ICCJ. Decizia nr. 106/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CÎVILĂ
Decizia nr. 106/2015
Dosar nr. 54461/3/2011
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 16409 din 2 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins capătul 1 din cererea reclamantului astfel cum a fost modificată, prin care se solicita constatarea unui abuz pretins a fi săvârşit de pârâtă în lunile noiembrie şi decembrie 2007, ca inadmisibil. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la capetele de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze din Convenţia de credit şi s-au respins capetele de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenţia de credit ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuala activă. S-a respins ca prematur formulat capătul 3 din cererea modificatoare prin care se solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc.
S-au respins ca neîntemeiate capetele 4, 5, 6 şi 7 din cererea modificată, privind pe reclamantul O.B.F. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.480 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi completată, reclamantul O.B.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA să se dispună:
În principal:
- constatarea abuzului săvârşit în lunile noiembrie şi decembrie 2007, în care a fost raportat negativ în C.R.B. şi stoparea comisioanelor de penalizare percepute fără temei legal, respectiv stornarea înregistrărilor negative din C.R.B./ BC;
- constatarea ca abuzivă şi eliminarea clauzei prevăzută la pct. 5 lit. a) (comision de risc, redenumit comision de administrare) din Condiţiile Speciale şi a clauzei 3.5 din Condiţiile Generale;
- calcularea şi restituirea sumei percepută ca şi comision de risc (denumit comision de administrare) de la data de 12 octombrie 2007 până în prezent;
- calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF 3 luni de la data acordării creditului + marja băncii. Marja băncii va fi stabilită prin scăderea din valoarea de 4.25% / an a indicelui LIBOR CHF 3 luni la data acordării creditului, respectiv 12 octombrie 2007 (marja băncii - aproximativ 1.3%). De asemenea refacerea planului de rambursare ţinând cont de indicatorii din perioada 12 octombrie 2007 până în prezent, calcularea corectă a tuturor ratelor şi restituirea sumelor deţinute de către bancă din dobânda nediminuată în toată această perioadă;
- asupra sumelor deţinute de către bancă prin clauzele abuzive şi dobânda nediminuată să se calculeze dobânda legală, iar sumele să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei de la data restituirii;
- pronunţarea unei sentinţe prin care contractul de credit se desfiinţează, părţile se repun în situaţia anterioară semnării actului, apartamentul care face obiectul contractului de credit trece în proprietatea băncii, toate datoriile prezente şi viitoare la care ar fi supus reclamantul să fie stinse şi considerate achitate la data pronunţării sentinţei, fără pretenţii viitoare cu plata de daune interese de către bancă în valoare de 100.000 RON;
- stornarea tuturor înregistrărilor negative făcute de bancă în Biroul de Credit şi Centrala Riscurilor Bancare în defavoarea reclamantului;
- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu avocat/experţi/mediator.
În subsidiar, reclamantul a solicitat:
- constatarea ca abuzivă şi eliminarea clauzei prevăzută la pct. 5, lit. a) (comision de risc, redenumit comision de administrare) din Condiţiile Speciale şi a clauzei 3.5 din Condiţiile Generale;
- calcularea şi restituirea sumei percepută ca şi comision de risc (denumit comision de administrare) de la data de 12 octombrie 2007 până în prezent;
- calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF 3 luni de la data acordării creditului + marja băncii. Marja băncii va fi stabilită prin scăderea din valoarea de 4.25% / an a indicelui LIBOR CHF 3 luni la data acordării creditului, respectiv 12 octombrie 2007 (marja băncii aproximativ 1.3%). De asemenea refacerea planului de rambursare ţinând cont de indicatorii din perioada 12 octombrie 2007 până în prezent şi mai departe până la finalitatea contractului; calcularea corectă a tuturor ratelor şi restituirea sumelor deţinute de către bancă din dobânda nediminuată în toată această perioadă;
- asupra sumelor deţinute de către bancă prin clauzele abuzive şi dobânda nediminuată să se calculeze dobânda legală, iar sumele să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei de la data restituirii;
- constatarea ca abuzivă şi anularea clauzei prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale „Data ajustării dobânzii” din convenţia de credit nr. 0131006/12 octombrie 2007;
- constatarea ca abuzivă şi anularea clauzei prevăzută la pct. 4 lit. a) din Condiţiile Speciale din convenţia de credit din 12 octombrie 2007 „comision de penalizare ” ;
- constatarea ca abuzivă şi anularea clauzei prevăzută la pct. 5 lit. f) din Condiţiile Speciale din convenţia de credit din 12 octombrie 2007 „comision monitorizare poliţe” şi pct. 3.9 din Condiţiile Generale;
- constatarea ca abuzivă şi anularea clauzei prevăzută la pct. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia; lit. b), lit. c) şi lit. d). din Condiţiile Generale din convenţia de credit din 12 octombrie 2007;
- constatarea ca abuzivă şi anularea clauzei prevăzută la secţiunea 10 din Condiţiile Generale din convenţia de credit din 12 octombrie 2007;
- stornarea tuturor înregistrărilor negative din Biroul de Credit şi Centrala Riscurilor Bancare efectuate de bancă în defavoarea reclamantului.
- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu avocat/ experţi/ mediator.
În motivarea în fapt a cererii sale reclamantul a susţinut că a încheiat cu pârâta V. România, convenţia de credit la data de 12 octombrie 2007.
La data încheierii convenţiei de credit şi pe toată durata raporturilor contractuale, banca nu a respectat prevederile Legii nr. 193/2000, stabilind în mod unilateral dobânda şi comisionul de risc, folosind contracte standard preformulate, nelăsând nicio posibilitate de negociere reclamantului cu privire la conţinutul clauzelor cuprinse în contractul de creditare. Astfel, în opinia reclamantului această convenţie de credit face parte din categoria contractelor de adeziune întrucât acesta nu a avut decât opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea ei, fără a exista posibilitatea reală şi efectiv de a influenţa în orice mod condiţiile convenţiei de împrumut, iar pentru a se ajunge la echivalenţa prestaţiilor părţilor contractante ori în vederea ocrotirii intereselor celor puşi în situaţia de a adera la încheierea unor asemenea contracte, legiuitorul a recurs la reglementarea acestor raporturi juridice prin norme preponderent imperative.
Reclamantul a mai arătat că, potrivit art. 77 din Legea nr. 294/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Reclamantul a învederat că plecând de la adresa din 11 noiembrie 2010, emisă de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor A.N.P.C., prin Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor a Municipiului Bucureşti CPCMB, instituţia a apreciat ca întemeiate reclamaţiile depuse de reclamant la sediul acestora (din 04 octombrie 2010, reînregistrată intern cu numărul x din 11 octombrie 2010 şi din 27 mai 2010), prin care solicita constatarea clauzelor abuzive din contractul de credit. A.N.P.C. a încheiat un proces verbal de constatare a contravenţiei, a obligat pârâta să restituie sumele încasate nelegal după data de 21 iunie 2010 şi de asemenea a obligat pârâta să sisteze comisionul de risc. în ceea ce priveşte introducerea noului comision de administrare, A.N.P.C. a apreciat ca ilegală această măsură, motiv pentru care a sancţionat banca şi de asemenea i-a expus reclamantului posibilitatea acţionării în instanţă a V. România.
S-a susţinut de către reclamant şi faptul că de la data încheierii convenţiei de credit şi până la data introducerii acţiunii şi-a achitat toate obligaţiile de plată fără nicio zi de întârziere.
Astfel, în data de 06 noiembrie 2007 a plătit prima rată, iar în data de 22 noiembrie 2007 a mai depus una de 2.160 lei pentru a acoperi rata ce devenea scadentă la data de 10 decembrie 2007.
Cu toate acestea pe data de 27 decembrie 2007 i-a fost adusă la cunoştinţă prin notificarea nr. 7808, neîndeplinirea parţială a obligaţiei de plată a contravalorii comisionului de nominalizare a poliţei de asigurare asupra imobilului, în cuantum de 60,08 CHF, ce ar fi trebuit să acopere diferenţa până la 80 CHF.
Cu privire la plata acestui comision, reclamantul menţionează că nu a fost înştiinţat sub nicio formă de necesitatea plăţii lui la data acordării creditului, cu toate că poliţa de asigurare a fost încheiată şi predată la sediul băncii de un reprezentant al Companiei de asigurări C.A. Mai mult, în mod normal aceste comisioane se regăsesc în contractul de credit şi, de obicei, sunt incluse în scadenţarul de plată.
Astfel, pârâta fără a înştiinţa reclamantul de necesitatea plăţii acestui comision, a recurs la inserarea sa ca rău platnic în Centrala Riscurilor Bancare în luna decembrie 2007.
Ca urmare a acestui fapt, în luna ianuarie a constatat că îi sunt aplicate două comisioane de depăşire a termenului limită de plată în cuantum de 25 CHF fiecare, pe motiv că a depăşit termenul de plată de 2 ori: primul termen în noiembrie 2007 şi al doilea în decembrie 2007, cu toate că a achitat ratele conform graficului de rambursare. Imediat după sesizarea acestor nereguli, respectiv la data de 10 septembrie 2009, a solicitat băncii anularea sa din CRB, însă această cerere nu a primit niciun răspuns.
Totodată reclamantul a arătat că banca a perceput ilegal un comision de monitorizare poliţă, prin faptul că reclamantului i-a fost impus un anume asigurător, şi pentru că nu a dorit să încheie asigurarea facultativă de locuinţă cu firma agreată de bancă, V. i-a perceput un comision de 80 CHF, încălcându-se art. 18 din Legea nr. 34/2006 „Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 şi 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul un anumit asigurător”.
De asemenea, din raportul CRB IBC depus la dosarul cauzei a rezultat că V. a recurs la inserarea reclamantului ca rău platnic, aducându-i-se prin aceasta un prejudiciu de imagine în faţa oricărui consultant al sistemului. Mai mult, banca a făcut false raportări în perioada 12 octombrie 2007 - 29 iunie 2010, prin faptul că a indus în eroare prin consultant al sistemului, raportându-se alte sume decât cele datorate, iar începând cu data de 29 iulie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. 50/2010, banca a remediat această problemă.
Referitor la comisionul de risc, reclamantul afirmă caracterul abuziv al acestei clauze, stabilite unilateral şi fără a prezenta în cuprinsul contractului care sunt riscurile acoperite, o asemenea omisiune nu permite nici unei persoane, instituţii sau instanţei de judecată verificarea sau probarea unor asemenea riscuri, în cazul în care s-ar produce.
Comisionul de risc în modul în care este prezentat în contractul de credit, reprezintă de fapt o dobândă ascunsă, neclară care nu oferă consumatorului o informaţie corectă şi completă.
Reclamantul a mai susţinut că întregul contract de credit nu respectă reglementările în vigoare la data semnării (12 octombrie 2007) şi nici la data modificării contractului prin actul adiţional nr. 1 din 28 octombrie 2008, iar cu privire la rata dobânzii nu este menţionat dacă aceasta este fixă sau variabilă. Or, dobânda nu poate fi fixă şi variabilă în acelaşi timp.
În partea de Condiţii Speciale ale contractului mai sus menţionat, se specifica că dobânda este de 4.25 % p.a., iar în următorul paragraf se specifica că Banca poate modifica rata dobânzii în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, de unde rezultă că dobânda este variabilă (deşi această formulare nu este suficientă pentru a arăta faptul cum se calculează dobânda variabilă).
În partea de Condiţii Generale ale contractului mai sus menţionat, la pct. 3.1.2 se specifică că rata dobânzii este fixă sau variabilă; aceasta fiind o clauză abuzivă, în condiţiile în care rata dobânzii nu este precizată expres în Condiţiile Speciale (dacă este fixă sau variabilă şi dacă este fixă, perioadă în care ea se aplică).
