Excepția prescripției dreptului material la acțiune. Formularea unei noi acțiuni în termen de 6 luni de la râmânerea definitivă a hotărârii ce a constatat perimată prima acțiune. Condiții pt. a opera efectul întreruptiv. Analizarea temeiniciei cererii.
| Comentarii |
|
Analizarea temeiniciei cererii
C.proc.civ., art. 85, art. 245, art. 248, art. 269, art. 406
C.civ., art. 2539
Formularea unei noi cereri de chemare în judecată într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare nu este singura condiție pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripției, partea finală a celei de-a doua teze a alin. (2) al art. 2.539 cod civil prevăzând, fără echivoc, și o altă condiție.
Astfel, întreruperea prescripției extinctive prin formularea primei cereri de chemare în judecată operează și face ca cea de-a doua cerere să nu fie prescrisă dacă sunt întrunite în mod cumulativ cele două condiții explicit inserate în art. 2.539 alin. (2) Cod civil, referitoare la cea de-a doua cerere, anume introducerea acesteia în termenul de 6 luni și temeinicia sa.
Prescripția dreptului material la acțiune se invocă și se analizează în cadrul procesului prin intermediul excepției cu acest obiect, urmând ca instanța să se pronunțe asupra acesteia prin verificarea cerințelor de aplicare a normelor de drept substanțial incidente.
Din formularea neechivocă a textului art. 2539 alin. (2) Cod civil reiese că cerința ca cea de-a doua cerere să fie admisă interesează tocmai prescripția extinctivă, motiv pentru care se analizează în cadrul excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar temeinicia ori netemeinicia cererii conduce, după caz, la admiterea sau la respingerea excepției procesuale.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2020
Prin sentința civilă nr. 203 din 18.04.2018, Tribunalul Cluj a anulat cererea de chemare în judecată formulată de A., B., C. și D., ca fiind formulată de persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.
A anulat cererea de chemare în judecată formulată de E., F., G., ș.a.
S-a admis excepția prescripției.
S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., ș.a., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală
Prin decizia nr. 228 din 13.12.2018, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate.
Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, în termenul legal, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. 1 pct.6 și 8 Cod procedură civilă și susținând, în esență, următoarele:
1. Instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil referitoare la întreruperea prescripției.
În mod nelegal, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă după analizarea fondului cererii de chemare în judecată, interpretarea textului în acest sens fiind contrară logicii juridice.
Premisa procedural juridică a analizării temeiniciei unei cereri de chemare în judecată este trecerea peste excepțiile de fond și de procedură invocate. Excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind o excepție de fond, o acțiune nu poate fi analizată pe fond dacă aceasta este prescrisă.
În condițiile în care art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil nu instituie vreo excepție de la această regulă, prescripția trebuie analizată înainte de fondul dreptului. Nici nesoluționarea acestei excepții până la soluționarea fondului nu ar putea fi acceptată, așa cum a arătat instanța de apel, cât timp analiza fondului este lipsită de premisa respingerii excepției prescripției.
Așadar, singura variantă concordantă cu regulile de procedură este aceea în care acceptăm că, într-o atare situație de fapt, art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil instituie un termen de grație de 6 luni în care acțiunea perimată poate fi reintrodusă, iar acțiunea nouă trebuie soluționată pe fond cu consecința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune din cauza caracterului întreruptiv retroactiv al celei de-a doua cereri.
Chiar în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul art. 2539 alin. 2 teza a II-a Cod civil, în sensul că acțiunea nouă nu poate fi respinsă ca prescrisă, aceasta este singura interpretare care respectă inclusiv rigoarea procedural juridică pentru păstrarea sensului normei analizate.
2. Instanța de apel a constatat în mod greșit că nu sunt aplicabile prevederile art. 5781 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 999 și urm. din vechiul Cod civil.
În primul rând, trebuie observat că s-a omis contextul în care reclamanții au invocat aplicabilitatea acestor prevederi, respectiv cel în care încălcarea condițiilor impuse de textul legal conturează fapta ilicită alegată în cadrul prezentei acțiuni de răspundere civilă delictuală.
În acest context, nu se poate reține inaplicabilitatea acestui text de lege doar pentru că acesta putea fi invocat pe calea unei contestații la executare, deoarece invocarea textului are o finalitate distinctă în funcție de acțiunea concretă în cadrul căreia este invocat.
