Nulitatea absolută comision administrare credit bancar. Revizuirea cuantumului comisioanelor.

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SEC Ț IA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 302/2014

Dosar nr. 60584/3/2011

Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8486 din 14 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. (fostă F.) R.N. în contradictoriu cu pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. c) (referitoare la comisionul de administrare) şi pct. 5.2 (referitoare la posibilitatea revizuirii cuantumului comisioanelor) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie din 20 octombrie 2008.

A respins capetele de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare şi a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, precum şi celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Că la 20 octombrie 2008, s-a încheiat între reclamanta B. în calitate de împrumutat şi pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti, în calitate de împrumutător (creditor ipotecar), contractul de credit şi de garanţie, având ca obiect suma de 90.250 euro, perioada de creditare fiind de 360 de luni.

Sintetizând solicitările reclamantei, astfel cum au fost formulate prin cererea introductivă şi cererile precizatoare ulterioare, instanţa a constatat că este învestită cu următoarele capete de cerere:

- anularea clauzelor 8.14, 5.1.lit. c)şi d) şi 5.2;

- modificarea clauzelor 4.3 şi 4.1;

- restituirea sumelor în cuantum de 3.775,16 euro reprezentând contravaloarea comisioanelor abuziv percepute începând cu 30 noiembrie 2009 şi până la soluţionarea cauzei şi în cuantum de 239,08 euro, reprezentând suma care rezultă din calculul dobânzii aplicată de pârâtă la o perioadă de 365/366 de zile, în loc de 360 de zile, conform contractului de credit.

Reclamanta şi-a întemeiat solicitările pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în convenţia de credit, invocând în principal dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În raport de dispoziţiile legale citate, instanţa a reţinut că pentru a se constata existenţa unei clauze, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăşi o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei - credinţe.

- În ceea ce priveşte clauza 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare, cu privire la care în contract s-a prevăzut că acest comision este lunar, fiind în cuantum de 0,15%, instanţa a reţinut că aceasta e o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) şi alin. (2) Legii nr. 193/2000, ceea ce determină aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, deoarece nu a fost negociată, că această clauză, prin ea însăşi, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision, că în cuprinsul convenţiei de credit nu există o definire a activităţilor pe care pârâta le prestează în schimbul comisionului de administrare, precum şi faptul că nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea comisionului de administrare vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, urmărindu-se în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantei.

- Şi cu privire la clauza inserată în art. 5.2 din contract, prin care s-a prevăzut că creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.3, s-a reţinut că este abuzivă întrucât este preformulată, că ea dă dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu, că nu s-a probat de către pârâtă existenţa unei negocieri, că ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece nu este precizat nici un criteriu obiectiv în raport de care împrumutătorul are dreptul de a revizui nivelul comisioanelor, fiind îndeplinită şi cerinţa nerespectării exigenţelor bunei-credinţe, din moment ce pârâta a stipulat în favoarea sa dreptul de a revizui cuantumul comisioanelor în lipsa oricărui criteriu obiectiv care să poată justifica în mod rezonabil o eventuală creştere a valorii lor cu influenţe asupra costului total al creditului.

- Referitor la clauza art. 4.1 din convenţia de credit, instanţa a reţinut că, potrivit acestei prevederi, dobânda anuală a creditului este de 5,50% pe an şi se va aplica la soldul creditului de la prima tragere din credit, calculându-se la un număr de 360 de zile pe an, după formula menţionată şi că această prevedere contractuală stabileşte în mod clar şi fără echivoc modul de calcul al dobânzii, formula nefiind susceptibilă de vreo modificare din partea pârâtei, că această clauză nu este abuzivă, întrucât prin inserarea ei în contract nu se creează vreun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care dobânda se determină în baza unor coordonate clar exprimate, reclamanta având posibilitatea reală să previzioneze preţul creditului la încheierea contractului.

- Instanţa a constatat că, clauza art. 4.3 din convenţia de credit care prevede că, creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în acest sens, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după 12 luni de la prima utilizare a creditului, în funcţie de indicele Euribor, nu este o clauză abuzivă prin ea însăşi, întrucât nu creează în detrimentul reclamantei şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ea permiţând pârâtei să modifice rata dobânzii fără acordul reclamantei în raport de indicele de referinţă Euribor, la care se adaugă un procent de 4,25% pe an, astfel că, o astfel de clauză este permisă de art. 1 lit. a) alin. (2) din anexa Legii nr. 193/2000, instituţia financiară fiind însă obligată să aibă o motivaţie întemeiată şi să informeze corespunzător consumatorul, acesta din urmă având libertatea de a rezilia contractul.