Rata dobânzii variabile din contractul mai sus menţionat, nu este legată de un indicator de referinţă (în cazul de faţă LIBOR CHF) ceea ce nu respecta dispoziţiile Legii 34/2006 (pentru modificarea şi completarea Legii 190/1999), art. 14.
Termenul de LIBOR - CHF în cuprinsul contractului este specificat doar ca termen general, fără să se facă referire la el în formarea ratei dobânzii, (de exemplu LIBOR CHF la 3 luni + 1.3% marja contractuală a băncii).
La data modificării contractului de credit prin actul adiţional precizat mai sus, DAE a fost modificată fără să se precizeze din ce a fost compusă, de asemenea nu se specifică dacă rata dobânzii este fixă sau variabilă.
în condiţiile în care dobânda variabilă era la valoarea de 4.25%, iar LIBOR CHF la acea perioadă se încadra între 2.8 % - 3.00 %, de aici rezultă că marja băncii în alcătuirea dobânzii era de aproximativ 1.3%.
Este de reţinut faptul că de la acordarea creditului şi până acum dobânda nu s-a redus în nicio perioadă, în condiţiile în care indicatorii LIBOR CHF au scăzut continuu, de aici rezultă că aceste riscuri au fost transferate către reclamant, iar banca nu doar că şi-a menţinut profitul, ba mai mult l-a şi sporit.
Referitor la clauzele menţionate la punctul 5 din cererea sa precizatoare, reclamantul a afirmat următoarele:
Clauza prevăzută la art. 3 lit. a) din Condiţiile Speciale, prin care banca îşi rezervă dreptul de revizui simetria ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”, pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul. Acesta fiind doar înştiinţat de noul cuantum al dobânzii.
Aşa cum s-a arătat în art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
- Este abuzivă şi clauza prevăzută la pct. 4 lit. a) din Condiţii Speciale prin care s-a stabilit plata unei dobânzi penalizatoare în cazul în care rata nu este achitată în termen, însă pe lângă această dobândă penalizatoare banca încasează în mod nejustificat şi un comision necuvenit de 25 CHF.
- Este abuzivă şi clauza prevăzută în art. 8.1 din Condiţiile generale lit. a) liniuţa a doua şi a treia, conform căreia banca poate declara scadenţa anticipată a contractului în cazul în care împrumutatul nu şi-ar îndeplini obligaţiile asumate faţă de bancă sau faţă de alte societăţi financiare prin alte convenţii de credit.
În mod normal o obligaţie nu poate să se răsfrângă asupra altor obligaţii asumate individual prin contracte distincte.
- Art. 8.1 lit. b) din Condiţiile Generale conţine o clauză abuzivă din moment ce prin formularea „alte obligaţii” banca are libertatea de a stabili în mod unilateral care sunt obligaţiile la îndeplinirea cărora reclamantul ar fi supus. Această formulare este nelegală, atâta timp cât nu sunt descrise exact obligaţiile pe care orice persoană sau instanţă să le poată analiza în cazul în care ele s-ar solicita de către bancă.
- Art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile Generale oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa investită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să aibă posibilitatea de a verifica îndeplinirea condiţiilor pe care le cuprinde.
- Art. 10.2 din Condiţiile Generale arată că in oricare din cazurile in care, din diferite motive, arătate in art. 10.1, costurile Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit cresc, împrumutatul va plăti acesteia, in termen de 15 zile de la data la care a fost modificate în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creşterile costurilor, sau altor rambursări.
Cu alte cuvinte, conform acestei clauze, in situaţiile in care, din diferite motive, arătate, de aceasta data, intr-un mod ceva mai clar, costurile băncii (in general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, această creştere este suportata exclusiv de client. O astfel de clauza creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creştere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărţit între Bancă şi client, acesta din urmă este obligat să o acopere integral.
După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi a Legii nr. 188/2010 banca a iniţiat modificarea Convenţiei de credit, a emis un proiect de act adiţional semnat de către reclamant din cauza refuzului băncii de a-l prezenta spre studiu, deşi a solicitat acest lucru în repetate rânduri.
Oferta băncii din 07 septembrie 2010 a fost refuzată conform adresei nr. x din 15 septembrie 2010.
Astfel, nu se poate susţine faptul că a fost modificat contractul de credit prin acceptare tacită, în condiţiile în care actul adiţional nu are un număr, nu este semnat de părţi, nu a fost prezentat spre studiu.
Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale atrage sancţiunea nulităţii acesteia, sancţiune general aplicabilă oricărui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii. Ca şi consecinţă a nulităţii, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice, retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 82, 112 şi 113, 274 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 34/2006, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 9/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.U.G. nr. 174/2008.
Prin întâmpinarea depusă în şedinţa publică din 06 mai 2011, pârâta SC V. SA a solicitat instanţei să constate lipsa de temeinicie a cererii formulate de reclamant, să se dispună respingerea ei ca nefondată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pe cale de excepţie, pârâta a invocat necompetenţa materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa de obiect, excepţia prematurităţii faţă de neefectuarea de către reclamant a procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., pentru toate capetele de cerere invocate prin acţiune şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind desfiinţarea contractului de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pe fondul cauzei, pârâta a formulat următoarele apărări:
1) Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, riscul se generează prin simpla acordare a unui credit şi trebuie în permanenţă evaluat, riscul bancar fiind inerent activităţii de creditare care are la rândul său sorginte economică şi se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanţie autonomă, cauţiune.
Prin dispoziţiile art. 3 alin. (1), lit. g) din Normele Băncii Naţionale Române (B.N.R.) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia.
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să poată fi calificată ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
- să nu fi fost negociată, şi
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului,
- să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului.
Prin urmare, pentru ca instanţa să poată sancţiona conform dispoziţiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, şi pe de altă parte, să fie excesivă, ţinând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituţii inovatoare, ci pot fi circumscrise noţiunii de clauze excesive amintite şi descrise anterior.
Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între pârâtă şi reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplineşte doua din cele trei condiţii cumulative, după cum urmează:
a) Clauza reglementată la art. 5 din Convenţia de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidenţă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. în situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative pârâtei faţă de obligaţia acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.
Concluzionând, pârâta arată că (i) acest comision de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective („DAE”), conform art. 3 lit. e) din Condiţii speciale, astfel că face parte din preţul datorat pentru contractarea creditului în sumă de 126.300 CHF şi nu poate face obiectul aprecierii caracterului abuziv aşa cum prevede şi Directiva nr. 93/13/CEE (ii) iar perceperea acestui comision de risc a fost reglementata şi consimţită contractual de către ambele părţi, fără existenţa vreunei constrângeri şi se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 969 C. civ. conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acţionând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cat si solvabilitatea acesteia.
2) De asemenea, în opinia pârâtei modalitatea de calcul a dobânzii prevăzută de convenţia de credit este conformă cu legislaţia pozitivă aplicabilă creditelor de consum.
Pe de o parte, nivelul ratei dobânzii este determinat de premise economice.
Astfel, în art. 3 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, se prevede, pe de-o parte cuantumul ratei dobânzii curente (art. 3 lit. a) şi, pe de altă parte posibilitatea Băncii de a acoperi eventualele majorări semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului (art. 3 lit. d)).
Prin Condiţiile Speciale ale fiecărei Convenţii, părţile au stabilit un anumit tip de rată a dobânzii curente. Conform acestora, rata dobânzii curente de fixă sau variabilă în funcţie de anumiţi indici. Chiar şi pentru situaţiile în care s-a stabilit o anumită rată a dobânzii fixe prin art. 3 lit. a), aceasta nu urma să fie nemodificată pentru întreaga durată a Contractului de Credit (care este, în medie, de 25 de ani). Nicio instituţie de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen mediu de 25 de ani, evoluţiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte.
Din această cauză a fost necesară introducerea unei alte clauze, în dispoziţia imediat următoare a Condiţiilor Speciale, art. 3 lit. d), care să permită Băncii să adapteze această rată la variaţiile semnificative ale costurilor pieţei interbancare.
Pe de altă parte, determinarea unilaterală a cuantumului dobânzii este permisă de prevederile Legii nr. 193/2000 care prevede două condiţii negative şi una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenţei unei clauze abuzive:
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului;
- să nu fi fost negociată;
- să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.
3) Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între pârâtă şi reclamant reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în funcţie de variaţiile semnificative de pe piaţa financiară, nu îndeplineşte niciuna dintre cele două condiţii cumulative, după cum urmează:
Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale a fost negociată.
La încheierea Convenţiei de Credit, clienţilor Băncii li se comunică Condiţiile Generale şi se discută Condiţiile Speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale clienţilor.
Un element important pe care părţile îl negociază este moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv de către Client, şi determinând o mare parte a cuantumului costurilor Băncii, şi implicit un anumit cuantum minim al ratei dobânzii.
Având în vedere că reclamanta a semnat Convenţia de Credit şi a stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condiţiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi.
Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenţia de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Deoarece prevederile clauzei 3 lit. d) stabilesc posibilitatea Băncii de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor situaţii semnificative pe piaţa monetară, Banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condiţiile Generale, nu se va putea reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa clauzei.
Prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea clienţilor de a solicita rezilierea contractului, conform dispoziţiilor prevăzute în art. 1020 şi 1021 C. civ., cu toate consecinţele ce decurg din exercitarea acestei opţiuni.
În consecinţă, modalitatea de determinare a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.
4) În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor privind calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR la 3 luni de ia data acordării creditului + marja băncii, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, netemeinică şi nelegală.
Instanţa de judecată nu se poate pronunţa cu privire la stabilirea şi definirea calculului dobânzii într-un contract comercial deja încheiat între părţi si, prin care, de la semnarea acestuia au fost stabilite clauzele contractuale privind calculul dobânzii.
Clauzele reglementate la art. 4 lit. a) şi 5 lit. f) din Convenţia de Credit nu sunt clauze abuzive pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor:
Garanţia imobiliară menţionata în convenţiile de credit constituie o sursă subsecventă de recuperare a creditului în cazul în care împrumutatul se afla in imposibilitate de a rambursa sumele menţionate în convenţie.
În aceste condiţii, Banca trebuie să se asigure şi pentru situaţii de forţa majoră care ar presupune distrugerea/deteriorarea garanţiei reale imobiliare. în acest sens, Banca a ales dintre asigurătorii existenţi pe piaţa din România, companii care pot asigura posibilele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării Convenţiei de Credit.
Astfel, prin alegerea unui asigurător agreat de Bancă, practic se elimină riscurile insuficientei despăgubiri a Băncii sau lipsei totale a despăgubirii în condiţiile în care anumite riscuri nu ar fi acoperite prin poliţa de asigurare, sau în cazul în care asigurătorul ales de client ar fi insolvabil.
Cu privire la costurile asigurărilor încheiate de împrumutaţi, nu se poate susţine că impunerea unor anumiţi asigurători ar crea un dezechilibru contractual în relaţia dintre Bancă şi clienţi. Costurile legate de poliţa de asigurare privesc exclusiv relaţia dintre asigurător şi asigurat, Banca neintervenind în mecanismul stabilirii acestora, pe care nu le percepe. Conform art. 7 lit. b) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, Băncii doar i se cesionează poliţa de asigurare încheiată între asigurat şi asigurător.
Potrivit aceluiaşi art. 7 lit. b) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit, „primele de asigurare se vor achita semestrial/ anual”, astfel că afirmaţiile reclamantului cu privire la nedatorarea acestui comision despre care nu a avut cunoştinţă, deşi reclamantul a semnat şi şi-a însuşit prevederile convenţiei de credit, urmează a fi respinse.
