ICCJ. Decizia nr. 1741/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1741/2013
Dosar nr. 9151/30/2007*
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 976 din 21 octombrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 9151/30/2007, Tribunalul Timiş a respins excepţiile de necompetenţă materială, de neîndeplinire a procedurii concilierii prealabile şi de prescripţie, admiţând acţiunea reclamanţilor Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva pârâtei SC R. SA Timişoara, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 631.294,111 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate, respingând, totodată, cererea de chemare în garanţie a Regiei Autonome de Transport Timişoara formulată de societatea pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia necompetenţei materiale a tribunalului nu este întemeiată, litigiul având natură comercială, şi la fel excepţia neîndeplinirii procedurii concilierii prealabile, între părţi având loc un schimb de corespondenţă, prilej cu care au luat act fiecare de pretenţiile şi apărările celeilalte. Nici excepţia prescripţiei debitului nu a fost primită, având în vedere art. 8 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, de vreme ce reclamanţii au invocat temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, termenul de prescripţie începând să curgă de la data când s-a cunoscut întinderea pagubei, respectiv de la 30 septembrie 2005.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii au efectuat o serie de lucrări cu prilejul modernizării infrastructurii la reţeaua de transport în comun, în urma acestora fiind necesară reaşezarea unor elemente aparţinând reţelei electrice, termice, de gaze naturale, apă, canal şi telecomunicaţii. Prin Decizia nr. 44 din 30 septembrie 2005 a Curţii de Conturi - Camera de Conturi a Judeţului Timiş s-a constatat cuantumul cheltuielilor suportate la reţelele menţionate şi s-a dispus recuperarea acestora, inclusiv a cheltuielilor rezultate din reaşezarea elementelor reţelei de telecomunicaţii aparţinând societăţii pârâtei.
S-a constatat că respectivele cheltuieli revin pârâtei, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2002, proprietar al reţelei de transport fiind Municipiul Timişoara şi administrator Regia Autonomă de Transport Timişoara.
Constatând întemeiată acţiunea reclamanţilor, instanţa a admis-o ca atare, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 631.294,111 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la reţeaua de telecomunicaţii.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a apreciat că aceasta este neîntemeiată.
Împotriva sentinţei pronunţate de tribunal a declarat apel pârâta SC R. SA Timişoara, solicitând modificarea acesteia şi, în principal, respingerea acţiunii reclamanţilor, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanţie a Regiei Autonome de Transport Timişoara.
Instanţa de control judiciar a apreciat că apelul este fondat, însă numai pentru unele dintre motivele invocate, excepţiilor fiindu-le dată o dezlegare corectă.
Primul motiv de apel vizează excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată. Curtea a constatat că acest motiv de apel este neîntemeiat, întrucât, astfel cum just a reţinut şi prima instanţă, întrucât între reclamantul Municipiul Timişoara şi pârâta SC R. SA a existat o amplă corespondenţă legată de pretenţiile ce fac obiectul acţiunii pendinte.
Motivul de apel ce vizează soluţia primei instanţe asupra excepţiei prescrierii parţiale a dreptului la acţiune a fost apreciat ca neîntemeiat, întrucât se observă că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în pretenţii pe regulile îmbogăţirii fără justă cauză, iar paguba a fost cunoscută la 30 septembrie 2005.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, Curtea a reţinut că sunt nefondate susţinerile pârâtei SC R. SA, conform cărora nu i-ar reveni sarcina să suporte costurile de reaşezare a instalaţiilor de telecomunicaţii din vecinătatea liniilor de tramvai, instalaţii afectate de modernizarea transportului în comun.
În speţă, proprietar al reţelei de transport este Municipiul Timişoara, care este şi reclamant, iar Regia Autonomă de Transport Timişoara este administrator al reţelei de transport. În consecinţă, sunt întrunite condiţiile legale pentru ca SC R. SA, în calitate de furnizor de reţele de comunicaţii electronice, să suporte costurile implicate de reaşezarea reţelelor respective, cu ocazia efectuării lucrărilor de modernizare a liniilor de tramvai.
S-a reţinut din raportul de expertiză contabilă că sumele plătite de Municipiul Timişoara pentru reglementarea reţelelor de telecomunicaţii ale pârâtei SC R. SA sunt de 39.947,67 RON, iar nu de 631.294,111 RON, astfel cum greşit a stabilit prima instanţă, care a preluat tale quale această sumă din Decizia Curţii de Conturi nr. 44 din 30 septembrie 2005, fără a mai verifica modul în care auditorii publici externi au ajuns la această concluzie.
În consecinţă, s-a apreciat că numai suma plătită de la bugetul local poate fi solicitată şi recuperată de către Municipiul Timişoara, motiv pentru care, în urma admiterii apelului, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul că cererea introductivă a fost admisă în parte, pârâta fiind obligată să plătească Municipiului Timişoara doar suma de 39.947,67 RON.
Criticile din apel cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie au fost găsite a fi nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
Prin Decizia nr. 412 din 1 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 9151/30/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamaţiilor, a casat Decizia nr. 90/A din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că proprietarul reţelelor de transport este Municipiul Timişoara, iar administrator este chemata în garanţie, astfel că lucrările fiind efectuate de către aceştia, obligaţia de a suporta cheltuielile colaterale revine proprietarului instalaţiei, potrivit art. 31 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2002, text care prevede că titularul dreptului instituit în condiţiile art. 23, deci pârâta are obligaţia să reaşeze, pe cheltuială proprie, elementele reţelelor de comunicaţii electronice, în cadrul aceleiaşi proprietăţi, atunci când operaţiunea este necesară pentru construcţia de clădiri sau pentru efectuarea de lucrări de către proprietar sau, după caz, de către titularul dreptului de administrare. Prin urmare, lucrările fiind efectuate de către Municipiul Timişoara, în calitate de proprietar, pârâta SC R. SA, în calitate de furnizor de reţele de comunicaţii electronice, are obligaţia să suporte contravaloarea lucrărilor de reaşezare a reţelelor respective.
În speţă, se ridică, însă, problema întinderii, a cuantumului acestor despăgubiri, care nu a fost pe deplin lămurită de instanţele de fond. Astfel, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 631.294,111 RON, sumă care a fost diminuată, în faza de apel, la 39.947,67 RON, instanţa de control judiciar, prin administrarea probei cu expertiză, dând curs principiului nemijlocirii. Pentru stabilirea situaţiei de fapt incidentă în speţă, care să conducă la pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, în vederea soluţionării conflictului de interese cu care a fost sesizată, era necesar ca instanţa de apel să asigure un echilibru procesual, care, în speţa de faţă, se concretizează prin necesitatea administrării unei contradovezi, adică a unei noi expertize tehnice judiciare contabile, conform art. 201 şi urm. C. proc. civ.
Împrejurările de fapt care se impun a fi clarificate în litigiu vizează, în principal, determinarea sursei de finanţare, a naturii acesteia, precum şi a finanţatorilor lucrării de reabilitare a transportului urban în Municipiul Timişoara, în vederea stabilirii fără echivoc a părţii din investiţie pe care pârâta SC R. SA este obligată să o suporte, cu precizarea că o dezlegare în drept a acestei chestiuni s-a realizat, în sensul incidenţei art. 31 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2002, care atrage obligaţia pârâtei, în calitate de furnizor de reţele de comunicaţii electronice, să suporte cheltuieli ocazionate cu reaşezarea reţelelor respective.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 9151/30/2007*.
Curtea a dispus administrarea unei noi expertize contabile, de această dată, de către trei experţi, care a avut drept obiectiv lămurirea situaţiei de fapt, în sensul celor statuate prin decizia de casare.
Potrivit raportului de contraexpertiză, s-a stabilit că sursele de finanţare au fost împrumutul acordat de Banca Europeană de Investiţii, transferuri de la bugetul de stat, alocaţii de la bugetul local şi surse proprii ale regiei de transport local.
Din materialul documentar analizat de experţi a rezultat faptul că pentru reglementarea reţelelor de comunicaţii ale SC R. SA au fost efectuate cheltuieli în valoare de 969.235,20 RON.
A fost stabilită valoarea lucrărilor de reglementări reţele de telecomunicaţii efectuate în baza contractelor încheiate cu cei doi furnizori şi defalcarea acestora pe surse.
În ceea ce priveşte natura finanţării acestui proiect de reabilitare, s-a reţinut de instanţa de apel că se poate constata cu uşurinţă că este vorba de o cofinanţare, având următoarea structură: a) finanţare rambursabilă de tipul împrumutului bancar pe termen lung pentru investiţii; b) transferuri de la bugetul de stat către bugetul local pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe; c) alocaţii de la bugetul local în vederea achitării cheltuielilor suplimentare rezultate ca urmare a actualizării valorii totale a proiectului în funcţie de evoluţia indicelui preţurilor de consum, impozitele şi taxele aferente realizării proiectului, precum şi eventualele depăşiri provenite din modificarea unor reglementări legale în domeniul fiscal pe parcursul derulării proiectului; d) surse proprii ale Regiei Autonome de Transport Timişoara pentru acoperirea costurilor bancare determinate de derularea împrumutului.
S-a reţinut faptul că plata serviciului datoriei externe (rambursări de rate de capital, dobânzi şi comisioane) urmează să fie făcută de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara, din bugetul propriu, până în 15 septembrie 2019.
Instanţa de apel a apreciat, în raport de probele administrate, că suma netă de încasat, calculată până în data de 30 aprilie 2005, şi care se impune a fi recuperată de instituţiile reclamante de la pârâta apelantă este de 720.666,40 RON.
Curtea a înlăturat susţinerile apelantei, în sensul că numai valoarea cheltuielilor suportate de Municipiul Timişoara din bugetul local pentru traseele menţionate în cererea de chemare în judecată poate fi imputată societăţii pârâte, reţinând că plata serviciului datoriei externe către banca finanţatoare se va face de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara, din bugetul propriu.
De asemenea, nici critica referitoare la valorificarea concluziilor primei expertize tehnice în detrimentul contraexpertizei administrate în al doilea ciclu procesual nu a fost primită, în condiţiile în care tocmai acesta a fost motivul pentru care decizia anterioară a instanţei de apel a fost casată de instanţa supremă, cu argumentul că starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită.
În consecinţă, curtea de apel a respins apelul ca neîntemeiat, inclusiv în ceea ce priveşte critica adusă neadmiterii cererii de chemare în garanţie a Regiei Autonome de Transport Timişoara şi a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 10.560 RON către instituţiile reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva Deciziei civile nr. 142 din 27 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în termen legal, a declarat recurs pârâta care a solicitat în principal casarea hotărârii, iar în subsidiar modificarea acesteia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, după o prezentarea a evoluţiei cauzei în ciclurile procesuale anterioare, au fost invocate, în esenţă, următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât a fost încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, ceea ce atrage aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În speţă, recurenta a criticat nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor invocate prin cererea de apel, respectiv asupra excepţiilor invocate.
A apreciat că motivarea instanţei de apel care a apreciat că apelul este fondat, însă numai pentru unele dintre motivele invocate, excepţiilor fiindu-le dată o dezlegare corectă este insuficientă şi nu corespunde cerinţelor instanţei europene ca instanţele naţionale să-şi motiveze deciziile.
Recurenta a reiterat excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescrierii acţiunii a reclamanţilor.
De asemenea, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 304 pct. 8 şi 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, deşi în considerentele hotărârii pronunţate de curtea de apel au fost reţinute sursele de finanţare din expertiza efectuată, soluţia pronunţată de aceasta este în totală contradicţie cu concluziile raportului de expertiză.
Recurenta a arătat că suma suportată din bugetul de stat a fost de 262.005,22 RON, iar valoarea plăţilor efectuate către cei doi furnizori pentru trasele menţionate în acţiune, în perioada 14 decembrie 2004 - 14 decembrie 2007 (apreciată ca nefiind prescrisă) este de 89.564,07 RON, din care 30.159,01 RON reprezintă suma alocată din bugetul de stat.
Recurenta a învederat că nu poate fi obligată la plata unor sume de bani care nu au fost suportate din bugetul local.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie, s-a arătat că motivarea instanţei în sensul că Regia Autonomă de Transport Timişoara a efectuat toate plăţile către furnizori contravine soluţiei pronunţate pe fond care ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a Municipiului Timişoara cu suma de 631.294,11 RON.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin concluzii scrise depuse la dosarul cauzei, Municipiul Timişoara reprezentat de Primar şi Regia Autonomă de Transport Timişoara au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate de recurentă, Înalta Curte constată următoarele:
În cadrul cererii de apel cu care a învestit Curtea de Apel Timişoara, în primul ciclu procesual, pârâta R. a invocat, pe lângă criticile care au vizat fondul cauzei, şi greşita soluţionare a excepţiilor prematurităţii introducerii acţiunii şi cea a prescrierii parţiale a dreptului material la acţiune al reclamantei, precum şi soluţionare greşită a cererii de chemare în garanţie.
Prin Decizia civilă nr. 90/A din 6 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul şi a diminuat suma la care a fost obligată pârâta către reclamantă, pronunţându-se în considerentele deciziei în sensul că motivele de apel referitoare la modul greşit în care prima instanţă a soluţionat excepţiile prematurităţii şi prescripţiei sunt neîntemeiate, iar criticile din apel cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie sunt nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs numai reclamantele, iar instanţa supremă, prin decizia de casare, a analizat numai motivele de recurs referitoare la fondul cauzei, întrucât nu a fost învestită cu nicio critică referitoare la modul în care au fost soluţionate motivele de apel care se refereau la excepţiile invocate la fond şi la cererea de chemare în garanţie.
Prin urmare, deşi decizia pronunţată în apel a fost casată, este evident că trimiterea spre rejudecarea apelului a vizat aspectele cu care instanţa de recurs a fost învestită, respectiv cele referitoare la fondul cauzei, modul de soluţionare a excepţiilor şi a cererii de chemare în garanţie nefiind criticat, deşi pârâta ar fi avut interes să exercite calea de atac, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată în întregul său, iar admiterea cererii de chemare în garanţie îndrituind pârâta să se îndrepte împotriva unei alte persoane de la care ar putea recupera suma de bani la care a fost obligată.
Învestită din nou cu soluţionarea apelului, ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel Timişoara s-a pronunţat în limitele art. 315 C. proc. civ., fiind exclusă reexaminarea chestiunilor care privesc greşita soluţionare a excepţiilor invocate de pârâtă, care ar echivala cu declanşarea controlului judiciar prin exercitarea unui recurs la recurs care contravine principiului unicităţii acestei căi de atac.
Prin urmare, această critică este nefondată.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor instanţei de casare, iar considerentele hotărârii pronunţate de aceasta nu contravin dispozitivului. Astfel, instanţa de apel a identificat sursele de finanţare şi a stabilit datoria pârâtei, conform îndrumărilor din recurs, motivând înlăturarea susţinerilor apelantei în sensul că aceasta nu poate fi obligată decât la plata sumelor alocate din bugetul de stat.
Prin urmare, împrejurarea că soluţia pronunţată nu este cea dorită de apelantă nu poate atrage incidenţa motivului de modificare a deciziei prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se vor înlătura şi susţinerile recurentei referitoare la faptul că aceasta nu poate fi obligată decât la plata sumelor care au fost suportate din bugetul local, întrucât, în mod judicios, instanţa de apel a verificat temeinicia pretenţiilor reclamanţilor în raport de finanţatorii proiectului şi de obiectul cererii de chemare în judecată, conform indicaţiilor deciziei de casare.
Astfel, în raport de împrejurarea că au fost cofinanţate cheltuielile pentru executarea lucrărilor de telecomunicaţii, pârâta nu poate fi obligată numai la plata sumelor reprezentând alocaţii din bugetul local întrucât aceasta ar avea drept consecinţă diminuarea bugetului local cu sumele achitate din creditul rambursabil şi din alocaţiile de la bugetul de stat destinate finanţării obiectivelor de interes public din municipiul Timişoara.
Celelalte critici formulate în recurs sunt, de asemenea, neîntemeiate, modul de apreciere a probelor privind aspecte de netemeinicie a hotărârii care nu mai pot face obiect al analizei în recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă niciun motiv de modificare sau casare a deciziei recurate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 142 din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1698/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1742/2013. Civil → |
|---|