S-a mai reţinut că în speţă nu s-a solicitat anularea acestei clauze, ci modificarea în sensul ca pe întreaga durată a creditului, atunci când valoarea indicelui Euribor se va modifica, calculul dobânzii creditului să se facă în raport de indicele menţionat şi că această formulă a fost deja aplicată de către pârâtă, sumele astfel calculate fiind menţionate în graficele de rambursare, din care rezultă o scădere a dobânzii.

- Cu privire la clauza menţionată în art. 8.14, instanţa a constatat că posibilitatea instituţiei de credit de a declara anticipat creditul în vederea recuperării datoriilor împrumutatului faţă de bancă, în caz de neîndeplinire de către acesta a obligaţiilor din contract, alături şi de posibilitatea de a debita conturile împrumutatului şi de a executa garanţiile, nu reprezintă o clauză abuzivă.

S-a avut în vedere faptul că instituţia de credit trebuie să deţină pârghii eficiente de control în vederea asigurării rambursării creditului, pentru a se acţiona eficient în cazul nerespectării de către reclamantă a obligaţiilor stipulate în contract, punându-se astfel la adăpost de o eventuală insolvabilitate a împrumutatului. Clauza nu creează în detrimentul reclamantei un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor de către împrumutat nu poate rămâne fără sancţiune, cu consecinţa păgubirii patrimoniului împrumutătorului, suma împrumutată fiind considerabilă. Instituţia de credit are dreptul de a-şi recupera prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către împrumutat, inclusiv prin executarea garanţiilor, echilibrul contractual sub acest aspect fiind pe deplin respectat.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată, stipulat în art. 5.1 lit. d) din contract, instanţa a reţinut că, potrivit art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (modificată prin Legea nr. 288/2010), consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit, beneficiind de o reducere a costului total al creditului, astfel că, nu este necesară în speţă constatarea caracterului abuziv al clauzei.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, instanţa a reţinut următoarele:

La 31 martie 2009 s-a încheiat între pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti, în calitate de cedent şi C.E.B. N.V., în calitate de cesionar, un contract de cesiune de creanţă, inclusiv pentru creanţa izvorâtă din contractul de credit încheiat de cedent cu reclamanta, că ulterior, aceeaşi creanţă a făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă din 05 octombrie 2011 încheiat între C.E.B. N.V., în calitate de cedent şi C.E.B.R. SA, în calitate de cesionar.

Instanţa a reţinut, contrar afirmaţiilor reclamantei, că cele două cesiuni i-au devenit opozabile prin notificare, conform adreselor din 08 aprilie 2009 şi din 31 mai 2010, transmise conform borderourilor de prezentare la oficiul poştal a trimiterilor prioripost din 19 aprilie 2009 şi 14 octombrie 2011. înscrisurile depuse de pârâtă nu au fost combătute în nici un mod de către reclamantă, iar faptul că aceasta a cunoscut intervenirea primei cesiuni rezultă şi din faptul depunerii, odată cu cererea de chemare în judecată (introdusă la data de 26 septembrie 2011), a graficelor de rambursare în cuprinsul cărora a fost menţionată în calitate de creditor E.B. N.V.

Instanţa a apreciat că în privinţa cererilor întemeiate pe caracterul abuziv al clauzelor contractuale, cu consecinţa anulării/modificării acestora, are calitate procesuală pasivă partea contractantă, respectiv pârâta C.I. I.F.N. SA, chiar în condiţiile în care cesiunea de creanţă a devenit opozabilă debitorului cedat.

Insă, cu privire la solicitările având ca obiect restituirea sumelor de bani ca o consecinţă a nulităţii, instanţa a apreciat că are calitate procesuală pasivă cesionarul, în patrimoniul căruia au intrat sumele de bani obiect al obligaţiei, însă numai de la data îndeplinirii formalităţilor de opozabilitate a cesiunii. Având în vedere adresele din 08 aprilie 2009 şi din 31 mai 2010, transmise conform borderourilor de prezentare la oficiul poştal a trimiterilor Prioripost din 19 aprilie 2009 şi 14 octombrie 2011, instanţa a reţinut în speţă că prima cesiune a devenit opozabilă reclamantei începând cu luna mai 2009. De la această dată, reclamanta a devenit debitorul cesionarului C.E. N.V., iar sumele astfel plătite nu pot fi restituite de către pârâta C.I. I.F.N. SA din moment ce nu au intrat în patrimoniul său. De altfel, rezultă atât din cuprinsul notificărilor, cât şi din cuprinsul graficelor de rambursare ulterioare cesiunii că reclamantei i-au fost aduse la cunoştinţă inclusiv informaţiile privind conturile bancare pentru efectuarea plăţilor.

