ICCJ. Decizia nr. 33/2015. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 33/2015
Dosar nr. 15904/118/2011
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la data de 21 decembrie 2011, reclamantul G.M. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu pârâtul Statui Român, prin Departamentul pentru Proiecte, Infrastructură şi Investiţii Străine, stabilirea cuantumului justelor despăgubiri pentru expropriere cu privire la terenul situat în Medgidia, parcela XX, număr cadastral AA cu suprafaţa de 4 ha, din care a fost expropriată suprafaţa de 3.373 m.p., categoria de folosinţă arabil şi acordarea de daune echitabile ca urmare a exproprierii efectuate.
În motivare, reclamantul a arătat că la data de 02 martie 2011 s-a publicat în M. Of. nr. 167/09.03.2011, H.G. nr. 200 cu privire la declanşarea procedurii de expropriere; lucrările de construcţie Ia tronsonul de autostradă au început la data de 19 aprilie 2011, însă nu a primit hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi nici dovada că s-au consemnat sumele aferente acestora; prin decizia nr. 604 din 19 mai 2011 s-a fixat cuantumul despăgubirilor la suma de 92.986 RON, reclamantul apreciind că acest cuantum este prea mic faţă de valoarea reală a terenului, respectiv, 48.255 euro pentru suprafaţa de 3.373 m.p.
La data de 13 februarie 2012, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii şi a solicitat respingea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 3558 din 23 septembrie 2013, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin decizia nr. 604 din 19 mai 2011 emisă de CNADNR în temeiul art. 2 şi art. 9 din Legea nr. 255/2010, s-a dispus exproprierea pentru coridorul lucrării Autostrada Bucureşti - Constanţa, tronsonul 6 Cernavoda - Constanţa, la punctul YY din lista imobilelor anexă la decizia de expropriere figurând reclamantul G.N. cu suprafaţă de 3.373 m.p. al cărui teren a fost evaluat la suma de 1.652 RON conform raportului de expertiză întocmit în luna februarie 2011, în procedura de expropriere, de către expertul G.N.
Deşi prin raportul de expertiză agricolă efectuat în cauză, raportat la data efectuării acestei lucrări (decembrie 2012), s-a stabilit - în baza comparaţiei relative - că despăgubirile cuvenite expropriatului ar fi în cuantum de 92.986 RON, echivalentul a 6,065 euro/mp la data efectuării raportului de expertiză, evaluarea imobilului expropriat trebuie să se raporteze la momentul anului 2011, luna februarie, când expertul G.N., a întocmii expertiza care a stat la baza deciziei de expropriere din 19 mai 2011.
Tribunalul a reţinut că valoarea de piaţă a terenului expropriat trebuie stabilită în raport de circumstanţele pieţei imobiliare şi de elementele ce impun conduita în cazul unui transfer al dreptului de proprietate, respectiv afectaţiunea bunului imobil, amplasamentul acestuia, utilităţile şi sarcinile care îl grevează, etc., toate apreciate doar în raport eu momentul evaluării, iar nu cu unul anterior sau ulterior, favorabil vânzării ori cumpărării în funcţie de evoluţia preţului pe piaţa liberă, de utilitatea dată prin schimbarea regimului juridic ori de prezumtivele beneficii viitoare aduse prin exploatare.
În acest context, prima instanţă a reţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirii trebuie să se ţină seama de criteriul „preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele", criteriu prevăzut de prevederile legale, iar sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele" are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul G.M., cât şi părând Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte, Infrastructură şi Investiţii Străine.
Reclamantul G.M. a arătat că prima instanţă nu a luat în considerare înscrisurile depuse în cauză cu referire la stabilirea valorii de circulaţie prin metoda comparaţiilor directe cit proprietăţi comparabile similare, şi nici măcar concluziile raportului de expertiză al comisiei de experţi încuviinţată chiar de această instanţă.
Reclamantul a mai arătat că sintagma „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele" are semnificaţia de preţ plătit efectiv, respectiv preţul de tranzacţionare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunţurile de mică publicitate sau de pe internet; dar, în condiţiile economice actuale de devalorizare a monedei naţionale, este posibil ca în momentul când despăgubirea va fi efectiv plătită ea să nu mal corespundă valorii reale a terenului şi nici cuantumului prejudiciului produs reclamanţilor sens în care se impune actualizarea cuantumului despăgubirilor.
Pârâtul Statut Român, prin Departamentul pentru Protecţie Infrastructură şi Investiţii Străine a arătat că cererea introductivă este prematură faţă de faptul că nu a fost emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii şi, prin urmare, procedura în faţa comisiei de verificare constituite de expropriator reprezintă, în parte, şi o procedură prealabilă prevăzută de lege în vederea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor cuvenite în temeiul exproprierii.
Numai după parcurgerea acestei proceduri, persoana expropriată se poate adresa instanţei competente, posibilitate condiţionată de prezentarea acestei persoane în faţa comisiei de verificare pentru, fie a declara că este de acord cu despăgubirile oferite, fie a refuza suma oferită de expropriator.
În acest context, numai în ipoteza în care reclamantul s-ar fi prezentat în faţa comisiei de verificare în vederea înţelegerii asupra cuantumului despăgubirii, comisia putea întocmi procesul-verbal cu privire la acordul sau refuzul acestuia referitor la valoarea despăgubirilor oferite, iar ulterior putea emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 16 din Normele metodologice şi art. 20 din Legea nr. 255/2010.
Prin decizia nr. 44/C din 14 mai 2014 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelurile, ca neîntemeiate.
Referitor la apelul incident al pârâtului, în care se critică soluţia dată de prima instanţă excepţiei prematurităţii, instanţa de apel a apreciat că dezlegarea tribunalului asupra acestei probleme a fost una judicioasă, instanţa fiind obligată să analizeze cererea reclamantului de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea lui, soluţia contrară fiind de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al petentului.
Pârâtul a apreciat că acţiunea reclamantului a fost introdusă prea devreme („ca prematură"), deoarece acesta ar trebui să aştepte ca expropriatorul să emită mai întâi hotărâre pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor şi abia după acea se naşte dreptul lui de a contesta cuantumul despăgubirilor.
Acest raţionament este greşit dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte este în contradicţie cu regimul juridic al exproprierii şi al efectelor acesteia şi, pe de altă parte, este contrar jurisprudenţei C.E.D.O. care, permanent, condamnă încălcarea art. 6 privind dreptul de acces la o instanţă ori de câte ori reclamanţilor li se respinge acţiunea ca efect al legii, fără o analiză a fondului (indiferent cum se numeşte argumentul instanţei care a condus la această soluţie: „inadmisibilitate", „autoritate de lucru judecat", „prescripţie" ş.a.).
Din perspectiva consecinţelor imediate ale exproprierii, primul efect este naşterea unor raporturi juridice obligaţionale între expropriator - în calitate de debitor - şi proprietarul îndreptăţit la despăgubiri, în calitate de creditor.
Deoarece prevederile Legii nr. 255/2010 trebuie aplicate în satisfacerea principiului constituţional care instituie obligaţia unei „drepte şi prealabile" despăgubiri, este evident că momentul naşterii acestor raporturi obligaţionale este momentul emiterii deciziei de expropriere (care are ca efect transferul silit ai dreptului de proprietate).
Trebuie făcută distincţia între momentul naşterii dreptului de creanţă şi cel al datoriei având ca obiect despăgubiri cu momentul plăţii despăgubirilor. Analiza regimului juridic al despăgubirilor datorate de expropriator în temeiul Legii nr. 255/2010, impune concluzia că legiuitorul utilizează două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii (cele stabilite prin hotărârea de guvern emisă conform art. 5) şi despăgubiri definitive (cele stabilite de instanţele judecătoreşti, conform art. 22 şi cele acceptate de expropriat conform art. 19).
Deoarece derularea procedurilor administrative aferente exproprierii necesita (fie doar şi din perspectiva amplorii lucrărilor tehnico-juridice) un interval de timp, este firesc a se cere persoanelor nemulţumite de sumele individuale aferente despăgubirii estimate [sintagmă care, împreună cu prevederile art. 8 alin. (3) justifică existenţa categoriei despăgubirilor „provizorii"] datorate de expropriator, să aştepte o anume perioadă de timp, justificată raţional de necesitatea parcurgerii tuturor etapelor administrative prealabile emiterii hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor.
Se observă că art. 19 din Legea nr. 155/2010 prevede termene extrem de scurte pentru realizarea fazelor premergătoare determinării administrative a despăgubirilor (având la bază raţionamentul că, prin ipoteză, transferului dreptului de proprietate s-a produs): 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere pentru numirea comisiei; 10 zile (eventual prelungite cu maxim 15 zile) pentru dovedirea dreptului de proprietate şi a pretenţiilor privind despăgubirile.
Or, în speţa de faţă, deşi de la emiterea deciziei nr. 604 din 19 februarie 2011 a trecut mai bine de un an, reclamanţii lipsiţi de proprietatea bunurilor lor, se văd în imposibilitate de a beneficia de o despăgubire justă (suma individuală din anexa deciziei nr. 604 din 19 februarie 2011 - având, în continuare, caracter estimativ) tocmai datorită atitudinii culpabile a expropriatorului ce nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, deşi lucrarea de utilitate publică a fost demult finalizată.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a constatat că în expertiza administrată de instanţă, prin metoda capitalizării rentei funciare s-a ajuns la valoarea de 5.532 RON pentru terenul de 3.373 mp, iar prin comparaţiile de preţ, la valoarea de 92.986 RON; deşi nu rezultă explicit din motivare, prima instanţă a considerat că valoarea stabilită în faza administrativă ar reprezenta valoarea reală a imobilului.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 [aplicabil în speţă conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010], despăgubirea ce se cuvine expropriatului se poate alcătui din două componente: „valoarea reală a imobilului şi „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane în drept"; aceste două noţiuni sunt explicitate, arătându-se că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor tine seama de: 1) preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi 2) daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia, urmând că experţii să defalce despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale.
Or, vorbindu-se în cuprinsul aceluiaşi alineat, alin. (2) al art. 26, despre preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele şi, respectiv, despre daunele produse proprietarului, este evident că acest din urmă prejudiciu este cu totul diferit de dauna suferită de persoană prin lipsirea de proprietate al cărei echivalent nu poate fi decât „preţul cu care se vând imobilele".
Rezultă de aici că „prejudiciul cauzat proprietarului" este altceva decât echivalentul valoric al bunului, precum „pierderi pentru recolta neadunată", „pierderi din subvenţii", „compensaţii referitoare Ia secţionarea terenului" sau „compensaţii referitoare la prejudicii triangulare", dar fără a se limita la acestea, putându-se încadra în această categorie orice pierdere cauzată în mod direct de expropriere (exemplu: cheltuieli angajate în vederea unei viitoare modificări a regimului juridic al bunului; avansul care nu mai poate fi recuperat pentru lucrările de terasament sau de natură agricolă; întocmirea unei documentaţii pentru lotizare sau trecere în intravilan etc.).
În ceea ce priveşte componenta despăgubirii - „valoarea reală" - a bunului expropriat, aceasta este determinată de preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de evaluare.
Procesul de evaluare este un sistem complex ce conţine toate cercetările, informaţiile, raţionamentele, analizele şi concluziile necesare pentru a ajunge la valoarea de piaţa a imobilului, aceasta din urmă fiind definită în Standardele internaţionale de Evaluare (S.I.E.), ca fiind suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, în care părţile au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri.
Suma estimată, se referă la un preţ plătibil pentru o proprietate într-o tranzacţie independentă (nepărtinitoare), care s-ar putea obţine în mod rezonabil de către un vânzător (care nu cere un preţ considerat nerealist pe piaţă) şi este cel mai avantajos pentru cumpărător (care achiziţionează în concordanţă cu realităţile pieţei, iar nu în raport de o piaţă imaginară sau ipotetică ce nu poate fi demonstrată sau anticipată); în fine, se presupune că atât cumpărătorul cât şi vânzătorul sunt informaţi, într-o manieră rezonabilă, în legătură cu natura şi caracteristicile proprietăţii, cu utilizările acestuia, precum şi a stadiului în care se află piaţa; fiecare parte trebuie să acţioneze în propriul interes şi în mod prudent, depunând de cunoştinţele necesare obţinerii celui mat bun preţ.
Prin urmare, valoarea de piaţă a imobilului expropriat, se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului prin raportare la amplasamentul acestuia (teren situat în Valea Dacilor), destinaţia terenului la momentul evaluării, respectiv la momentul mai 2011 (teren agricol extravilan pe care nu erau înfiinţate culturi) şi, nu în ultimul rând, în raport de criteriul cerere-ofertă la momentul expertizării în faza administrativă.
Or, această analiză a tranzacţiilor pentru bunurile comparabile presupunea dovedirea, de către orice parte interesată, a unor tranzacţii certe cu terenuri având caracteristici comparabile, tranzacţii care să se fi produs într-o epocă cât mai apropiată exproprierii (19 mai 2011), pârâtul în solicitarea sa de probatorii, dovedind încheierea unor acte de vânzare-cumpărare ce priveau altfel de bunuri ca localizare ori ca dată a tranzacţionării.
Experţii care au soluţionat obiectivele admise de prima instanţă, având de stabilit despăgubirea ce se cuvine reclamanţilor (valoarea reală) au selectat un număr de 3 contracte care nu au nicio legătură cu suprafaţa expropriată; cei doi specialişti au considerat „comparabile" o vânzare şi două antecontracte (care, până la întocmirea raportului, nici măcar nu erau depuse la dosar) încheiate într-o epocă ce nu are legătura cu data exproprierii (30 decembrie 2010 şi, respectiv, 28 februarie 2011), toate situate în extravilanul localităţii Medgidia, iar nu al localităţii Valea Dacilor.
Referitor la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 28 februarie 2011 Ia B.N.P. V.E., instanţa de apel a constatat că acesta nu poate fi avut în vedere drept comparabilă la stabilirea valorii terenului expropriat, fiind un act întocmit chiar de o persoană ce are calitatea de expropriat - poziţiile ZZ, WW şi TT din anexa deciziei nr. 604 din 19 mai 2011, în mod evident pro causa, la mult timp după declanşarea procedurilor de expropriere.
Astfel, în istoricul juridic al actului se indică aceea că vânzătorii S.N. şi C.E. au dobândit terenul de 3,5 ha parcela QQ pe care în vindeau la 27 februarie 2011 printr-o serie de acte încheiate la 17 februarie 2011 la B.N.P. S.C.: contract din 17 februarie 2011 şi contract din 17 februarie 2011, ultimul încheiat cu numiţii R.A. şi F., care la rândul lor cumpăraseră prin actul din 17 februarie 2011; aceste trei contracte din 17 februarie 2011 nu au fost înscrise în Registrul de proprietate al oraşului Medgidia, ceea ce rezultă şi din cuprinsul contractului potrivit cu care vânzarea s-a făcut în baza certificatului fiscal din 17 februarie 2011 care nu putea să îi vizeze pe vânzătorii S.N. şi C.E., pentru că în aceeaşi zi nu se putea autentifica vânzarea, transmite contractul către Primărie, efectua înregistrarea noilor proprietari, formula la o cerere de eliberare certificat fiscal şi elibera certificat fiscal menţionat.
În plus, contractul din 28 februarie 2011 nu este credibil şi din perspectiva existenţei unei promisiuni de vânzare cumpărare pentru 4,5 ha teren (parcele disparate de 2,5 ha, 1 ha şi 0,5 ha - două loturi) care a fost încheiat de aceiaşi vânzători S.N. şi C.E. exact cu acelaşi reprezentant al unei persoane necunoscute, d-na B.O. (antecontract din 20 decembrie 2010), care, în contractul din anul 2011, era şi mandatar al SC L.L.C. SA Bucureşti, iar în antecontract al unei alte persoane care a „achitat integral suma de 457.130 euro; aceasta, în condiţiile în care pentru realizarea proiectatei vânzări s-a stabilit termen limită 30 decembrie 2011, iar parcela QQ a fost „vândută", după doar două luni, unei alte persoane.
De aceea, rezultatul la care au ajuns experţii în opinia majoritară - 6,065 euro - nu este unul comparabil în funcţie de care să se poată stabili valoarea terenului expropriat de la reclamant, în principal, pentru că nu vizează tranzacţii reale cu imobile din raza teritorială a aceleiaşi unităţi administrative; apoi, experţii nu au luat în considerare situaţia că, în privinţa pieţei imobiliare pentru tranzacţiile cu terenuri, s-a constatat un dezechilibru cerere-ofertă în favoarea ofertei, piaţa fiind practic inactivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. reclamantul G.M., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât a ignorat dispoziţiile art. 26-27 din Legea nr. 33/1994 şi s-a bazat pe un raport de expertiză care nu a respectat norma legală anterior menţionată (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Instanţa de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 23 din 21 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat faptul că despăgubirea, ca urmare a exproprierii imobilelor, se stabileşte la momentul efectuării expertizei încuviinţată de către instanţă în raport de dispoziţiile art. 26-27 din Legea nr. 33/1994.
În mod greşit instanţele anterioare au înlăturat expertiza efectuată de expertul G.N. care a stabilit un cuantum al despăgubirii de 92.986 RON pentru suprafaţa de 3373 mp teren agricol, şi au acordat eficienţă unei evaluări ce a avut la bază metoda comparaţiei directe pornind de la analiza preţurilor de ofertare din publicaţii de specialitate şi de pe internet, iar nu a preţurilor din tranzacţiile încheiate în zonă.
Prin urmare, se impunea efectuarea unei expertize care să respecte dispoziţiile art. 26-27 din Legea nr. 33/1994 şi criteriile internaţionale de evaluare a proprietăţii imobiliare, întrucât nici până la acest moment suma nu a fost consemnată deşi s-au făcut solicitări în acest sens.
O, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa contenciosului european în materie (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie) ce a statuat că exproprierea, ca o măsură privativa de proprietate, trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii, şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, cu alte cuvinte trebuie să fie deopotrivă convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta.
Proporţionalitatea în materia exproprierii este dată de obligativitatea stabilirii unor despăgubiri care să fie reale, drepte şi prealabile, funcţie de pierderea suferită de proprietar.
Recurentul-reclamant arată că aceste principii nu au fost respectate în cauză şi că a solicitat instanţelor anterioare acordarea de daune echitabile ca urmare a exproprierii, inclusiv obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, aspecte ce nu au fost luate în considerare.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:
Criticile recurentului privesc modalitatea în care au fost aplicate dispoziţiile legale care reglementează modul de efectuare a expertizei privind cuantificarea prejudiciului real suferit de expropriat şi vor fi reţinute în raport în cazul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind dezvoltate elemente de natură a determina incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 din acelaşi cod, invocate, de asemenea, în memoriul de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 aplicabilă în cauză, „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care la fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate".
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii".
Faţă de menţiunea expresă a normei speciale care face trimitere la norma generală, este evident că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere criteriile reglementate de art. 26 şi 27 din legea cadru din materia exproprierii, Legea nr. 33/1994, aşa cum de altfel, în mod corect a statuat şi instanţa de apel.
Referitor la critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, reprezentând aspectul de nelegalitate din perspectiva căruia recursul va fi admis.
Astfel, în situaţia în care părţile nu ajung la un acord în privinţa întinderii despăgubirii până la momentul judecăţii, legea impune ca valoarea despăgubirilor să fie stabilită după criteriile reglementate de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de aceiaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia".
Se constată că, în speţa supusă analizei, instanţa de apel nu a respectat criteriile pe care textul de lege le reglementează cu privire la cuantificarea acestor despăgubiri, respectiv, „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială (...)" sens în care critica recurentului-pârât este fondată.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că raportul de expertiză întocmit în procedura judiciară nu respectă art. 26 al Legii nr. 33/1994, întrucât acest raport a avut în vedere, drept comparabile, un singur contract, respectiv, contractul din 28 februarie 2011 şi antecontractul din 30 decembrie 2010 ce nu putea fi analizat ca atare, întrucât nu reprezintă o tranzacţie certă în sensul textului legal arătat, ci doar o promisiune de vânzare despre care nu este sigur că se va finaliza. De asemenea, contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei vizau terenuri situate în alte zone decât cea unde se afla terenul în discuţie. Deşi a concluzionat că „(...) rezultatul prezentat primei instanţe la care experţii au ajuns privind contravaloarea terenului expropriat nu reprezintă valoarea reală a imobilului (...)"; că „(...) experţii (...) au selectat un număr de 3 contracte care nu au absolut nicio legătură cu suprafaţa expropriată (...)" şi că „(...) rezultatul la care au ajuns experţii în opinia majoritară (...) nu este unul comparabil în funcţie de care să se poată stabili valoarea terenului expropriat de la reclamant (...)", instanţa de apel a respins, totuşi, apelurile declarate în cauză, fără a remedia, în virtutea rolului devolutiv, acele aspecte pe care însăşi aceasta le reţinuse ca nefiind concludente în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantului.
Prin urmare, instanţa de apel a menţinut în mod greşit hotărârea primei instanţe, care s-a pronunţat pe baza raportului de evaluare întocmit de expert G.N. în procedura administrativă a exproprierii, raport ce a stat la baza H.G. nr. 200/2011, fără a-l compara cu un raport de expertiză tehnică judiciară întocmit în faza judiciară cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Constatând, corect, neîndeplinirea acestor criterii de către expertiza administrată la fond, se impunea ca instanţa de apel să procedeze la refacerea probei cu respectarea criteriilor de legalitate menţionate. Astfel, instanţa de apel avea obligaţia de a manifesta rol activ în identificarea comparabilelor cu imobile de aceiaşi fel, din aceeaşi unitate administrativ teritorială în care s-a dispus exproprierea, prin efectuarea de adrese către instituţiile care deţin astfel de date.
Cum în faza procesuală a recursului nu este posibilă refacerea unui asemenea probatoriu, această împrejurare va determina admiterea căii de atac exercitată de recurentul-reclamant, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, Ia aceeaşi curte de apel, pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt.
Astfel, instanţa de apel va urmări ca, la efectuarea expertizei de către comisia de experţi constituită în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, să se stabilească despăgubirile cuvenite reclamantei în raport de „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială (...)".
Instanţa de apel va ordona măsurile pe care le va aprecia necesare, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cu luarea în considerare a recomandărilor formulate prin prezenta decizie, pentru a determina situaţia tranzacţiilor imobiliare la momentul de referinţă care interesează în speţă.
În vederea identificării unor atare comparabile, instanţa va avea obligaţia de a manifesta rol activ prin efectuarea de adrese către instituţiile care deţin astfel de informaţii, cum ar fi Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, primărie, Direcţia de Taxe şi Impozite Locale, urmând ca pe baza informaţiilor primite privind tranzacţiile încheiate în zonă să procedeze la evaluare, luând în considerare preţurile din aceste tranzacţii.
Cu ocazia rejudecării, se va proceda la completarea raportului de expertiză în sensul mai sus arătat sau în măsura în care se va aprecia necesar, chiar la efectuarea unei noi expertize, care să determine cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, urmând ca apoi Curtea de Apel să se pronunţe asupra legalităţii sentinţei de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda.
Se va avea în vedere şi critica recurentului referitoare la respectarea principiului proporţionalităţii în materia exproprierii în ceea ce priveşte stabilirea unor despăgubiri care să fie reale şi drepte, raportate la pierderea suferită de proprietar la momentul transferului dreptului de proprietate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 44/C din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 44/C din 14 mai 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 320/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3319/2015. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