De altfel chiar reclamantul recunoaşte că nu a achitat comisionul de monitorizare poliţe de asigurare, motiv pentru care Banca nu a făcut nimic altceva decât sa aplice prevederile art. 4 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei, referitoare la aplicarea comisionului de penalizare în cuantum de „2% flat, dar cel puţin 25 CHF, calculat la valoarea sumelor datorate si neplătite”.
Având în vedere faptul că termenul de plată a fost depăşit de două ori (în luna noiembrie şi în luna decembrie), pârâta a procedat la aplicarea acestui comision de penalizare în cuantum total de 50 CHF conform prevederilor contractuale cunoscute şi semnate de către reclamant.
- Clauza reglementată la art. 8 din Convenţia de Credit nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea 193/2000 pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Clauza 7.1 din contractul de credit consacră obligaţiile împrumutatului.
Astfel, este unanim adus în doctrină faptul că rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligaţia neexecutării a fost considerată esenţială în momentul încheierii contractului.
În temeiul libertăţii de voinţă, părţile au înţeles să analizeze prin contract această împrejurare, stipulând la momentul încheierii acestuia care obligaţii sunt considerate esenţiale de către fiecare dintre părţi.
Aceasta este raţiunea pentru care părţile au prevăzut în Contractele de credit articolul 8.1 din Condiţiile Generale. Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părţile au acceptat şi au înţeles să considere că obligaţiile asumate prin Contractele de credit de către debitor sunt obligaţii esenţiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat. Rolul acestei clauze este tocmai acela de a pune în vedere cocontractantului obligaţiile pe care o parte le consideră esenţiale, prevenindu-l asupra importanţei executării acestora şi pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esenţial al neexecutării.
Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi cauzat de existenţa clauzei de declarare a soldului creditului scadent, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea mierea la dispoziţie a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ.
Deoarece prevederile art. 8.1 stabilesc posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent numai în cazul apariţiei unor situaţii semnificative cu privire la capacitatea consumatorului de a rambursa împrumutul, Banca fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condiţiile Generale, nu se va putea reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa clauzei.
Mai mult, declararea scadenţei anticipate a creditului, urmată de executarea silită, intervine în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către debitor, fiind pe deplin justificată exonerarea de răspundere a Băncii în aceste cazuri, partea în culpă fiind debitorul care trebuie să suporte riscul propriei sale neexecutări. Rezultă că art. 8.3 din Condiţiile Generale reglementează situaţia exact opusă celei consacrate prin Anexa 1 lit. h) din Legea nr. 193/2000: împrumutatul este cel care încalcă culpabil prevederile contractuale, Banca fiind exonerată de răspundere pentru consecinţele acestei neexecutări.
5) Prin clauza prevăzută în cadrul art. 10 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit s-a născut doar vocaţia băncii de a putea să îşi recupereze eventualele cheltuieli suplimentare în mod necondiţionat.
Prin urmare, constatarea nulităţii acestei clauze, solicitată de către reclamant este întru-totul neîntemeiată.
6) Cu privire la restituirea sumelor plătite în contul clauzelor anulate, reclamantul apreciază că anularea clauzelor indicate nu poate produce efecte retroactive, faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor.
Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă, debitul neputând restitui echivalentul folosinţei sumelor de bani puse la dispoziţie în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.
În situaţia în care numai Banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogăţirea fără justă cauză a Clienţilor. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăţi cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar întregi cu echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.
De altfel, efectul sancţiunilor prevăzute de Legea 193/2000, în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese”. Deoarece partea nu a solicitat desfiinţarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesităţii rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanţa îl poate da eventualei sancţiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În drept, au fost invocate următoarele acte normative: principiul aplicabilităţii directe a Directivei nr. 93/13/CEE, prevederile Legii 193/2000, art. l din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 31/1954.
Prin sentinţa civilă nr. 7292 pronunţată la data de 27 mai 2011 în Dosarul nr. 22061/200/2010 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti, raportat la valoarea obiectului capătului principal al cererii care depăşeşte limita de 100.000 lei, faţă de dispoziţiile art. 158, art. 159 pct. 2 C. proc. civ. şi art. 17, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sector 2, în cadrul Tribunalului Bucureşti s-a constituit Dosarul nr. 54461/3/2011.
În dosarul mai sus menţionat, prin Sentinţa civilă nr. 25745 din 23 decembrie 2011 instanţa a reţinut că din interpretarea literală a art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 rezultă că modificarea clauzelor contractuale apreciate ca având caracter abuziv, inclusiv eliminarea acestora este posibilă numai dacă se aplică amenda prevăzută la art. 16 din Legea nr. 193/2000, şi cum prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare pârâtei, litigiul are natură contravenţională, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.
Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 17, pronunţată în Dosarul nr. 865/2/2012 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinând că Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut în mod corect faptul că suma convenită de părţi la momentul încheierii convenţiei cu titlu de comision de risc/ administrare este de 48.625,81 CHF, adică aproximativ 150.737 lei, la cursul BNR de 1 CHF = 3.1051 lei din 23 iunie 2010, sumă ce depăşeşte limita de 100.000 lei.
De asemenea, în pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere şi faptul că nu există nici o cerere a reclamantului privind aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
După soluţionarea conflictului negativ de competenţă, instanţa prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 11 iulie 2012 a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi a anulat întâmpinarea pârâtei motivat de faptul că întâmpinarea depusă de SC V.R. SA a fost semnată de d-na M.I., în calitate de şef al departamentului juridic retail şi de dl. C.S., în calitate de consilier juridic. Nici una din aceste persoane nu are calitatea de reprezentant legal, respectiv de administrator al pârâtei şi nici nu a probat că au primit dreptul de a formula apărări în justiţie în numele şi pe seama pârâtei de la unul din reprezentanţii legali ai pârâtei.
Drept urmare, instanţa a admite excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi în baza art. 161 C. proc. civ., a anulat întâmpinarea.
Ca efect al anulării întâmpinării, instanţa nu a mai analizat excepţiile invocate de pârâtă prin acest act procedural.
- De asemenea, cu privire la primul capăt din cererea modificatoare formulată de reclamant la data de 27 mai 2011 (filele 238-261 dosarul Judecătoriei Sector 2), prin care s-a solicitat constatarea unui abuz pretins a fi fost săvârşit de pârâtă în lunile noiembrie şi decembrie 2007, prin încheierea din data de 03 iulie 2012, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, reţinând următoarele:
Art. 111 C. proc. civ. prevede dreptul părţii care are interes de a formula o cerere pentru constatarea existenţei sau a inexistenţei unui drept în cazul în care nu are la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului.
Reclamantul a solicitat, astfel cum a indicat în cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, constatarea unui fapt, respectiv a unui pretins abuz săvârşit de pârâtă.
Cum în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. prin hotărâre judecătorească se poate constata doar existenţa sau inexistenţa unor drepturi, cererea având ca obiect constatarea unui fapt, nu este admisibilă.
- De asemenea, la data de 03 iulie 2012 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze înscrise în convenţia de credit încheiată între părţi la data de 12 octombrie 2007, pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală activă este o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile în justiţie ce presupune existenţa unei identităţi între titularul dreptului dedus judecăţii şi cel care are calitatea de titular al cererii de chemare în judecată.
Art. 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, prevede:
„Procesul-verbal (încheiat de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, n. red.) se transmite, după caz, la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul îşi are domiciliul sau după caz, sediul.”
Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede:
„Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.”
În aceste condiţii, pot solicita instanţei să modifice existenţa unor clauze contractuale, constate ca fiind abuzive, numai organele de control competente, consumatorii putând, raportat la prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, să formuleze numai o acţiune civilă numai pentru repararea prejudiciilor ce le-au fost cauzate prin inserarea clauzelor abuzive în contracte.
Pentru identitate de raţiune şi pentru aceleaşi motive instanţa a respins capătul 5 din cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat, în subsidiar, constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d), pct. 4 lit. a), pct. 5 lit. f) din Condiţiile Speciale şi la art. 3.9., 8.1. lit. a) liniuţa a doua şi a treia, lit. b), c), d) şi Secţiunea 10 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit din 12 octombrie 2007.
- Cu privire la capătul 3 din cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat restituirea sumelor pe care Ie-a achitat cu titlu de comision de risc, instanţa a reţinut următoarele:
Având în vedere că instanţa de judecată a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în ceea ce priveşte solicitarea acestuia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5, lit. a) din Condiţiile Speciale şi a clauzei 3.5. din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit din 12 octombrie 2007, ca o consecinţă logică a admiterii acestei excepţii, instanţa a respins ca prematur formulată cererea prin care reclamantul solicită restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, reclamantul neputând solicita restituirea acestor sume atâta vreme cât clauza ce reglementează comisionul de risc nu a fost anulată.
- Prevederile legale trebuie interpretate prin prisma regulilor de drept civil referitoare la încheierea contractului între părţile prezente şi care negociază clauzele contractuale, încheierea contractelor civile fiind guvernată în dreptul românesc de principiul autonomiei de voinţă.
Într-adevăr, principiului autonomiei de voinţă i-au fost aduse o serie de limitări, ca expresie a voinţei legiuitorului de a impune un echilibru între prestaţiile şi contraprestaţiile ce formează obiectul contractelor încheiate între părţi.
Ca o transpunere în practică i-a fost recunoscut judecătorului posibilitatea de a interveni în contractele legal încheiate, dispunând modificarea, suspendarea sau limitarea efectelor acestora.
Deoarece în convenţia de credit nu s-a prevăzut posibilitatea instanţei de a suplini voinţa părţilor prin impunerea unui criteriu de calcul apreciat ca rezonabil şi justificat, tribunalul a respins aceste pretenţii ca nefondate.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiate şi capetele 4 şi 5 din cererea precizatoare, prin care reclamantul a solicitat calcularea dobânzii în conformitate cu indicele LIBOR CHF la trei luni de la data acordării creditului şi restituirea sumelor reţinute în mod abuziv, apreciindu-se, pe de o parte, că acest mod de calcul nu a fost prevăzut în convenţia de credit, iar pe de altă parte, că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor în cea ce priveşte determinarea modului de calcul al dobânzii, deoarece clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit şi constituie un element cheie al convenţiei de creditare ce trebuie stabilit de către părţi, prin negociere.
S-a considerat neîntemeiată şi cererea reclamantului prin care a solicitat instanţei desfiinţarea convenţiei de credit şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul în care apartamentul ce face obiectul contractului de credit să devină proprietatea băncii, cu plata unor daune-interese în cuantum de 100 000 lei.
După cum însuşi reclamantul a susţinut, rezilierea contractului poate interveni la cererea consumatorului, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000, numai în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor abuzive, putându-se acorda, după caz, şi daune-interese.
Cum în cauză de faţă, s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate şi cum reclamantul nu a invocat alte motive care ar impune desfiinţarea convenţiei de credit, instanţa a înţeles să respingă şi cererea de repunere în situaţia anterioară şi de acordare a unor daune-interese, aceasta neputând interveni decât ulterior desfiinţării actului juridic.
Ca o consecinţă a respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc şi fixarea ratei dobânzii, instanţa a respins şi cererea de stornare a înregistrărilor efectuate în baza comisionului de risc şi a dobânzilor nediminuate inserate de către bancă în baza sa de date.