Instanţa a mai reţinut că în şedinţa publică din 07 iunie 2012, reclamanta a renunţat la cererea prin care solicitase anterior completarea cererii de chemare în judecată în privinţa cadrului procesual pasiv (cu refere la C.E.B.), înţelegând astfel să-şi valorifice pretenţiile doar în contradictoriu cu pârâta C.I. I.F.N. SA.

Pentru considerentele expuse, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumei percepute cu titlu de comision de administrare, comision ce s-a perceput conform contractului începând cu scadenţa a 13-a, respectiv luna noiembrie 2009 şi a dobânzii percepute începând cu luna mai 2009, data notificării cesiunii de creanţă către reclamantă. Drept consecinţă, s-au respins aceste capete ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Constându-se caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare şi pct. 5.2, referitoare la posibilitatea revizuirii cuantumului comisioanelor, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, constatându-se nulitatea absolută a clauzelor menţionate; celelalte capete de cerere referitoare la clauzele cuprinse în art. 8.14, 5.1.lit. d), 4.3 şi 4.1, precum şi capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei plătite cu titlu de dobândă anterior lunii mai 2009, cerere accesorie capătului privind clauza 4.1, au fost respinse ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au formulat apel reclamanta B.R.N. şi pârâta C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a luat act de renunţarea reclamantei B.R.N., la judecata apelului declarat în cauză.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 26 din 24 ianuarie 2013 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 8486 din 14 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta B.R.N.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

- A respins excepţia necompetenţei materiale invocată, reţinând că Tribunalului Bucureşti este instanţa competentă material să soluţioneze litigiul pe fond, în raport de cererea cu care reclamanta a învestit instanţa de fond, respectiv primele două capete de cerere, având ca obiect obligaţii de a face, respectiv de obligare a pârâtei să elimine din contract clauzele abuzive şi să aplice o anumită formulă de calcul a ratei lunare, precum şi capătul trei de cerere, evaluabil în bani, şi de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanţei de fond, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, care stabileau competenţa tribunalului în primă instanţă în legătură cu procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare peste 100.000 lei, precum şi cu procesele şi cererile în aceeaşi materie al căror obiect era neevaluabil în bani, avându-se în vedere şi natura comercială a litigiului, prin raportare la calitatea de comerciant a pârâtei şi la natura contractului încheiat, fiind incidente şi prevederile art. 4 şi 56 C. com., în vigoare la acea dată.

- Instanţa a respins critica pârâtei de excludere a reclamantei din categoria consumatorilor, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând ca fiind irelevant faptul că aceasta este absolventă a unei facultăţi de drept şi că în acest context nu se poate pretinde că reclamanta, la debutul carierei sale într-o profesie juridică, se situa pe o poziţie de egalitate cu reprezentanţii băncii, cu atât mai mult cu cât nicio dovadă din cele administrate în cauză nu a condus la concluzia că la data încheierii contractului de credit, aceasta era practician al dreptului în domeniul bancar, astfel că este evident că încheierea contractului de credit a fost făcută în scop personal (pentru dobândirea unei locuinţe), fără legătură cu activitatea sa liberală.

- Critica apelantei prin care a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că clauza înscrisă la art. 5 lit. c) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, referitoare la comisionul de administrare, a fost respinsă, instanţa de apel reţinând că aceasta se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, avându-se în vedere că aceasta nu e suficient de clară, nu este exprimată într-un limbaj inteligibil, şi dă posibilitatea băncii să o interpreteze în interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

- Curtea a constatat că, clauza înscrisă la 5 lit. c) privind perceperea comisionului de administrare din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv şi că instanţa de fond era în drept să facă această analiză prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, întrucât a reţinut că respectiva clauză nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, în condiţiile în care din contract nu au reieşit activităţile prestate în schimbul perceperii acestui comision de administrate, iar acesta nu a fost adus la cunoştinţa reclamantei la momentul încheierii contractului, nefiind nici negociată, fiind evidentă starea de constrângere în care se afla aceasta, determinată de termenul pentru perfectarea actelor şi de sancţiunea pierderii avansului plătit în caz de depăşire a acestui termen şi dezechilibrul semnificativ pe care îl produce această clauză în detrimentul reclamantei, prin raportare la prima parte a perioadei de creditare, în care comisionul nu are o valoare neglijabilă ci dimpotrivă, este superioară ratei de credit.