Astfel, în timp ce invocarea art. 5781 Cod procedură civilă pe calea contestației la executare are scopul de a se evita producerea evacuării și întoarcerea executării silite demarate, în cadrul unei acțiuni de răspundere civilă delictuală (cum este cazul în speță), se urmărește constatarea încălcării dreptului pentru a obține dezdăunare tocmai din cauza nerespectării condițiilor minimale în care orice fel de evacuare poate avea loc.
Pe de altă parte, neinvocarea în cadrul unei eventuale contestații la executare nu poate conduce la concluzia imposibilității invocării aceluiași text în cadrul unei acțiuni de drept comun. Dreptul pozitiv nu stipulează o asemenea inadmisibilitate, prin urmare instanța de apel a adăugat o condiție neprevăzută de lege pentru aplicabilitatea art. 5781 Cod procedură civilă.
În al doilea rând, aprecierea instanței de apel conform căreia prevederile indicate nu ar putea fi aplicabile, deoarece în cauză nu a avut loc o evacuare, în absența unui titlu executoriu sau a unei executări silite, omite cu totul situația concretă, astfel cum aceasta se desprinde din probele dosarului.
Una dintre componentele faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată este tocmai evacuarea ad hoc demarată împotriva reclamanților, nedemararea și nerespectarea unei proceduri formale de executare conducând la încălcarea drepturilor minimale ale acestora și la lipsirea lor de toate pârghiile procedurale de a evita acest abuz al autorității.
În concret, faptul că nu s-a putut invoca art. 5781 Cod procedură civilă poate fi imputat chiar pârâților care, în lipsa oricăror forme legale de executare silită, au procedat la evacuare. Acest abuz a priori al autorității nu poate fi folosit tot împotriva reclamanților pentru a li se refuza analizarea încălcării prevederilor ante-menționate în cadrul unei acțiuni de drept comun.
Astfel, raționamentul instanței în constatarea inexistenței unei evacuări este greșit, pentru că această evacuare a fost una faptică tocmai pentru ca reclamanții să nu aibă posibilitatea evitării sau suspendării ei pe calea unei contestații la executare.
Contrar celor reținute de instanța de apel, aceste elemente reprezintă o confirmare suplimentară a faptei ilicite alegate și nicidecum un argument în sensul inexistenței sale și a imposibilității cenzurării sale. Lipsa unui titlu executoriu și a unei executări silite, prin urmare, nu reprezintă un argument în sensul că nu a avut loc o evacuare propriu-zisă, ci, dimpotrivă, un argument suplimentar în sensul că forțarea la eliberarea spațiilor deținute a fost un demers nelegal.
Considerentele deciziei nr. 159/2015 a Curții de Apel Cluj nu sunt relevante din aceeași perspectivă, deoarece prin acea decizie s-a analizat legalitatea Dispoziției nr. 6397/16.12.2010 emise de Primarul Municipiului Cluj - Napoca, care era singurul act formal și singura urmă a evacuării dispuse împotriva reclamanților.
Prin hotărârea indicată, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra existenței sau nu a unei evacuări în concret, prin urmare nici nu putea intra sub autoritate de lucru judecat. Dimpotrivă, Curtea de Apel a lăsat nesoluționată problema evacuării, arătând că acea dispoziție care a făcut obiectul excepției de nelegalitate nu ar avea legătură cu evacuarea, fără să fi stabilit că reclamanții nu ar fi fost evacuați în mod efectiv.
În măsura în care instanța de recurs va reține existența unei evacuări nelegale, sunt greșite interpretările referitoare la excluderea unei fapte ilicite, cât timp pârâții au acordat un ajutor social prin relocarea reclamanților. Ajutorul social încetează a fi un ajutor efectiv în momentul în care prin acordarea sa se încalcă drepturi elementare ale omului, profitând de faptul că oamenii sunt dependenți din perspectivă economică de acesta.
3. Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța de apel a considerat că, în speță, nu se poate vorbi despre o evacuare și, implicit, nu s-ar putea analiza nici legalitatea acestei evacuări, iar, pe de altă parte, a justificat o eventuală evacuare prin faptul că oricum reclamanții nu dețineau vreun titlu asupra imobilelor folosite. Mai mult, în analiza aceluiași motiv de apel, s-a arătat că este irelevant dacă reclamanții aveau sau nu titlu din moment ce nu putem vorbi despre o evacuare.
În mod evident, dacă acceptăm că nu a fost vorba despre o evacuare, nu are relevanță existența sau inexistența titlului, însă în măsura în care se analizează acest din urmă aspect, trebuie reconsiderat întregul argument expus în decizia recurată.
La data de 27.06.2019, recurentul-reclamant R. a depus la dosar cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 406 Cod procedură civilă.