Prin decizia civilă nr. 130 din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul O.B.F. împotriva sentinţei nr. 16409 din 2 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a anulat sentinţa apelată reţinând cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a apreciat că în mod nelegal şi contradictoriu prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în raport de solicitarea constatării caracterului abuziv al unor clauze din convenţia de credit contestată, pentru ca apoi să respingă alte capete de cerere derivând din principal, ca prematur formulate(capătul 3),ori ca neîntemeiate (capetele 4, 5, 6 şi 7 din cererea modificată).
În această situaţie s-a considerat că devin aplicabile prevederile art. 297 teza întâi C. proc. civ., potrivit cărora,dacă se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (…) Instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.
În urma acestei hotărâri instanţa de apel a procedat la judecata pricinii iar prin decizia nr. 150 din 26 februarie 2014 a admis acţiunea astfel cum a fost formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC V. SA şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3 lit. d) din contract (referitoare la modificarea dobânzii, în mod unilateral de către bancă) pct. 5 lit. a) (referitoare la comisionul de risc), pct. 5 lit. f) (comision referitor la monitorizarea poliţei de asigurare, art. 3.10 (comision de administrare garanţii), precum şi art. 8.1 lit. a) din condiţiile generale (referitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat atunci când împrumutatul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a sumei dobânzilor şi oricăror altor costuri). A fost obligată intimata SC V. SA la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, mediator şi onorariu expertiză) către apelant.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, aşa cum a fost precizată ulterior, reclamantul O.B.F., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate ca abuzive şi, implicit, să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în contractul de împrumut încheiat între părţi, la : pct. 3 lit. d din contract-condiţii speciale, referitoare la modificarea dobânzii în mod unilateral, de către bancă; pct. 5 lit. a) - referitoare la comisionul de risc şi restituirea sumei achitată cu acest titlu, la pct. 5 lit. f) (comision referitor la monitorizarea poliţei de asigurare), art. 3.10 (comision de administrare garanţii), precum şi art. 8.1 lit. a) din condiţiile generale (referitoare la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat atunci când împrumutatul nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată a sumei dobânzilor şi oricăror altor costuri).
În raport de motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată a reclamantului, expusă pe larg anterior cu ocazia analizării sentinţei apelate, şi în considerarea întâmpinării formulată de pârâtă, instanţa de apel a apreciat ca întemeiată acţiunea pentru următoarele:
Art.1 şi art. 3 din Legea nr. 193/2000 prevăd cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor (implicit pârâtei) în contractele încheiate cu consumatorii: obligaţia pozitivă de transparenţă şi obligaţia negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Cu privire la obligaţia de transparenţă, instanţa de apel a constatat, în privinţa contractului de credit încheiat între părţi, că acesta este împărţit în două secţiuni: Condiţii speciale şi Condiţii generale, primele clauze contractuale vizând preţul creditului, respectiv, dobânda anuală şi spezele contractuale, tipul de comision perceput şi cuantumul acestuia.
Claritatea clauzelor contractuale trebuie raportată la posibilitatea de înţelegere a omului obişnuit, astfel încât părţile să fie la adăpost de abuzuri.
Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive este reglementată prin art. 1 şi explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
În speţă, între reclamantul O.B.F. şi pârâta SC V.R. SA s-a încheiat convenţia de credit din 12 octombrie 2007.
Pe durata derulării acestei convenţii, banca a încălcat prevederile legale menţionate mai sus, în sensul că a folosit contracte standard preformulate, lipsind reclamantul de orice posibilitate de negociere cu privire la conţinutul clauzelor inserate.
Instanţa de apel a constatat că în privinţa clauzelor invocate de reclamant ca fiind nule, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 care, la art. (2) arată că „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale. (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia”.
În cauză pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un comerciant (profesionist) pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de : a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului ; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Pentru a retine existenta unei clauze abuzive, instanţa trebuie, aşadar, să verifice următoarele condiţii: clauza contractuală să nu fie fost negociată; prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
În ceea ce priveşte buna credinţă, Curtea are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE potrivit căruia „.la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului.
În ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) Condiţii speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale, Curtea apreciază că acestea au caracter abuziv.
Potrivit art. 5 lit. a) Condiţii speciale comisionul de risc este aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua scadenţei pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, iar conform art. 3.5 din Condiţiile generale, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.
Aceste clauze privind comisionul de risc sunt clauze standard, stipulate în mod obişnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate, numerotarea clauzelor fiind identică în diferitele convenţii de credit, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
Clauzele nu au fost negociate cu reclamantul, care nu avea posibilitatea de a influenţa natura acestora, respectiv nu putea obţine excluderea acestor clauze din convenţia de credit. Negocierea putea privi, cel mult, cuantumul comisionului de risc ori, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat, ci însăşi existenţa acestuia.
În cuprinsul contractului nu este definit „riscul” pentru care se percepe comision, ci se prevede că acesta se datorează „pentru punerea la dispoziţie a creditului”. Cuantumul comisionului este calculat ca procent aplicat la soldul creditului şi se plăteşte lunar pe toată perioada creditului; în fapt comisionul de risc nu are nicio legătură cu posibilele riscuri financiare invocate de pârâtă prin întâmpinare, fiind legat exclusiv de acordarea creditului, riscul nefiind determinat sau determinabil.
Este neclar şi scopul perceperii acestui comision, iar caracterul echivoc al clauzelor ce îl reglementează contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că orice contract încheiat între comercianţi si consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc. în plus, este exclusă posibilitatea ca, în cazul neproducerii riscului, comisionul perceput cu acest titlu să fie integral restituit împrumutatului.
Neclaritatea clauzelor rezultă şi din terminologia folosită, respectiv „comision de risc”, terminologie care nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat, pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc.
Nici exigenţele bunei credinţe, nu sunt respectate, deoarece prevederea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Prin inserarea comisionului de risc pârâta nu a acţionat corect şi echitabil; dimpotrivă, a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat, în detrimentul cocontractantului, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.
Instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt lipsite de cauză juridică, neexistând nicio contraprestaţie a societăţii bancare, care să justifice perceperea acestui comision.
În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 3 lit. d) potrivit căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, instanţa de apel a apreciat că această clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociata cu clientul, acesta urmând a fi doar încunoştinţat.
Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Motivul „întemeiat” prevăzut în contractul supus analizei este acela al „evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţă judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Motivele menţionate, respectiv „evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul dedus judecăţii.
Prin necircumstanţierea elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Instanţa de apel a apreciat că sunt abuzive şi clauzele prevăzute la art. 8.1 lit. a), care dau dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform Convenţiei de creditare. Respectivele clauze, pentru a nu fi fost abuzive, ar fi trebuit să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu cele încheiate de client cu alte unităţi de creditare, sau chiar cu aceeaşi bancă, pentru că scadenţa anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele. Astfel, consumatorul se vede în situaţia în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obţinut, cu toate că plata ratelor se face constant şi la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deşi neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situaţie nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare.
De asemenea, caracterul abuziv al dispoziţiilor art. 8.1 lit. c) şi d) transpare din formulările generale şi echivoce folosite pentru alte situaţii de declarare anticipată a scadenţei, respectiv „situaţie neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. în realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul.
Concluzionând, instanţa de apel a apreciat că toate clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea unilaterală a ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare; or, preţul datorat este reprezentat doar de valoarea creditului ce urmează a fi restituit.
Deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea sau ineficacitatea lor, în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este, practic, identic cu cel al nulităţii absolute. Această opinie a fost exprimată, în mod constant şi de practica înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar decurge şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De altfel, însăşi Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii sunt de ordine publică.
În acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs Iveta Corckovskâ, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA vs Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti), este în sensul că există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu. Aşadar, în cauză este vorba despre o nulitate absolută, care poate fi oricând invocată.
Prin decizia civilă nr. 556 din 9 iulie 2014, pronunţată în acelaşi Dosar cu nr. 54461/3/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă din oficiu a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014 (primul alineat), şi a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată (în loc de admite cererea, astfel cum a fost precizată).
A mai admis cererea reclamantului O.B.F. de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014, cu privire la numele - respectiv denumirea părţilor, în sensul că numele reclamantului este O.B.F. (în loc de O.B.F. - cum din eroare s-a dactilografiat), iar denumirea pârâtei este SC V.R. SA, cu sediul ales în Bucureşti, la SCA Rădulescu, C.A. - Str. Dr. Grigore Mora.
A lămurit dispozitivul Deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014, în sensul că a înlăturat menţiunea privind constatarea nulităţii absolute a art. 3.10 din contractul de credit.
A admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014, după cum urmează:
A constatat nulitatea absolută a clauzelor prev. la art. 8.1 literele c şi d din contractul încheiat între părţi şi a dispus obligarea pârâtei SC V.R. SA la plata către reclamantul O.B.F. a sumelor de 3.969,59 CHF (încasată în plus, cu titlu de dobândă) şi 8889,43 CHF (încasată cu titlu de comision de risc). A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a civilă, în data de 22 mai 2014, reclamanta O.B.F., a solicitat:
1) în baza art. 281 C. proc. civ. îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014, cu privire la numele său (în sensul că acesta este O.B.F., nu O.B.F., cum din eroare s-a dactilografiat) dar şi cu privire la denumirea pârâtei, care este SC V.R. SA şi nu V.
2) în baza art. 2811 C. proc. civ., lămurirea dispozitivului aceleiaşi decizii, în sensul că nu a solicitat constarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 3.10 din contractul de credit (cu toate că şi aceasta este abuzivă), astfel încât să se înlăture din dispozitiv această menţiune.
3) în baza art. 2812 C. proc. civ. - completarea dispozitivului deciziei, astfel:
a) obligarea băncii la restituirea sumei de 3.969,50 CHF (conform expertizei) reprezentând dobândă;
b) obligarea băncii la restituirea sumei de 8.889,43 CHF - perceputa cu titlu de comision de risc (plata nedatorata atât timp cât clauza a fost declarata ca abuziva)
c) cu privire la pct. 6 din cererea precizată reclamantul a solicitat desfiinţarea contractului de credit pe cale judecătorească şi obligarea pârâtei la plata de daune interese morale în cuantum de 100.000 lei - cu privire la care instanţa nu s-a pronunţat.
d) menţionarea, în dispozitiv, şi a menţiunilor privind nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 8.1., lit. c şi d din contract, reţinute astfel în considerentele sentinţei.
e) cu privire la clauza regăsită în secţiunea 10 Condiţii Generale, prin care banca impunea orice costuri în seama consumatorului, deşi a existat o cerere distincta în cererea de chemare în judecata, instanţa nu s-a pronunţa pe aceasta cerere.
f) obligarea pârâtei la stornarea tuturor înregistrărilor negative în B.C./ C.R.B.
În drept: art. 282, 281, 2811, 2812 si urm C. proc. civ.
Reclamantul a depus în data de 6 iunie 2014 o cerere completatoare a cererii de completare a dispozitivului deciziei, prin care a solicitat restituirea sumelor de bani (provenite din clauze abuzive şi dobânda percepută în plus) actualizate cu rata inflaţiei şi asupra cărora să se calculeze dobânda legală de la data perceperii până la data restituirii, constatarea ca abuzivă a clauzelor prevăzute la art. 4 lit. a) (comision de penalizare), precum şi la art. 5 lit. f) (comision de monitorizare poliţe).
Asupra cererilor formulate, instanţa de apel a constatat următoarele:
1. Atât numele reclamantului, cât şi denumirea pârâtei au fost greşit dactilografiate, astfel încât, în temeiul art. 281 C. proc. civ., se impune îndreptarea acestor erori materiale, constatându-se că numele corect al reclamantului este O.B.F., iar denumirea corectă a pârâtei este SC V.R. SA.
2. Cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului, în temeiul art. 2811 C. proc. civ., se impune înlăturarea din dispozitivul Deciziei nr. 150 din 26 februarie 2014 a menţiunii privind constatarea nulităţii absolute a art. 3.10 din contractul de credit, care a fost inserată din eroare, în condiţiile în care în considerentele deciziei nu este analizată această clauză, nesolicitându-se anularea sa.
3. Cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014 a fost apreciată ca întemeiată în parte.
Astfel, pârâta SC V.R. SA a fost obligată la plata către reclamant a sumelor încasate în plus, stabilite prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de către expertul G.R.M., după cum urmează:
- suma de 3.969,59 CHF, încasată în plus de către bancă, sub formă de dobândă, valoare obţinută prin scăderea dobânzii încasate conform anexei 3, calculată din extrasele de cont în perioada 12 octombrie 2007-29 noiembrie 2010 în sumă de 14395,04 VHF şi valoarea dobânzii calculată conform formulei de la obiectivul nr. 3, conform anexei 2, în valoare de 10.425,45 CHF, diferenţă ce ar trebui considerată ca rată principală.
- suma de 8.889,43 CHF, încasată de pârâtă în baza clauzei privind comisionul de risc/administrare de la data semnării contractului de credit, 12 octombrie 2007 şi până în luna 11.2010, calculate conform anexei 1 la raportul de expertiză.
4.Instanţa de apel a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014, în sensul inserării menţiunii privitoare la nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 8.1. lit. c) şi d) din contract (care, din eroare, au fost omise), în condiţiile în care, în considerentele deciziei acestea au fost analizate. S-a apreciat caracterul abuziv al acestor clauze, care transpare din formulările generale şi echivoce folosite pentru alte situaţii de declarare anticipată a scadenţei, respectiv „situaţie neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. în realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul.
Toate celelalte cereri ale reclamantului au fost respinse ca neîntemeiate (inclusiv cele solicitate prin cererea completatoare a cererii de completare a dispozitivului - formulată în aceeaşi manieră excesivă, la graniţa abuzului de drept, în care s-au formulat, pe parcursul judecăţii în fond şi în apel, nenumărate precizări, completări, modificări, completări la completări, ş.a.m.d. - şi pentru care nu are nici un temei juridic).
În condiţiile în care s-a constatat nulitatea absolută a unor clauze care nu afectează substanţa contractului, s-a considerat că acesta îşi menţine valabilitatea, astfel încât solicitarea de despăgubiri, sub forma daunelor morale este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte obligarea băncii la stornarea tuturor înregistrărilor negative în B.C./ C.R.B. - nu s-a menţionat care sunt aceste înregistrări, când au fost efectuate, capătul de cerere nefiind motivat-nici în fapt, nici în drept.
Cu privire la actualizarea sumelor ce se vor restitui de către bancă, cu indicele de inflaţie, instanţa de apel a subliniat că această operaţiune urmează a se face în faza de executare silită.
Împotriva Deciziei nr. 150 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr 54461/3/2011, a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de intimatul - reclamant şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
Recurenta şi-a întemeiat în drept criticile aduse deciziei atacate pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C.proc.civ Argumentele SC V.R. SA în dezvoltarea motivelor de recurs au vizat următoarele aspecte:
1. În mod greşit instanţa de apel a considerat că în Convenţia de credit încheiată între recurentă şi intimatul-reclamant ar exista clauze ce ar avea caracter abuziv.
Legea nr. 193/2000 prevede două condiţii negative şi una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenţei unei clauze abuzive, respectiv clauza:
- să nu fi fost negociată;
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului;
- să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al Contractului.
Clauzele cuprinse în Convenţia de credit încheiate între subscrisă
Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit au fost negociate.
Generale nu îndeplinesc niciuna dintre cele trei condiţii cumulative, după cum se arată:
1.1. Clauzele reglementate la art. 3 lit. d), 5 lit. a) şi 5 lit. f) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit au fost negociate.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, la încheierea fiecărei Convenţii de credit, clienţilor Băncii li se comunică Condiţiile Generale şi se discută şi negociază Condiţiile Speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora.
Astfel cum se reţine în doctrină, specific domeniului bancar este că, de principiu, Contractele încheiate de instituţiile de credit să fie formate din mai multe documente contractuale, printre care Condiţiile speciale (care se negociază şi se discută cu fiecare client în parte) şi Condiţiile generale, standardizate.
În toate cazurile numai condiţiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu şi condiţiile speciale, care se discută şi se negociază cu fiecare client în parte.
Conţinutul acestor condiţii standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte şi să intre într-un raport juridic contractual cu instituţia de credit sau să le refuze şi să nu încheie contractul.
În considerarea calităţii sale de profesionist, banca are sarcina de a informa clientul, în scopul de a face serviciul respectiv util clientului, însă obligaţia unei informări corecte incumbă şi clientului faţă de bancă. Banca nu trebuie însă se transforme în avocatul consumatorului, în vederea asigurării transparenţei contractuale. în funcţie de acest dublu proces de informare, oferta privind un anumit serviciu bancar poate fi cât mai bine personalizată şi cât mai adecvată nevoilor fiecărui client în parte. Aceste informaţii au ca obiect: condiţiile prestării serviciului, costul acestuia, adecvarea întregului serviciu la nevoile reale ale clientului astfel încât executarea contractului să beneficieze de un grad cât mai ridicat de predictibilitate, iar riscul insolvabilităţii clientului să fie cât mai redus posibil.
O problemă ridicată de doctrina bancară în raport de legislaţia din domeniul protecţiei consumatorului este dacă banca are obligaţia de a-l informa pe client numai dacă ştie că acesta nu cunoaşte informaţiile respective sau trebuie să prezume această ignoranţă.
Doctrina majoritară consideră că în stabilirea culpei băncii trebuie avut în vedere echilibrul care trebuie să existe între preîntâmpinarea riscurilor neinformării clientului şi evitarea îngreunării excesive a obligaţiilor băncii. Astfel, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare a clientului poate fi reţinută numai excepţional, întrucât este de neconceput ca banca să aibă obligaţia de a oferi fiecărui client, în mod individual si pentru fiecare operaţiune, toate informaţiile juridice si economice pentru protejarea intereselor acestuia.
Banca are, însă, obligaţia de a oferi clienţilor acces la condiţiile generale de contractare, iar clienţii au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informaţiile relevante pentru operaţiunile bancare întreprinse. Or, această obligaţie a fost îndeplinită cu ocazia negocierii Condiţiilor speciale cu reclamanţii, moment în care aceştia au avut acces la condiţiile generale.
Aceste considerente sunt preluate şi de către legiuitorul român, respectiv art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori:
„O clauză contractuală va fi considerată ca ne fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.”
Ca o concluzie, reiterează ceea ce a constatat şi doctrina europeană în sensul că numai condiţiile generale de bancă ridică, din perspectiva dreptului consumului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora şi, practic, legată de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora. Prin urmare, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.
Or, instanţa de apel pleacă de la premisa greşită că indiferent de documentele contractuale, instituţia de credit se impune prin forţă în faţa consumatorului, ignorând/interpretând şi aplicând greşit prevederile imperative ale Legii nr. 193/2000 care instituie prezumţia legală relativă a lipsei caracterului negociat numai în ceea ce priveşte Condiţiile generale, nu şi în cazul Condiţiilor speciale.
1.2. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratelor dobânzii şi condiţiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d), nu este o clauză abuzivă in înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce priveşte pretinsul caracter abuziv al clauzei 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit, intimatul-reclamant a semnat Convenţia de credit, iar părţile, prin semnarea acestora, au declarat în mod expres că (i) sunt de acord cu costurile contractului şi (ii) cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin conform clauzelor contractuale.
Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenţia de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În acest sens, este evident că însuşi scopul inserării în Convenţiile de credit a posibilităţii băncii de a revizui rata dobânzii a fost tocmai acela de a nu se ajunge la un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţile, având în vedere perioada îndelungată de timp (25 - 30 de ani) pentru care s-a încheiat Contractul.
Astfel, având în vedere perioada foarte îndelungată în care un Contract de credit îşi produce efectele precum şi evoluţia continuă a costurilor pe care o bancă le poate avea, rezultă că este mai mult decât vital pentru bancă prevederea în contract a unei dispoziţii care să îi confere acesteia posibilitatea de a revizui rata dobânzii.
O astfel de posibilitate este prevăzută inclusiv de legislaţia în vigoare, respectiv de dispoziţiile punctului 1, litera a) al doilea paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000, care prevăd expres faptul că:
„Prevederile acestei litere (respectiv ale pct. 1 lit. a), primul paragraf, din Anexa Legii 193/2000) nu se opun (respectiv, nu se aplică) clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată. în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”
Astfel, rezultă fără echivoc faptul că prevederile pct. 1 lit. a), al doilea paragraf, din Anexa Legii nr. 193/2000 nu mai impun ca „motivaţie întemeiată” să fie prevăzută în Contract, ci doar ca aceasta să existe la data modificării ratei dobânzii, cu obligaţia furnizorului de servicii financiare de a informa în acest sens consumatorul.
În consecinţă, având în vedere faptul că obligaţia recurentei de a informa consumatorul în cazul revizuirii ratei dobânzii curente este prevăzută expres în Convenţia de credit, la art. 7.2. din Condiţiile Generale, nu se poate reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa acestei clauze, întrucât motivul pentru care rata dobânzii poate fi modificată unilateral este verificabil.
Astfel, având în vedere cele mai sus menţionate, rezultă fără echivoc faptul că intimatul-reclamant a cunoscut de la bun început că dobânda poate fi modificată de către subscrisa în temeiul 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit.
De asemenea, nu se poate reţine nici că o asemenea clauză este contrară bunei-credinţe având în vedere că ea nu intervine în mod speculativ şi în detrimentul clientului, ci în situaţii excepţionale atunci când, în mod obiectiv, piaţa monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual.
În aceste condiţii, nu se poate considera că inserarea unei astfel de clauze în contract ar fi de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor astfel încât, din această perspectivă, această condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000 nu este îndeplinită.
Totodată, având în vedere cele mai sus menţionate, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei, ce conferă Băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor situaţii semnificative pe piaţa monetară sub nicio formă nu poate fi considerat ab initio o clauză abuzivă întrucât este esenţial pentru bancă stipularea unor astfel de clauze care să combată riscul apariţiei unor situaţii imprevizibile, în aşa fel încât banca să poată revizui efectele Contractului în astfel de situaţii care conduc la ruperea echilibrului contractual, respectiv în momentul în care efectele contractului ajung să fie altele decât cele avute în vedere de părţi la data încheierii actului, când părţile şi-au asumat obligaţii în anumite condiţii economice date.
Pe de altă parte, rezultă cu claritate faptul că, un eventual caracter abuziv al unor astfel de clauze se va putea analiza numai prin raportare la situaţia concretă, respectiv dacă banca în funcţie de situaţia dată a interpretat cu bună-credinţă sau abuziv clauza contractuală şi dacă a avut o conduită coerentă în desfăşurarea raporturilor contractuale. Or, în prezenta cauză nu s-a dovedit că banca ar fi majorat dobânda în mod abuziv.
În consecinţă, pentru a se reţine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor se impunea producerea unui prejudiciu în patrimoniul intimatului-reclamant, or, în mod evident acesta nu a suferit niciun prejudiciu în patrimoniul său atâta timp cât nu a dovedit că dobânda a fost majorată.
Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al Convenţiei de credit.
În acest sens, recurenta învederează că art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit face parte din chiar miezul obiectului Contractelor încheiate.
Prin aceste dispoziţii s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obţine beneficii referitoare la preţ.
Preţul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.
Legislaţia referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancţiune a dreptului civil, transformând toţi consumatorii în incapabili.
Rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca îşi informează Clienţii de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci.
În consecinţă, modalitatea de stabilire a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.
2. Clauzele contractuale ce reglementează dreptul recurentei de a percepe comisionul risc, nu sunt clauze abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce priveşte solicitarea din cererea introductivă de constatare a caracterului abuziv al clauzei lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit, se arată faptul că perceperea comisionului de către recurentă este perfect legală, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului permit instituţiilor de credit să perceapă dobânzi, penalităţi, comisioane, alte costuri şi speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în Contractul încheiat între părţi, or plata comisionului de risc a fost stipulată în Convenţia de credit încheiate între recurentă şi împrumutat.
Iar potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.”
Dispoziţiile contractuale ce reglementează comisionul de risc nu intră în categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, respectiv care „obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, singura categorie căreia i s-ar putea circumscrie argumentele invocate de reclamanţi, întrucât:
- comisionul de risc a fost cunoscut de către părţi la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din Convenţia de credit - cât şi suma pe care împrumutatul urma să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidenţiat distinct şi clar în graficul de rambursare care, de asemenea, a fost semnat de către client la momentul contractării creditului.
- din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a Convenţiei de credit, rezultă fără echivoc faptul că acest comision de risc este prevăzut ca o parte importantă a preţului creditului alături de dobândă, prestaţie cuvenită recurentei în schimbul acordării creditului şi care a fost avută în vedere de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar pentru recurentă această prestaţie este esenţială, având semnificaţia a însuşi preţului creditului acordat.
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2008, precum şi considerentele de mai sus, se susţine că, în acest caz, nu s-a creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ci situaţia reprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă preţul contractului propus de către vânzător, element căruia instanţa nu îi putea aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura preţului contractului - dobândă, comision de risc, de administrare etc., cât timp acesta a fost cunoscut şi acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului.
Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Sub acest aspect se arată cu întâietate că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut existenţa naturii abuzive a clauzei prevăzute la art. 5. lit. a), care ar fi dată de faptul că în Convenţia de credit nu este descris motivul perceperii comisionului de risc, iar prin aceasta s-ar crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât deşi în Contract nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere comisionul de risc, această împrejurare, privită şi din perspectiva faptului că simpla acordare a unui credit presupune o serie de riscuri inerente acestei activităţi comerciale, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă.
Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.
Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de „comision de risc”, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în Convenţia de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa, pentru împrumutat esenţial era să cunoască cuantumul comisionului de risc şi dacă acesta este convenabil pentru ea.
De asemenea, noţiunea comisionului de risc, nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru a fi înţeleasă, având semnificaţia obişnuită din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente care intră în relaţii contractuale cu o altă entitate şi, în plus, acesta este indicat în mod expres şi defalcat în cuprinsul Graficelor de rambursare, parte integrantă a Convenţiei de credit, fiind explicat în mod inteligibil mecanismul de funcţionare a acestui comision. Or, esenţial pentru orice consumator este să ştie ce are şi cum are de plătit pentru a înţelege cât mai bine obligaţiile ce îi revin, iar nu definirea unor noţiuni financiar bancare complexe.
Din această perspectivă, este esenţială interpretarea oferită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care, în cauza C-26/13 Arpad Kasler contra O.T.P. defineşte noţiunea de clauze contractuale clare şi inteligibile:
- „cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vede gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă mecanismului., astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.”
Mai mult decât atât definirea riscului de credit este cel puţin determinabilă având în vedere dispoziţiile art. 2 lit. g) din Norma B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003 şi care definesc riscul de credit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartida (clienţi) a obligaţiilor contractuale”, iar dispoziţiile contractuale se completează şi se interpretează cu/ în lumina dispoziţiile(lor) legale în vigoare.
Totodată, art. 5. lit. a) din Condiţiile Speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a recurentei, deoarece a fost stabilit de ambele părţi la data încheierii Convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în Contracte clauze de modificare unilaterală a acestui comision.
Mai mult decât atât, conform cu cele statuate de instanţa europeană în Hotărârea anterior evocată, este mai mult decât clar mecanismul de funcţionare a clauzei ce reglementează comisionul de risc (procent fix aplicabil la soldul creditului, care va scădea odată cu derularea raporturilor contractuale), modul de percepere fiind în detaliu explicat şi în Graficul de rambursare anexă al Convenţiei de credit.
În concluzie, la momentul încheierii contractului, intimatul-apelant dispunea de toate elementele necesare pentru a aprecia, a evalua toate consecinţele economice pe care le va avea asupra patrimoniului său încheierea Convenţiei de credit din speţă.
De asemenea, nu se poate susţine că între cuantumul comisionului de risc şi prestaţia suportată de către recurentă s-a creat un dezechilibru, având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.
Nu se poate susţine nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o contraprestaţie a recurentei, atâta timp cât banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului.
Raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligaţiile părţilor, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluţia stării financiare a împrumutaţilor.
Potrivit Legii nr. 193/2000, în materia clauzelor abuzive ceea ce se urmăreşte este înlăturarea dezechilibrului contractual juridic, din perspectivă statică, surprinsă în secvenţa de timp al încheierii sale şi al împrejurărilor care îi preced. Pe de altă parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporţie considerabilă şi nejustificată între drepturile şi obligaţiile părţilor. Contractul dezechilibrat care reclamă intervenţia justiţiei este acela căruia îi lipseşte utilitatea socială şi personală.
Atât Directiva 93/13/CEE, cât şi Legea nr. 193/2000 au exclus din spaţiul lor de incidenţă clauzele care privesc adecvarea între preţ şi remuneraţie, pe de o parte şi serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestaţie, pe de altă parte, adică au exclus leziunea. în viziunea acestora, absenţa echivalenţei prestaţiilor nu este sinonimă cu absenţa echilibrului contractual. Potrivit acestor acte normative sancţiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăşi utilitatea acestuia.
În speţă însă, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credinţă şi cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic şi implicit că ar compromite echilibrul acestuia.
În acest sens, se arată faptul că potrivit art. 967 C. civ. valabilitatea cauzei se prezumă, până la dovada contrarie, iar intimatul-reclamant nu a răsturnat prezumţia legală în condiţiile în care a beneficiat de credit şi a cunoscut de la încheierea Contractului cuantumul acestui comision.
Recurenta a achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp, în timp ce din partea împrumutatului nu mai există vreun risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate. Pentru recurentă mai subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.
Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă. Debitorul băncii, suportând preţul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda şi comisioanele.
Ca şi alte comisioane şi comisionul de risc (astfel cum a fost acesta denumit de recurentă) este un element al preţului Băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziţie a creditului.
Cu privire la comisionul de risc, se arată că acesta nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare sau a poliţei de asigurare, noţiunea de risc în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit fiind atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către pârâtă a unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului şi nicidecum o activitate menită a produce profit, fiind, astfel, în dezacord şi cu Normele BNR ce reglementează desfăşurarea activităţii bancare.
De altfel, în cazul în care s-ar dispune eliminarea comisionului de risc din Convenţia de credit, s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea societăţii noastre, consecinţa fiind diminuarea semnificativă a D.A.E., cu care împrumutatul a fost de acord la momentul semnării Contractului.
3. Clauza referitoare la comisionul de monitorizare poliţe (art. 5 lit. f) din Condiţiile speciale şi 3.9 din Condiţiile generale) nu este o clauză abuzivă, iar acest comision face parte din preţul contractului, fiind clar exprimat în contract.
Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod vădit eronat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, reţinând aşa zisul caracter abuziv al clauzelor art. 5 lit. f) - Condiţii speciale şi 3.9 - Condiţii generale.
În primul rând, comisionul de monitorizare face parte din preţul contractului, mecanismul său de percepere fiind prevăzut fără niciun echivoc în clauza 5 lit. f):
„CHF 80 (optzeci,00) datorat anual, conform punctului 3.9 din Condiţiile generale, pe toată durata Convenţiei de credit.”
Clauza 3.9 - Condiţii generale este mai mult decât exhaustivă, arătând inclusiv motivele perceperii acestui cost al creditului:
„Banca poate percepe plata unor alte comisioane; valoarea/modul de calcul al acestora, precum şi scadenţa/ scadenţele se vor menţiona expres în Condiţiile speciale.
Comisionul pentru monitorizare poliţe este datorat anual, în avans, pentru urmărirea, monitorizarea şi gestionarea acelor poliţe de asigurare aferente bunurilor aduse în garanţie în favoarea băncii, care sunt încheiate sau reînnoite de către împrumutaţi şi/ sau Garanţi Ipotecari, cu societăţi de asigurare care nu au încheiate parteneriate cu SC V.R. SRL şi care nu pun la dispoziţia băncii semestrial, anual sau oricând, la cererea expresă, rapoarte privind poliţele scadente, restante sau care trebuie reînnoite, precum şi situaţia daunelor constatate cu privire la bunurile asigurate şi care fac obiectul contractelor de garanţie încheiate cu banca.
Pe cale de consecinţă, motivele perceperii acestui comision sunt mai mult decât clar descrise, iar mecanismul său de percepere este accesibil oricărui consumator, fiind un cost inclus în preţul contractului. Faţă de definirea acestuia este evident că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului, de unde rezultă cu putere evidenţă greşita interpretare şi aplicare a legii din Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în acest dosar.
4. Clauzele reglementate de art. 8.1 lit. a), alin. (2) şi alin. (3) art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile Generale, nu au caracter abuziv. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, lipsind creditorul de dreptul său de a declara scadent creditul în situaţia în care intimatul-reclamant nu-şi mai îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile de plată. Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Cu privire la această clauză recurenta menţionează că aceasta nu se încadrează în ipoteza descrisă în Anexa 1 lit. g) din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale”, astfel cum a reţinut instanţa de apel.
Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. a) alin. (2) şi alin. (3) art. 8. lit. c) şi lit. d) din Condiţiile Generale nu dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariţia unor situaţii de fapt neprevăzute care fac imposibilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului.
În acest sens, se învederează că în mod greşit instanţa de apel a înţeles să anuleze întreaga clauză ce se regăseşte în punctul 8.1, inclusiv lit. a):
„În cazul în care se iveşte vreuna dintre situaţiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului, Codebitorului şi Garantului, să declare soldul creditului fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei:
a) împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:
- conform prezentei Convenţii;
- conform altor Convenţii de credit încheiate de împrumutat cu Banca; sau
- conform altor Convenţii de credit încheiate de împrumutat cu alte societăţi financiare/ de credit.
Or, intimatul-reclamant nici măcar nu a învestit instanţa (nu a cerut) cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze, motiv pentru care ne regăsim în cazul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
De asemenea, prin anularea/constatarea nulităţii acestei clauze s-ar ajunge la situaţia absurdă şi vădit injustă în care, deşi împrumutatul ar înceta să-şi mai îndeplinească obligaţiile de plată a ratelor, instituţia de credit ar fi pusă în imposibilitate de a-şi mai recupera prejudiciul, în lipsa unui temei contractual.
Cu privire la celelalte situaţii reglementate de punctul 8.1 din Condiţiile generale, se arată faptul că raţiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere situaţiile în care împrumutatul, datorită unor situaţii de fapt evidente se află într-o situaţie în care rambursarea creditului devine imposibilă, de exemplu în situaţia în care un debitor, având un grad de îndatorare de peste 100% înregistrează restanţe în plata sumelor datorate conform contractului, într-o asemenea situaţie este justificat interesul băncii de a declara creditul scadent anticipat pentru a putea să recupereze sumele din garanţiile acordate.
De altfel, dispoziţiile din art. 8.1 lit. a), alin. (2) şi alin. (3) nu pot fi analizate din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului, ţinând cont că scadenţa anticipată urmează a fi declarată doar în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor părţii împrumutate din alte Convenţii încheiate cu V. sau cu alte societăţi financiare/ de credit. Din acest considerent, neîndeplinirea obligaţiilor menţionate reprezintă un puternic semnal privind insolvabilitatea împrumutatului, or aşa cum precizam mai sus, împrumutatul are obligaţia de a rămâne solvabil pe întreaga durată contractuală.
De asemenea, simpla existenţă în Contract a clauzelor cuprinse în art. 8.1 din Condiţiile Generale, acceptate de către intimatul-apelant prin semnarea Convenţiei de credit nu poate conduce la reţinerea ca abuzivă a acestora ci, eventual, aceasta ar putea fi analizate pe parcursul executării a clauzelor menţionate, dată la care se poate analiza prin raportare la toate circumstanţele faptice şi juridice aplicabile, în ipoteza în care conduita societăţii bancare în interpretarea clauzelor a fost una abuzivă, cu atât mai mult cu cât buna-credinţă în executarea contractelor se prezumă.
De asemenea, recurenta SC V.R. SA a declarat recurs şi împotriva Deciziei civile nr. 556 din 9 iulie 2014 pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei, în vederea administrării de probatorii.
Recurenta şi-a întemeiat în drept criticile pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar argumentaţia care stă la baza cererii de recurs vizează greşita omologare a raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, de către instanţa de apel.
împotriva deciziei de completare dispozitiv nr. 556 din 9 iulie 2014 a declarat recurs şi reclamantul O.B.F. care solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii şi a următoarelor capete de cerere:
1.Să se admită cererea prin care s-a solicitat constatarea ca abuzivă a secţiunii 10 din convenţia de credit X;
2. Să se admită capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea ca abuzivă a art. 4 lit. a) din condiţiile speciale - comision de penalizare;
3. Să fie obligată banca la restituirea sumei de 80 CHF, percepută în baza clauzei 5 lit. t) (comision de monitorizare poliţe);
4. Să fie obligată banca la plata dobânzii legale pentru sumele constatate ca percepute nelegal (dobânda nediminuată, comision de risc, comision monitorizare poliţe de asigurare).
5. Să se desfiinţeze convenţia de credit pe cale judecătorească şi să fie obligată banca la plata daunelor interese în valoare de 100.000 lei (în subsidiar plata de daune morale);
6. Să se dispună stornarea înregistrărilor negative din B.C./ C.R.B.;
7. Să fie obligată banca la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.
Recurentul şi-a întemeiat în drept criticile aduse deciziei atacate pe motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs acesta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat, în parte, o soluţie care nu conţine motivele pe care se sprijină, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, doar în ceea ce priveşte capetele de cerere enumerate anterior.
Cu titlu preliminar, se arată că motivarea instanţei de apel, cu privire la capetele de cerere evidenţiate este una nelegală, total nemotivată, cu o expunere foarte neprofesionistă.
1. Cu privire la secţiunea 10 din convenţia de credit solicită să se constate că sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, astfel încât secţiunea 10 (10.1 şi 10.2) să fie considerată abuzivă, deoarece creează în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Conform acestei clauze, în situaţiile în care costurile băncii cresc, (în general, şi nu doar cele legate de împrumutul care face obiectul prezentului contract analizat) această creştere este suportată exclusiv de client. Practic, în loc ca eventuala creştere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de bancă, sau cel mult, riscul să fie împărţit între bancă şi client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, ceea ce evident se înţelege dezechilibrul contractual.
Deşi a existat un capăt distinct de cerere, deşi s-a formulat cerere de completare dispozitiv, în prima fază, în decizia 150/2014, instanţa de apel a menţionat că este abuzivă clauza cu privire la costurile suplimentare (ultimul paragraf din pagina 6 şi primul paragraf din pagina 7 a deciziei 150/2014), iar ulterior, în completarea de dispozitiv, a respins acest capăt de cerere fără să îl motiveze. Citează din decizia 150/2014: „Concluzionând, Curtea apreciază că toate clauzele declarate abuzive se refera la revizuirea unilaterală a ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare;.”
2. Cu privire la art. 4 lit. a) comision de penalizare (convenţia de credit) se arată că instanţa de apel nu a înţeles să constate dezechilibrul creat prin perceperea unei sume fixe de 25 CHF, în primele 5 zile de întârziere la plată, comision care este mai mare decât 2%. În oricare situaţie, perceperea unei rate de dobânzi majorate cu 5% faţă de dobânda curentă sunt suficiente pentru recuperarea eventualei neplăţi din partea mea. Perceperea şi a unui comision de 25 CHF şi perceperea unei rate penalizatoare de + 5% sunt nejustificate, ceea ce se reflecta într-o situaţie inechitabilă, prin perceperea de către bancă a două venituri, situaţie identică cu perceperea dobânzii şi a comisionului de risc pentru acelaşi lucru.
Cu privire la acest capăt de cerere, instanţa de apel nu s-a pronunţat, nici în apel, nici prin cererea de completare dispozitiv şi l-a respins ca neîntemeiat, deşi nu îl motivează.
3. Cu privire la restituirea comisionul de 80 CHF plătit ca şi comision de monitorizare poliţe de asigurare se solicită a se avea în vedere că, deşi a existat un capăt de cerere distinct, privind constatarea ca abuzivă şi restituirea sumelor rezultate din această clauză, instanţa de apel, a constatat ca fiind abuzivă această clauză, însă nu a dispus restituirea sumei încasate de bancă, respectiv 80 CHF, percepuţi conform extrasului de cont ataşat la dosar.
Instanţa a respins acest capăt de cerere, fără să analizeze cererea, neoferind informaţii cu privire la cauza care a condus la respingerea sa. Exact ca şi în cazul comisionului de risc, după constatarea ca abuzivă, a dispus restituirea sumelor, însă în cazul comisionului de monitorizare poliţe, nu a făcut acest lucru.
4. Cu privire la plata de dobândă legală asupra sumelor constatate ca abuzive şi asupra căruia s-a dispus restituirea solicită a se avea în vedere faptul că a existat un capăt distinct în cererea de chemare în judecată, pe care instanţa de apel nu l-a analizat în primă fază, iar în cererea de completare dispozitiv l-a respins ca neîntemeiat, fără a-l motiva, aşa cum era normal şi firesc.
Acordarea dobânzii legale calculate asupra sumelor ce trebuie restituite se justifică prin prisma dispoziţiilor art. 1535 C Civ. (N.C.C.), art. 1586 (vechiul C. civ.), fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu distinct pentru obţinerea dobânzii legale aferente debitului plătit şi nedatorat. în privinţa momentului de la care se datorează dobânda legală, instanţa de recurs este rugată să aibă în vedere, dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data efectivei restituiri, calculată conform O.G. nr. 9/2000, până la data de 01 septembrie 2011 şi conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 după data de 01 septembrie 2011.
5. Cu privire la desfiinţarea convenţiei pe cale judecătorească şi acordarea de daune interese în valoare de 100.000 lei şi/ sau plata de daune morale.
Potrivit art. 998 C Civ, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, iar potrivit art. 999 C. civ, omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţă sau imprudenţa sa (cu atât mai mult, chiar cu intenţie aşa cum a demonstrat inclusiv expertiza - perceperea unei sume de 4.29 CHF/ lună fără niciun just temei). Aceste dispoziţii legale nu disting între prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale (morale) cauzate persoanei şi nici nu exclud acordarea de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate.
Răspunderea contractuală nu este incompatibilă cu acordarea de daune morale atunci când nerespectarea convenţiei depăşeşte limitele unei simple neexecutări/executări necorespunzătoare, iar comportamentul contractantului are un caracter ilicit. Pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 193/2000 nu limitează acordarea daunelor interese doar în cazul prejudiciilor patrimoniale.
Instanţa de recurs este rugată să constate că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a băncii, sub forma daunelor interese/morale: existenţa unei fapte ilicite - banca, profitând de starea de nevoie în care s-a aflat, a stipulat clauze abuzive, obţinând nu doar sume mari de bani ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii, ci si sume însuşite total abuzive (fără nici măcar un temei contractual, fie el chiar şi abuziv), iar apoi a modificat unilateral convenţia, a declarat scadenţa anticipată cu toate urmările sale; prejudiciul moral cert şi nereparat - starea de teamă, de stres şi de incertitudine resimţită de recurentă asupra tuturor celor expuse - faţă de care pârâta nu a luat nicio măsură de reparare; vinovăţia autorului faptei - banca a încălcat cu bună ştiinţă dispoziţiile legii, ba chiar mai mult, a produs un furt; existenţa de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - starea încercată de către recurentă sunt rezultatul direct al comportamentului contractual al pârâtei.
Acordarea daunelor sunt justificate pe deplin, din moment ce banca, cu rea credinţă a dispus toată întreaga situaţie descrisă în dosar:
- Inserarea de multiple clauze abuzive;
- Perceperea unor sume nejustificate;
- Declararea scadenţei anticipate pentru sume care nu sunt certe, lichide şi exigibile;
- Desfiinţarea convenţiei de credit;
- Executarea silită dispusă pentru sume izvorâte din clauze abuzive;
- Executare silită pentru sume care nu sunt certe, lichide şi exigibile;
- Lipsirea de bunurile care au făcut obiectul contractului de credit;
- Popriri nejustificate ale conturilor personale;
- Toate traumele financiare şi morale resimţite de recurent, cel prejudiciat, executat şi urmărit financiar de către bancă;
6. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat stornarea înregistrărilor negative din Biroul de Credit şi Centrala Riscurilor Bancare.
Instanţa de recurs este rugată să constate, contrar susţinerilor instanţei de apel, că există la dosar, dovada acestor înregistrări negative pe care banca Ie-a făcut în baza unor clauze ce au fost declarate ca abuzive (probe stau rapoartele generate de B.C./ C.R.B.). Ca efect al nulităţii absolute, aceste clauze nu creează obligaţii pentru recurent, ceea ce înseamnă ca toate înregistrările negative pe care le-au făcut, trebuie stornate, pentru restabilirea situaţiei iniţiale în cazul în care nu ar fi existat aceste clauze. Aceste înregistrări negative, îi afectează reclamantului imaginea şi reputaţia profesională, iar în aceste evidenţe, există informaţii care nu au o bază legală (reflectă o situaţie incorectă.).
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia civilă nr. 150 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 54461/3/2011, în raport de criticile formulate, a constatat că recursul declarat de pârâta SC V.R. SA este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Criticile prin care se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, din perspectiva faptului că niciuna din clauzele inserate la art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 5 lit. f) din Condiţiile Speciale şi art. 8 .1 lit. a) alin (2) şi (3) şi art. 8.1 lit. c) şi art. 8.1 lit. d) din Condiţiile Generale nu îndeplinesc în cauză cele trei condiţii cumulative care pot duce la constatarea caracterului abuziv al acestora sunt nefondate.
Cele trei condiţii invocate de recurentă şi reţinute de instanţă sunt: clauza să nu fi fost negociată; prin clauza contestată să se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului; clauza să nu se asocieze cu obiectul principal al contractului.
Recurenta susţine că toate clauzele din Condiţiile Speciale din contractul părţilor, enunţate anterior, au fost negociate şi că băncii îi revenea obligaţia unei corecte informări a clientului fără a i se cere să se transforme într-un avocat al consumatorului. Consideră că instanţa de apel a plecat de la o premisă greşită atunci când a apreciat că instituţia de credit se impune prin forţă consumatorului în orice situaţie deşi Legea nr. 193/2000 instituie prezumţia lipsei caracterului negociat numai în ceea ce priveşte Condiţiile Generale, nu şi în cazul Condiţiilor Speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că art. 3 din Directiva 93/13/CCE atribuie caracter abuziv clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În ambele reglementări se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauza dedusă judecăţii suntem în prezenţa unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situaţie dificilă pentru un consumator care nu are posibilitatea să influenţeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În plus, nici legea naţională şi nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. (3), teza I).
Această situaţie se explică prin aceea că, în general părţile, negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea şi prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaşte cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situaţie nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
În atare situaţie, în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, C.J.U.E. a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hotărârea Oceano Editorial).
Este nefondată şi critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu privire la clauza menţionată în art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale din convenţia de credit ce prevede modificarea ratei dobânzii.
Potrivit clauzei de la art. 3 lit. d) banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.
În cazul menţionat nu pot fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit şi, ca atare, că nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv, întrucât, sub rezerva art. 6 alin. (4) din lege care transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CCE, se poate observa că nici legea internă şi nici Directiva nu exclud din start, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului, fiind reglementată-cu titlu de excepţie-posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care acestea nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Sub acest aspect, instanţa nu poate primi opinia recurentei care exclude orice intervenţie a instanţei în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul contractului, fără nicio circumstanţiere.
Este adevărat că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.
Cu toate acestea art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile (sau instanţa - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.
De aceea, recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară (motivul întemeiat) care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.
În consecinţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa apelului, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi.
Critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă este nefondată.
Din modul de redactare a clauzei de la art. 5 lit. a) rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului, situaţia fiind aceeaşi cu cea reglementată la art. 3 din convenţie ce priveşte perceperea dobânzii curente, ceea ce induce ideea că pentru acelaşi serviciu al băncii - pentru acordarea (punerea la dispoziţie) a creditului - se percep două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată clar şi inteligibil.
În plus, scindarea preţului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeaşi prestaţie, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenţiei de credit.
Aşadar, în contextul inexistenţei unei reglementări clare şi neechivoce a clauzei în discuţie, a unui mod de exprimare clar şi neechivoc, instanţa de apel a apreciat în mod just - raportat şi la textele legale incidente - că instanţei îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv.
Argumentele recurentei prin care se încearcă o lămurire considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate - în cadrul procesului - fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.
Se constată că, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
Mai mult, recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.
De asemenea, instanţa notează că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.
Pentru aceleaşi considerente nu vor fi primite nici susţinerile potrivit cu care banca nu poate deveni un educator al tuturor consumatorilor pentru că nu acesta este sensul normei.
- Nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ, contrar bunei - credinţe, între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi primită.
Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a încercat să explice raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.
Astfel, în concepţia recurentei, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.
Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar nunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
Afirmaţia recurentei prin care susţine că, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului este nefundamentată pentru că se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul în care prin O.U.G nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis.
Pentru considerentele de mai sus nici criticile referitoare la constatarea în mod neîntemeiat a caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de monitorizare poliţe (art. 5 lit. f) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit)nu pot fi apreciate ca întemeiate. După cum se arată şi în motivele de recurs, nu există o obligaţie corelativă a băncii raportată la sarcina împrumutatului de a achita amintitul comision de monitorizare poliţe, în condiţiile în care riscul contractului include încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea recurentei şi orice alte costuri legate de monitorizarea unor asemenea poliţe vin exclusiv în întâmpinarea preocupărilor recurentei de a-şi administra cât mai bine propriile afaceri. în situaţia prezentată, contrar bunei-credinţe se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor.
Nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut în cauză şi că a apreciat în mod neîntemeiat ca fiind abuzive clauzele de la art. 8 lit. a) alin. (2) şi alin. (3), art. 8 lit. c) şi lit. d) din Condiţiile Generale nu pot fi primite.
Din examinarea considerentelor deciziei atacate se constată că instanţa de apel a procedat la analizarea grupată a criticilor din apel ce au vizat art. 8 din Secţiunea privind scadenţa anticipată, răspunzând acestora prin considerente comune şi că, fiind vorba de clauze reglementate în cadrul aceluiaşi articol, prin aceeaşi secţiune a contractului de credit care vizează situaţiile în care banca poate declara scadenţa anticipată a creditului, a analizat împreună respectivele clauze alegând să răspundă prin considerente comune. Instanţa de apel s-a referit la art. 8 lit. a) alin. (2) şi alin. (3) aşa încât susţinerea referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut este neîntemeiată. Au fost analizate argumentele băncii cu referire la dreptul acesteia de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii iar concluziile instanţei au fost în sensul că respectivele clauze, inclusiv cele inserate la art. 8 lit. c) şi d) oferă recurentei un drept discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau în altul. Mai mult, s-a apreciat că în condiţiile de la art. 8 lit. a) consumatorul s-ar vedea în situaţia de a rambursa imediat creditul obţinut, cu toate că plata ratelor sale nu înregistrează întârzieri, pentru motivul că ar datora rate scadente în alte contracte, deşi neplata s-ar putea datora în acele convenţii contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile consumatorului, apărând ca evident faptul că reclamantul se află într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare.
Înalta Curte, analizând Decizia civilă nr. 556 pronunţată la data de 9 iulie 2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 150 din 26 februarie 2014, raportat la criticile aduse de părţi, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de SC V.R. SA împotriva acesteia şi a respins ca neîntemeiat recursul formulat de reclamantul O.B.F. împotriva deciziei, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate împotriva deciziei de completare dispozitiv, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ de la 1865) în contextul în care instanţa de apel a omologat, în mod greşit după opinia sa, raportul de expertiză contabilă întocmit în dosar de expert contabil G.R.M.
În dezvoltarea motivelor de recurs nu se indică în mod concret dispoziţia legală încălcată sau greşit aplicată care să permită analizarea criticilor din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici nu sunt invocate alte critici care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, neputând face obiectul controlului de legalitate.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Conform art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres şi limitativ la punctele 1-9, iar potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) Cod proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Motivarea recursului, aşa cum s-a arătat mai sus vizează numai aspecte de netemeinicie legate de stabilirea situaţiei de fapt şi greşita interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză, elemente ce nu vizează nelegalitatea.
Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se poate realiza un examen al deciziei atacate,sub aspectul legalităţii acesteia.
Or, art. 304 alin. (1) şi art. 3021 C. proc. civ nu numai că stabilesc condiţiile promovării recursului, ci sancţionează cu nulitatea nerespectarea lor.
Constatându-se totodată că nu sunt nici motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ, Înalta Curte va admite excepţia şi va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ raportat la art. 306 alin. (1) din acelaşi cod.
Împotriva aceleiaşi decizii de completare dispozitiv nr. 556 din 9 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs şi reclamantul O.B.F., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii doar în privinţa capetelor de cerere prin care a urmărit:
- constatarea ca abuzivă a Secţiunii 10 din convenţia de credit nr. 0131006;
- constatarea ca abuzivă a art. 4 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei;
- restituirea de către bancă a sumei de 80 CHF, percepută în baza clauzei de la art. 5 lit. f) (comision de monitorizare poliţe);
- să fie obligată banca la plata dobânzilor legale pentru sumele constatate ca percepute nelegal (dobânda nediminuată, comision de risc, comision de monitorizare poliţe de asigurare);
- desfiinţarea convenţiei de credit contestată şi obligarea băncii la plata de daune interese în valoare de 100.000 lei (în subsidiar la plata de daune morale);
- stornarea înregistrărilor negative din B.C./ C.R.B.;
- obligarea băncii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Recurentul şi-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.,criticile formulate în dezvoltarea recursului vizând modul de soluţionare a cererii de completare dispozitiv de către instanţa de apel.
Susţine recurentul reclamant că deşi sunt întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale a băncii din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864, prin decizia atacată i-au fost respinse în mod neîntemeiat pretenţiile de obligare a pârâtei la plata de daune interese/morale în valoare de 100.000 lei. în acest sens sunt redate aproape fidel cele prezentate în cererea de chemare în judecată.
Având în vedere faptul că în cadrul criticilor nu se invocă în clar nelegalitatea deciziei, instanţa de control judiciar a apreciat ca neîntemeiate susţinerile recurentului, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel s-a pronunţat asupra chestiunii invocate, respingând-o ca nejustificată, după ce a reţinut că nulitatea absolută a clauzelor contestate nu afectează substanţa contractului părţilor, acesta putând continua în marea parte a formei agreate iniţial.
Cu privire la criticile prin care s-a susţinut că în mod greşit i-au fost respinse reclamantului pretenţiile de stomare înregistrări negative din Biroul de Credit şi Centrala Riscurilor Bancare s-a reţinut că toate argumentele aduse în combaterea deciziei de completare dispozitiv vizează modul de interpretare al probelor administrate în dosar. Deoarece instanţa de recurs nu poate proceda la examinarea elementelor care nu se referă la nelegalitatea hotărârii atacate, cum impun cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile amintite nu au putut fi primite.
Sub aspectul criticilor vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra capătului de cerere referitor la restituirea comisionului de monitorizare poliţă de asigurare (art. 5 lit. f)).
Se constată că, deşi recurentul susţine că suma încasată în temeiul acestei clauze prevăzute de art. 5 lit. f), constatată abuzivă, este în cuantum de 80 CHF, în concret, în faţa instanţei de apel nu a făcut referire la nici o dovadă în temeiul căreia instanţa de apel să stabilească faptul că această sumă a fost percepută de către bancă. Soluţia de respingere a cererii prin decizia de completare este corectă, chiar dacă a necesitat complinirea motivării.
Înalta Curte reţine ca neîntemeiate şi criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se fi pronunţat în legătură cu comisionul de penalizare (art. 4 lit. a) şi cu plata dobânzilor la sumele percepute în plus de către bancă şi actualizate cu indicele de inflaţie (daune interese) deoarece, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor capete de cerere, în sensul respingerii acestora, menţinând soluţia instanţei de fond din această perspectivă.
Soluţia dată este corectă având în vedere că aceste pretenţii nu au fost supuse criticilor pe calea cererii de apel, pentru ca instanţa de apel să fie legal învestită cu analiza acestor aspecte şi pentru a putea face apoi obiect al controlului de legalitate în faza recursului.
Nici criticile vizând nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu referire la Secţiunea 10 din Condiţiile Generale din convenţia de credit nu sunt fondate. Astfel cum se observă, instanţa de apel a respins ca nejustificată în fapt şi în drept cererea reclamantului de constatare ca abuzivă a Secţiunii 10 fără a veni în contradicţie cu Decizia nr. 150/2014. Prin decizia a cărei completare dispozitiv s-a cerut, instanţa de apel nu a detaliat în sensul celor învederate de către reclamant şi nu s-a pronunţat expres asupra caracterului Secţiunii 10 din convenţia de credit, ceea ce a şi permis ulterior aplicarea art. 2812 C. proc. civ. în cauza dedusă judecăţii. în atare situaţie nu pot fi reţinute prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cum solicită recurentul. Pe lângă aceste aspecte se mai constată că nu se indică în concret nici dispoziţia legală încălcată sau greşit aplicată de instanţa de apel, aşa încât, deşi sunt formulate critici, ele nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia din dosar. Faţă de cele prezentate, recursul îndreptat împotriva deciziei de completare dispozitiv va fi respins ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant O.B.F. împotriva Deciziei nr. 556 din 9 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 150 din 26 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Constată nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 556 din 9 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1945/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1756/2015. Civil → |
|---|