Referitor la neîndeplinirea condiţiei de bună-credinţă, curtea a apreciat că aceasta decurge firesc din stipularea unei clauze pentru o prestaţie inexistentă sau injustă, fiind înfrânt astfel principiul consacrat de art. 969 - 970 C. civ.

Sub aspectul dezechilibrului semnificativ în detrimentul reclamantei, s-a reţinut că acesta nu se examinează exclusiv prin prisma consecinţelor produse pe parcursul executării contractului, ci şi prin prisma consecinţelor potenţiale, viitoare, pârâta nefurnizând nicio garanţie că pe parcursul derulării contractului nu va pune în aplicare această clauză şi că nu va revizui în folosul său comisioanele din contract.

De asemenea s-a reţinut că, şi clauzele înscrise la art. 5.2 şi art. 8.16 din contract sunt clauze abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Împotriva Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În criticile formulate, recurenta pârâtă, după o prezentare a situaţiei de fapt a susţinut în esenţă următoarele:

1. Că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere faptul că intimata reclamantă nu are calitatea de consumator şi care tocmai în considerarea acestei calităţi se bucură de protecţia instituită de Legea nr. 193/2000.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, consumatorul este acea persoană fizică care acţionează în afara activităţii sale comerciale, industriale, de producţie sau liberale, ori reclamanta având calitatea de avocat nu poate susţine că s-au impus anumite clauze contractuale sau că este o persoană care nu are cunoştinţe de specialitate şi care nu înţelege conţinutul actelor pe care le semnează. Mai mult decât atât, definiţia consumatorului trebuie interpretată din perspectiva considerentului nr. 5 al Directivei nr. 93/13, care stabileşte cauza pentru care s-au instituit normele de protecţie a consumatorului.

2. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauza înscrisă la 5 lit. c privind perceperea comisionului de administrare din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta a susţinut că dobânda şi comisionul de risc fac parte din preţul contractului, preţul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenţia de credit încheiată de părţi, art. 5 lit. c), este exprimată clar şi inteligibil astfel că nu poate face obiectul controlului instanţei de judecată cu privire la caracterul abuziv.

Prin urmare, clauzele referitoare la comisionul de administrare, la dobândă sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului.

Acest cost împreună cu masa de profit a băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a contractului creditului de consum.

Clauzele reglementate la art. 5 lit. c) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit au fost negociate, susţinând în acest sens, că la încheierea convenţiei de credit, clienţilor băncii li se comunică Condiţiile generale şi se discută şi negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părţi.

Conţinutul acestor condiţii standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte şi să intre într-un raport juridic contractual cu instituţia de credit sau să le refuze şi să nu încheie contractul.

Recurenta a susţinut, că numai condiţiile generale din convenţie ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora. Prin urmare, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.

3. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a comisionului de administrare şi condiţiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 5 lit. c) din Condiţiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiţii: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5 lit. c) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, arată că, aceasta din urmă a semnat convenţia de credit menţionată, iar, părţile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de acord cu costurile contractului şi ii) cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Instanţa de apel a analizat în mod incomplet şi superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii.

Clauza conţinută în art. 5 lit. c) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, a subliniat recurenta, că dreptul lor de a modifica unilateral comisionul de administrare, era legat de stabilirea a două condiţii, anume existenţa unei motivaţii întemeiate şi informarea corespunzătoare a împrumutaţilor, or, potrivit clauzelor de la art. 5 lit. c), banca avea posibilitatea de a modifica această clauză numai în cazul apariţiei unor schimbări semnificative a situaţiei de pe piaţa monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condiţiile generale, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa clauzei.

De asemenea, s-a susţinut de recurentă că împrumutata, în situaţia în care nu era de acord cu modificarea comisionului de administrare ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului şi că instanţa de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ şi nu a motivat de ce a reţinut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, fără să analizeze în ce constă acesta şi să motiveze acest aspect.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că părţile au negociat clauza conţinută la art. 5 lit. c) din contract.

Clauza în discuţie este prevăzută în Condiţiile speciale ale convenţiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată şi negociată cu reclamanta, adeziunea vizând doar Condiţiile generale ale contractului de credit.

Având în vedere că reclamanta a semnat contractul de credit, inclusiv Condiţiile speciale aferente, nu se poate considera că această clauză nu a fost negociată, fiind obligatorii pentru părţi, potrivit art. 969 C. civ.

