10/2001 în varianta inițială, iar contestația împotriva refuzului intimatului a fost formulată în 2008, la nici una din aceste date, legea neavând acest conținut. Acceptarea acestei interpretări ar face inaplicabilă total Legea nr. 1/2009 întrucât toți notificatorii la Legea nr. 10/2001 au trimis notificări în termenul limită prevăzut de art. 22 alin. (5), așadar în anul 2001.

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, admiterea acțiunii și restituirea în natură a părții nevândute din imobilul din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compusă din teren liber de construcții, în suprafață 79,90 m.p., teren cotă indiviză de sub construcție, în suprafață de 17,08 m.p., podul casei, în proporție de 58.83%, precum și cota de 81,41% din părțile aflate în folosință comună, aferente corpului de clădire în care se află apartamentul vândut familiei L. (corp B pe schița expertizei topo).

în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, următoarele:

în mod greșit prima instanță a soluționat cererea și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții conținând propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul solicitat a fi restituit în natură, cererea fiind motivată în drept pe dispozițiile art. 282 și urm., 287 din C. proc. civ. și prevederile Legii nr. 10/2001 raportate la art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța era obligată să analizeze cauza sub toate aspectele sale, inclusiv cele arătate în cererea de chemare în judecată, motiv pentru care nu se poate susține că ar exista eventuale motivări ale instanței de fond care nu ar fi fost criticate, mai ales că apelul nu viza un anume aspect din dispozitivul instanței de fond.

Susține că a criticat hotărârea instanței de fond în întregime, în primul rând sub aspectul că cererea de chemare în judecată reprezenta o contestație întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (31), la refuzul pârâtului de restituire a imobilului în natură, motiv față de care instanța de fond ar fi trebuit ca analizând cererea să dispună restituirea imobilului în natură, iar nu să dispună obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții.

în ce privește soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la restituirea în natură a cotelor indivize din spațiile comune ale imobilului, în mod greșit s-a considerat că spațiile comune ale imobilului au un caracter accesoriu imobilului principal vândut și că nu se poate dispune restituirea acestora în natură atât timp cât reclamantul nu deține nici un alt spațiu din imobil, din moment ce aceste spații nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult, această opinie este total eronată în ce privește existența unui drept de servitute de trecere al proprietarilor apartamentelor din imobil, din moment ce acest drept nu a fost reglementat prin niciun act în vigoare la momentul formulării acțiunii.

într-adevăr, în situația în care s-ar fi dispus restituirea terenului în natură către subsemnatul, s-ar fi născut dreptul proprietarilor de apartamente din imobilul aflat în incinta terenului să solicite reglementarea acestui drept, însă în situația de față proprietarii de apartamente nu au beneficiat prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de nici un drept de servitute de trecere pe terenul aflat în incinta construcției și nu se poate considera că întreaga suprafață de teren de 79,90 mp ar fi destinată unei servituți de trecere.

Prin urmare, din moment ce obiectul cauzei de față nu a fost acela al stabilirii unei servituți de trecere, aspectul acesta nefiind tratat nici măcar de către expertul numit în cauză care nu a precizat că terenul liber de construcții ar fi fost afectat de acest drept de servitute de trecere, nu se poate concluziona de către instanța de apel că acest imobil nu se poate restitui în natură deoarece ar fi afectat de acest drept și că s-ar ajunge la o exploatare irațională a acestui teren, aceasta fiind strict o opinie personală a instanței de apel nefundamentată din punct de vedere al probelor existente la dosarul cauzei.

în ce privește incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, în mod greșit instanța de apel a considerat că dat fiind faptul că acestea sunt de imediată aplicare pot fi incidente și în prezenta cauză unde contestația a fost formulată în anul 2008, judecata acesta trebuind în realitate să se facă conform legii în vigoare la data refuzului tacit de soluționare. în realitate dreptul la restituirea în natură a părții nevândute din imobil s-a născut la apariția Legii nr. 10/2001 și era în vigoare la data formulării contestației, iar prevederile Legii nr. 1/2009 nu pot retroactiva.

Analizând recursul din prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 184/20920 din 26 septembrie 1996, nr. 2635/30169 din 6 ianuarie 1997, nr. 3898/19628 din 2 aprilie 1997 și nr. 3857/24787 din 31 martie 1997, apartamentele nr. 1 (parter) nr. 2 (etaj 1), nr. 2 (subsol), un alt apartament fără număr, au fost înstrăinate chiriașilor B.D.D. și J., D.R.C., A.D. și familiei L.P. și V.

Prin expertiza tehnică, specialitatea construcții, dispusă în cauză, s-a stabilit că în imobilul în litigiu nu mai există nici un spațiu nevândut, iar prin răspunsul la obiecțiuni s-a precizat că în podul imobilului se află baia familiei D., cămara familiei A., iar în restul podului au fost făcute două boxe ale familiilor D. și B.

Referitor la situația terenului aferent imobilului, s-a stabilit că, în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a înstrăinat chiriașilor-cumpărători suprafața de 158,41 m.p., situate sub construcție, fiind liberă de construcții suprafața de 79,9 m.p., teren afectat servituții de trecere pentru proprietarii apartamentelor din imobil.

Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, se exceptează de la restituirea în natură "terenurile aferente imobilelor ce au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995", noțiune prin care se înțelege "terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesare bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință".

Or, în speță, suprafața liberă a construcției nu poate fi restituită întrucât este afectată de servituți de trecere pentru proprietarii apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Aceeași situație este și pentru podul imobilului, adică are caracter accesoriu față de locuințele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, neputând fi restituit în natură.

în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul formulat în cauză ca nefondat.

← ICCJ. Decizia nr. 1485/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1452/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5487/2012. Civil