Analizând cu prioritate cererea de renunțare la judecată formulată de către recurentul-reclamant R. În temeiul art. 406 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 406 alin. 6 Cod procedură civilă, renunțarea la judecată se poate face și în calea extraordinară de atac a recursului.
Întrucât norma nu prevede cerințe specifice pentru formularea unei asemenea cereri, sunt aplicabile și în acest caz condițiile prevăzute de același art. 406, conform cărora reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă (alin. 1), iar cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială (alin. 2).
Fiind vorba despre un act de dispoziție al reclamantului, pentru a produce efectele preconizate de legiuitor în art. 406 alin. 5, anume pentru ca instanța să ia act de renunțare și să dispună anularea hotărârilor pronunțate în cauză, este necesar ca manifestarea de voință a părții să aibă un obiect clar determinat, să fie neechivocă, dar și să provină cu certitudine de la partea îndreptățită să exercite dreptul de dispoziție.
Prin prisma acestor aspecte, instanța trebuie să verifice identitatea părții, în egală măsură atunci când renunțarea se face verbal în ședință, respectiv prin cerere scrisă.
În acest ultim caz, instanța nu are posibilitatea nemijlocită de a stabili identitatea părții, precum în situația înfățișării acesteia în persoană la ședința de judecată, însă, identitatea titularului cererii este neîndoielnică atunci când cererea se formulează prin mandatar.
Condiția procurii speciale necesare efectuării actului de dispoziție prin mandatar trimite la forma de înscris autentic, în sensul art. 269 Cod procedură civilă, prin coroborare cu art. 85 Cod procedură civilă, ce prevede atare formă a mandatului pentru împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat. Dacă reprezentarea unei persoane fizice de către un mandatar neavocat se dovedește prin înscris autentic, a fortiori un asemenea înscris este necesar în cazul unui act procesual de dispoziție, pentru care este nevoie de o procură specială.
Finalitatea cerinței înscrisului autentic în situația cererii de renunțare prin mandatar este aceeași și în cazul cererii scrise și semnate de partea însăși și depuse prin vreunul dintre mijloacele prevăzute de art. 148 Cod procedură civilă, fără ca partea să se înfățișeze personal. Conform art. 269 Cod procedură civilă, autenticitatea unui înscris privește, în primul rând, stabilirea identității părților. Fiind vorba despre aceeași rațiune, cerința înscrisului autentic se impune în toate situațiile în care instanța nu poate verifica în mod nemijlocit identitatea părții care a exercitat un drept procesual de dispoziție.
În cauză, cererea de renunțare la judecată formulată de către recurentul-reclamant R. În temeiul art. 406 Cod procedură civilă a fost expediată la dosar prin fax, fără ca cererea să îmbrace forma unui înscris autentic, potrivit celor expuse anterior și, mai mult, cererea a fost expediată prin intermediul avocatului ce reprezintă pe recurenți în prezentul proces, pe adresa de transmitere a cererii fiind aplicate ștampila societății profesionale de avocați și semnătura avocatului.
În aceste condiții, Înalta Curte nu va lua act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, urmând ca analiza motivelor de recurs să fie efectuată și în considerarea acestui recurent - reclamant.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce privește modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 2539 alin. 2 Cod civil, se reține că prin decizia recurată a fost confirmată soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care, în mod necontestat, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data săvârșirii faptei pretins ilicite - 17.12.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 9.05.2017.
Ambele instanțe de fond au înlăturat susținerile reclamanților referitoare la întreruperea prescripției extinctive, iar Înalta Curte constată că, pe acest aspect, criticile recurenților nu sunt fondate.
Potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. 2 Cod civil, „Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.”
După cum au reținut instanțele de fond, reclamanții din cauză au formulat anterior o cerere de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, iar în acel litigiu s-a pronunțat o soluție de perimare, hotărârea cu acest obiect rămânând definitivă la data de 12.04.2017. Acțiunea din cauza de față a fost formulată în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare.
Instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe, a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 2539 alin. 2 Cod civil din perspectiva condiției referitoare la admiterea noii cereri, acest aspect fiind vizat de motivele de recurs.
Recurenții au susținut că art. 2539 alin. 2 teza a II -a Cod civil instituie un termen de grație de 6 luni în care acțiunea respinsă, anulată sau perimată poate fi reintrodusă, iar acțiunea nouă trebuie soluționată pe fond cu consecința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune din cauza caracterului întreruptiv retroactiv al celei de-a doua cereri.
Interpretarea dată de către recurenți textului de lege în discuție nu poate fi primită, întrucât nu ține cont de dubla condiționare referitoare la cel de-al doilea litigiu iar, pe de altă parte, nu asociază efectul întreruptiv al prescripției cu prima cerere de chemare în judecată.
Astfel, conform recurenților, introducerea celei de-a doua cereri ar avea efect întreruptiv retroactiv, cu condiția formulării sale într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare.
Or, art. 2539 alin. 2 Cod civil reglementează întreruperea prescripției în legătură cu o primă cerere de chemare în judecată, prevăzând în mod explicit în teza a II-a că „prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă”. De altfel, întreruperea prescripției presupune o prescripție în curs, astfel încât, prin ipoteză, interesează dacă prima cerere, formulată fiind înăuntrul termenului de prescripție, are efect întreruptiv. În logica textului, acest efect se verifică în cel de-al doilea litigiu, în sensul că producerea sa depinde de îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și în raport de care cea de-a doua cerere este sau nu prescrisă.
Pe de altă parte, formularea noii cereri într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare nu este singura condiție pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripției. Partea finală a celei de-a doua teze prevede fără echivoc și o altă condiție, astfel încât ignorarea sa ar echivala cu nesocotirea voinței legiuitorului.
Considerentele deciziei recurate relevă interpretarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 2539 alin. 2 Cod civil, al căror conținut neechivoc permite o interpretare literală, dar și logică a textului, potrivit celor arătate anterior. Astfel, instanța de apel a considerat în mod corect că întreruperea prescripției extinctive prin formularea primei cereri de chemare în judecată operează și face ca cea de-a doua cerere să nu fie prescrisă dacă sunt întrunite în mod cumulativ cele două condiții explicit inserate, referitoare la cea de-a doua cerere, anume introducerea acesteia în termenul de 6 luni și temeinicia sa.
Cât privește argumentele recurenților privind caracterul excepției prescripției dreptului material la acțiune și la prioritatea analizei excepției procesuale în raport cu fondul cererii de chemare în judecată, se constată că nu sunt de natură să afecteze interpretarea dată art. 2539 alin. 2 Cod civil. Norma de drept substanțial se referă la condițiile pentru întreruperea cursului prescripției, în timp ce argumentele menționate au în vedere mijlocul procesual prin care se invocă lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, în sensul art. 245 Cod procedură civilă, cu finalitatea respingerii cererii ca prescrisă.
De altfel, din susținerile recurenților nu s-ar putea reține vreo încălcare de către instanța de apel nici a art. 245 Cod procedură civilă, ce definește excepția procesuală, nici a art. 248 Cod procedură civilă, ce reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale.
Prescripția dreptului material la acțiune se invocă și se analizează în cadrul procesului prin intermediul excepției cu acest obiect, urmând ca instanța să se pronunțe asupra acesteia prin verificarea cerințelor de aplicare a normelor de drept substanțial incidente.
Din formularea neechivocă a textului art. 2539 alin. 2 Cod civil reiese că cerința ca cea de-a doua cerere să fie admisă interesează tocmai prescripția extinctivă, motiv pentru care se analizează în cadrul excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar temeinicia ori netemeinicia cererii conduce, după caz, la admiterea sau la respingerea excepției procesuale și nu la o soluție asupra fondului dreptului dedus judecății.
Drept urmare, nu se poate considera că prin aplicarea art. 2539 alin. 2 Cod civil în sensul condiționării efectului întreruptiv al prescripției de temeinicia cererii, confirmată prin decizia recurată, s-ar fi încălcat în cauză procedura de soluționare a excepțiilor procesuale, fie de fond, fie de procedură, cât timp instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției și doar în măsura în care ar fi respins excepția, ar fi urmat să adopte o soluție asupra fondului cererii.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge motivul de recurs vizând modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 2539 alin. 2 Cod civil.
2. În ceea ce privește incidența art. 5781 Cod procedură civilă, recurenții au reproșat instanței de apel ignorarea, în constatările pe acest aspect, a finalității invocării normei în cadrul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, anume constatarea caracterului ilicit al faptei pârâților care, în lipsa oricăror forme legale de executare silită, au procedat la evacuarea reclamanților.
Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, s-a apreciat că art. 5781 din vechiul Cod procedură civilă (în vigoare la data pretinsei săvârșiri a faptei ilicite) nu poate fi invocat într-o acțiune de drept comun, ci doar în procedura executării silite, pe calea contestației la executare. Instanța de apel a constatat, în același timp, pe baza probelor administrate, că reclamanții nu mai aveau vreun titlu locativ pentru vechea locație, iar pentru noua locație au semnat contracte de închiriere, astfel încât nu a fost vorba despre o evacuare, ci despre o mutare voluntară.
Aceste din urmă considerente vizează situația de fapt stabilită în cauză, iar constatările instanței de apel în atare privință nu pot fi cenzurate de către această instanță de control judiciar, deoarece atribuțiile sale sunt circumscrise evaluării legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, iar nu a temeiniciei acesteia, respectiv a situației de fapt determinate pe baza aprecierii probelor administrate.
Înalta Curte observă că existența unei evacuări de fapt, respectiv a unei predări silite a unui imobil, este elementul esențial în construcția juridică prin care reclamanții au înțeles să invoce dispozițiile art. 5781 Cod procedură civilă, care face parte din procedura executării silite, secțiunea a III -a „Predarea silită a bunurilor imobile”.
Or, pornindu-se de la premisa că, în cauză, nu a fost vorba despre o evacuare, chiar faptică, ci despre o mutare voluntară, conform constatărilor instanței de apel ce se impun ca atare, critica referitoare la dispozițiile art.5781 Cod procedură civilă este lipsită de finalitate, cât timp nu s-ar putea da eficiență acestei norme, ce vizează o evacuare.
La concluzia lipsei de finalitate a criticii, față de situația de fapt, se ajunge observându-se chiar conținutul art. 5781 Cod procedură civilă, care precizează în alin. 1 condițiile în care poate avea loc o evacuare în cadrul procedurii desfășurate prin intermediul executorului judecătoresc, iar în alin.2, situațiile în care alin. 1 nu se aplică.
Conform alin. 1, o evacuare poate avea loc chiar și în altă perioadă a anului decât cea expres prevăzută în text, atunci când se face dovada că debitorul și familia sa au o altă locuință corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată. De asemenea, este relevant că în alin. 2 se prevede că alin. 1 nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuință, și nici celor care au fost evacuați pentru că pun în pericol relațiile de conviețuire sau tulbură în mod grav liniștea publică.
Or, după cum s-a arătat, instanța de apel a reținut că reclamanții nu mai aveau vreun titlu locativ pentru vechea locație. De asemenea, s-a stabilit, tot pe baza probelor administrate, că mutarea reclamanților, după semnarea contractului de închiriere, s-a făcut în condiții de locuit net superioare celor din vechile locații. Acestea din urmă au fost desființate pe baza unei dispoziții a Primarului Municipiului Cluj Napoca, întrucât imobilele construite fără autorizație prezentau un risc foarte mare în caz de incendiu, iar acoperișurile celorlalte imobile erau degradate, prezentând risc de prăbușire.
Așadar, situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, în analiza tuturor susținerilor din cererea de chemare în judecată, excludea relevanța circumstanțelor referitoare la perioada din an în care poate avea loc o evacuare prevăzute de art. 5781 alin. 1 Cod procedură civilă.
În aceste condiții, critica recurenților este formală și va fi înlăturată ca atare, cât timp nu se poate cenzura situația de fapt în prezentul recurs, drept pentru care nu se vor analiza susținerile vizând posibilitatea invocării prevederilor art. 5781 Cod procedură civilă în cadrul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.
3. Critica referitoare la existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate nu poate fi primită, întrucât instanța de apel nu a justificat o eventuală evacuare prin faptul că oricum reclamanții nu dețineau vreun titlu asupra imobilelor folosite, astfel cum pretind recurenții.
După cum rezultă din decizia recurată, instanța de apel a constatat că nu a fost vorba despre o evacuare, ci despre o mutare voluntară, aspect pe care precizat în repetate rânduri și l-a valorificat în analiza caracterului pretins ilicit al faptei pârâților.
Lipsa titlului locativ nu a fost reținută drept cauză a unei evacuări, ci a fost menționată doar ca una dintre circumstanțele mutării voluntare, pe care a preluat-o, de altfel, din decizia civilă nr. 159/2015 a Curții de Apel Cluj - prin care s-a confirmat legalitatea dispoziției primarului de desființare a construcțiilor din vechea locație -, în considerarea autorității de lucru judecat de care decizia beneficiază în prezenta cauză.
În consecință, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs pe acest aspect nu are temei și, față de toate considerentele expuse, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 Cod procedură civilă.
| ← Teren vândut în baza unui titlu constatat nul. Acțiune în... | Acțiune în constatare. Uzucapiune de lungă durată. Teren... → |
|---|