4. În ceea ce priveşte clauzele prevăzute în art. 5.2 şi art. 8.16 din contract, privind posibilitatea pârâtei de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcţie de politica sa de creditare, în mod greşit a reţinut instanţa că acestea sunt abuzive, în condiţiile în care au fost negociate, nu au creat dezechilibru în detrimentul reclamantei, iar comisionul de administrare nu a fost modificat.

Particularizând, în ce priveşte caracterul negociat al clauzei prevăzute la art. 5 acesta, a arătat că acesta rezultă pe de-o parte din faptul că este inserată în condiţiile speciale ale contractului, în care părţile individualizează toate aspectele legate de acordarea creditului şi pe de altă parte din dispoziţiile art. 8.16 din contract, conform cu care .împrumutatul/codebitorul declară că au citit, înţeles şi acceptat clauzele prezentului contract şi că acestea au fost negociate cu C.E.I. în conformitate cu prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, cu modificările ulterioare."

Faptul că această clauză a fost concepută doar pentru situaţii de excepţie rezultă şi din faptul că ea nu a fost aplicată până în prezent, valoarea comisionului de administrare rămânând neschimbată.

Analizând legalitatea Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă şi a temeiurilor de drept invocate, se apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Recurenta a susţinut sub un prim aspect nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii greşite a instanţei de apel asupra calităţii de consumator a reclamantei, critică care este nefondată.

În ceea ce priveşte noţiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

Se reţine astfel că protecţia consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care, acţionează în afara activităţii sale profesionale şi care nu urmăresc obţinerea unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.

Or, raportat la convenţia de credit încheiată de părţi, reclamanta are calitatea de consumator, fiind persoană fizică ce are un contract de credit pentru nevoi personale.

2. Înalta Curte nu poate reţine nici critica privind aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenţiei de credit se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Or, instanţa nu poate reţine critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenţie a instanţei de judecată în analizareacaracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenţiei, fără nici o circumstanţiere.

Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern şi din dreptul comunitar, se desprind aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Prin art. 4 alin. (3) din Lege, se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamanta clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamantă de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia nu au posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit în cauză.

În ceea ce priveşte a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Instanţa va reţine ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.

Astfel, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel l-a făcut.

Referitor la aprecierea bunei credinţe, care deşi nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizată poziţia de negociere a părţilor în vederea constatării, dacă profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină cont.

În cauză, faţă de cele de mai sus, nu se poate reţine că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.

Şi dacă ar exista diferenţe între textul normativ comunitar şi cel al actului normativ intern, se observă că în principiu cele două texte reglementează aceeaşi situaţie şi că nu poate fi reţinută o prioritate de aplicare a legislaţiei comunitare faţă de legislaţia internă, în condiţiile în care ambele acte normative reglementează aceeaşi situaţie, excluzând de la analiza caracterului abuziv doar acele clauze care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În consecinţă, atât sub imperiul legislaţiei comunitare, cât şi al celei naţionale, nu se regăseşte o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar şi inteligibil.

3. Înalta Curte, constată că este nefondată şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare nu este abuzivă.

Pct. 3.5 din Secţiunea 3 Costuri, din condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. c) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita un comisionul de administrare stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.

Aşa cum s-a reţinut în partea de început a considerentelor, atât legea naţională cât şi Directiva nr. 93/13/CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiţia ca aceste clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în situaţia în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori exprimată printr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, clauza referitoare la comisionul de administrare nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta, deoarece contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Potrivit recurentei, comisionul de administrare prevăzut de art. 5 lit. c) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.

Înalta Curte constată că, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia şi cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimaţilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

4. Şi în ceea ce priveşte clauzele prevăzute în art. 5.2 şi art. 8.16 din contract, privind posibilitatea pârâtei de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcţie de politica sa de creditare, se constată că în mod corect a reţinut instanţa că acestea sunt abuzive, în condiţiile în care acestea sunt preformulate şi nu au fost negociate cu reclamanta, iar sub aspectul dezechilibrului produs în detrimentul reclamantei, acesta se examinează atât prin prisma consecinţelor produse pe parcursul executării contractului, cât şi prin prisma consecinţelor viitoare, pârâta nefăcând dovada că pe parcursul derulării contractului nu va pune în aplicare aceste clauze şi că nu va revizui în folosul său aceste clauze.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele de lege incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.E.I. I.F.N. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 26 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.

← Răspunderea vânzătorului pentru evictiune. Obligarea la...		ICCJ. Decizia nr. 50/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: