Accesiune imobiliara. Jurisprudență. Decizia 155/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 155/
Ședința publică din 11 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Irina Tănase JUDECĂTOR 2: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, apelul civil declarat de reclamanții, prin mandatar și, domiciliată în -S,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.862 din data de 17 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, venit spre rejudecare, după casare.
Apelul este legal timbrat, cu taxa judiciară de timbru în sumă de 20 lei, achitată cu chitanța nr.6709 din data de 14.01.2008, emisă de Primăria Municipiului Pitești (fila 93 dosar apel) și timbru judiciar de 1,5 lei.
Curtea constată că dezbaterile în fond asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 4 2009, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2004, astfel cum a fost precizată, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții H, Primăria și Consiliul Local al orașului H, solicitând să se constate că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe suprafața de 2300. (parte dintr-o parcelă de 3000. care este proprietatea lor), iar pârâții să fie obligați să le respecte dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile situate în orașul H,-, județul V, invocând incidența dispozițiilor art. 480-484 Cod civil.
În motivarea cererii, reclamanții au susținut că autorii lor au dobândit în folosință de la adevărații proprietari, și, suprafața de 3000. în baza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare datată 18 octombrie 1975 (promisiune care a fost validată prin sentința nr.6191/1992, astfel cum a fost îndreptată, a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea ) și că în baza deciziei nr.2/1982, în mod nelegal, Consiliul Local al orașului Hat ransmis către pârâta H, fără plată și fără un termen o parte din acest teren (2300.), pe care aceasta a edificat construcții aferente unui service.
Pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii dedusă judecății în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, pârâta H solicitând, în subsidiar, pe cale reconvențională, ca reclamanții să fie obligați să o despăgubească cu sporul de valoare adus terenului și, totodată, să i se recunoască un drept de retenție până la concurența valorii despăgubirii.
Prin sentința civilă nr. 862 din 17 octombrie 2007, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă și a anulat, ca netimbrată, cererea reconvențională.
În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut că reclamanții nu au calitatea de a revendica imobilul în litigiu, imobil de care autorii lor au fost deposedați de către stat, cât timp nu au urmat și finalizat procedura legii speciale de reparație, anume a Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia a fost emisă în favoarea lor dispoziția de despăgubire nr. 2/2001 de către entitatea deținătoare a imobilului, pârâta H.
În fundamentarea concluziei menționate, tribunal a apreciat că dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială prin care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează și terenul în litigiu, sunt în concordanță cu prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate pe cale separată dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Tribunalul a evidențiat în considerentele de fapt că autorii reclamanților au încheiat cu foștii proprietari ai imobilului o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu (la data de 18 octombrie 1975), că imobilul a fost preluat ulterior de stat, precum și faptul că promisiunea a fost validată printr-o hotărâre judecătorească abia în anul 1992, hotărâre care a fost supusă unei proces de îndreptare a erorii materiale în baza unui înscris falsificat, astfel cum s-a reținut prin rezoluția organelor de cercetare penală dată la 21 martie 2005 (dosar nr. 1713/2005).
Față de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că atâta timp cât nu au redobândit proprietatea terenului reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 480 cod civil și nici de cele ale art. 482 Cod civil, referitoare la accesiune, cu mențiunea că situația juridică a construcțiilor edificate pe astfel de terenuri a fost reglementată tot prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea sentinței și admiterea cererii în revendicare pe care au dedus-o judecății.
În motivarea apelului, reclamanții au susținut că sentința civilă nr.6121/1992 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunțată de aceeași instanță la data de 22 ianuarie 1993 se bucură de puterea lucrului judecat și că această prezumție nu mai poate fi răsturnată printr-o altă hotărâre contradictorie, astfel cum a procedat prima instanță prin soluția pronunțată.
Reclamanții au mai susținut și că, atâta timp cât imobilul în litigiu nu a intrat în mod valabil în proprietatea statului, în mod eronat tribunalul a apreciat că acesta ar cădea sub incidența reglementării prevăzută de Legea nr.10/2001, ei fiind îndreptățiți, în calitate de proprietari, să formuleze acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Prin decizia nr.115/A din 19 mai 2008, Curtea de APEL PITEȘTI a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.
În motivarea deciziei, instanța a reținut că soluția de respingere a acțiunii în revendicare dedusă judecății ca fiind inadmisibilă, prin analizarea concursului dintre două acte normative, soluționat de prima instanță în favoarea legii speciale, ignoră dispozițiile art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
La rândul său, instanța de apel a făcut o analiză a cuprinsului normelor juridice prevăzute de art. 1 alin. 1 și art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte și de art.480 Cod civil, pe de altă parte, și a concluzionat în sensul că "ipotezele celor două legi se suprapun", soluția normativă preconizată de legiuitor fiind aceea a restituirii în natură a unor astfel de imobile, cu diferența că prin legea specială de reparație se pot acorda și alte măsuri reparatorii în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natură.
A apreciat instanța că împrejurarea că reclamanții nu au finalizat procesul declanșat în temeiul legii speciale de reparație, anume a Legii nr. 10/2001 (proces în care reclamanții au renunțat la judecată) nu poate conduce la pierderea dreptul lor subiectiv de proprietate, care este consacrat de legislația comunitară, ci doar la pierderea dreptului la acțiune în cadrul acestei proceduri speciale.
Instanța de apel a reținut și că atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut prin sentința civilă nr.6121/1992 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în mod evident aceștia nu și-au pierdut calitatea de proprietari în sensul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
În final, instanța de apel a conchis în sensul că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei și că, în raport de prevederile art. 297 Cod procedură civilă, se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta H, invocând incidența art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta a invocat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în ședința din 9 iunie 2008 în sensul că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială și legea generală, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Totodată, recurenta a arătat că prin aceeași hotărâre Înalta Curtea reținut că numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate și că această prioritate poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Recurenta a afirmat că, în cauza dedusă judecății, reclamanții aveau deschisă calea legii speciale pentru redobândirea în proprietate a imobilului în litigiu, cale pe care însă au abandonat-o, motiv pentru care nu se mai poate analiza existența unor eventuale neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Într-o astfel de situație, recurenta a susținut că reclamanții nu mai au deschisă și calea acțiunii în revendicare, întrucât prin admiterea unei astfel de acțiunii s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
În fapt, recurenta a reiterat că a intrat în posesia terenului în litigiu în anul 1983, că pe acest teren a edificat construcții de o valoare însemnată, că prin dispozițiile art. 107 din Legea nr.1/2005 i s-a recunoscut un drept de superficie pe teren pe toată durata de existență a construcțiilor, că hotărârea judecătorească invocată de reclamanți nu îi este opozabilă întrucât nu a fost chemată în litigiul finalizat cu pronunțarea sa, cu mențiunea că reclamanții nici nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor cu privire la diferența de la 300 la 3000. rectificare care s-a făcut în hotărârea judecătorească invocată, în baza unui înscris constatat a fi fals.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin decizia nr.298 din 21 ianuarie 2009, admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În adoptarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut următoarele:
În drept, potrivit art.297(1) teza I Cod procedură civilă, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Sintagma "a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.
Chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil care cade și sub incidența legilor speciale de reparație se circumscrie sferei apărărilor de fond, anume este o apărare prin care se existența raportului de drept material specific acțiunii în revendicare, adică se însăși existența dreptului subiectiv de proprietate (care este o condiție de admitere în fond a acțiunii) al cărei titular se pretinde a fi partea reclamantă.
În cauza supusă analizei, prima instanță a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părților și a statuat, în fapt și în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare dedusă judecății.
Investită cu soluționarea unei cereri în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil și având ca obiect material un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale de reparație (Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), prima instanță a reținut, în raport de situația de fapt constatată și de titlurile invocate, că nu poate primi cererea, procedând, printre altele, și la o analiză a concursului dintre cele două reglementări legale mai sus arătate.
Urmare a analizei concursului dintre cele două reglementări, precum și aspectelor de fapt ale pricinii, prima instanță a concluzionat în sensul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilului în litigiu, justificat de faptul că acesta a fost preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, iar reclamanții, care au obținut validarea unei promisiuni de vânzare a acestui bun după data menționată, nu au obținut și retrocedarea sa de la stat în cadrul procedurii prevăzute prin legea de reparație instituită în acest scop.
Cu alte cuvinte, în limitele obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, prima instanță a concluzionat că reclamanții nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil (în contra celui care deține bunul fără nici un just titlu) prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art.480 Cod civil, întrucât nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul în litigiu.
În fundamentarea soluției, prima instanță a evidențiat și faptul că reclamanții au declanșat procedura administrativă prevăzută de legea specială, că în cadrul acesteia le-a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului și le-a fost făcută de pârâtă o ofertă de despăgubire de 10.000 lei/ (prin decizia nr.2/6 decembrie 2001), că au formulat contestație în justiție, în procedura prevăzută de art.26 alin.3 Legea nr.10/2001, pentru ca, ulterior, să renunțe la judecată, fapt de care s-a luat act prin decizia nr.483/10 mai 2004 Tribunalului Vâlcea.
Așa fiind, a rezultat că prima instanță a primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă judecății a raportului de drept material specific acțiunii în revendicare și aceasta nu pe cale de excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului, ci, dimpotrivă, ca urmare a analizării temeiniciei cererii în revendicare cu judecata căreia a fost investită.
În această situație, s-a constatat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că ar fi incidentă situația de excepție prevăzută de art.297 alin.1 Cod procedură civilă, anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii pricinii spre rejudecare.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curtea admis recursul declarat de pârâtă și, în baza art.304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de prima instanță.
Cu ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanța de apel să analizeze și celelalte motive de recurs invocate de pârâtă sub formă de apărări.
Curtea, analizând criticile formulate de reclamanți în apel, constată că nu sunt întemeiate, iar apelul nu este fondat.
În acțiunea în revendicare reclamantul trebuie să dovedească dreptul său de proprietate, nefiind suficient să pretindă că pârâtul posesor nu are un asemenea drept.
Proba deplină, absolută, a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobândire a proprietății, cum ar fi uzucapiunea și ocupația, iar nu titlurile, care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste titluri, fie translative, fie declarative, au caracterul unor simple prezumții ale dreptului de proprietate, deduse din însăși existența lor și care nu împiedică proba contrară, pentru aflarea adevărului.
Reclamanții, invocă o hotărâre judecătorească față de o persoană care nu a fost parte în acel proces, existența titlului constituie o prezumție, simplă de proprietate, susceptibilă a fi înlăturată prin dovada contrară. Ca element nou apărut în ordinea juridică și cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de terți, pentru motivul că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv de prezumție). De aceea, pentru că terțul, în speță pârâta, nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească ce i se opune și astfel nu și-a putut face propriile apărări, el are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, să răstoarne prezumția invocată de parte și care față de el are doar valoare relativă (caracterul absolut al prezumției legale funcționând, în condițiile art.1202 alin.2 Cod civil, doar în relațiile dintre părți).
De aceea, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție dă îndrumarea către instanță să analizeze și apărările formulate de pârâtă și care a susținut că hotărârea nu-i poate fi opozabilă.
Acest lucru a fost lămurit prin cele arătate mai sus, dar trebuie lămurit și aspectul că prin acțiunea în constatare formulată reclamanții de atunci, aceiași cu cei din acțiunea în revendicare de față, au solicitat a se ratifica vânzarea pentru un teren de 300. De aceea hotărârea invocată drept titlu a privit doar această suprafață. Este adevărat că ulterior, printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale, se modifică această suprafață de la 300. la 3000. dar calea reglementată de dispozițiile art.281 Cod procedură civilă vizează îndreptarea unor greșeli de ordin formal, procedural, care nu sunt de natură să afecteze în vreun fel soluția. asemenea greșeli, care nu sunt apte să afecteze însăși substanța hotărârii, nu le poate fi asimilată depunerea de înscrisuri după pronunțarea hotărârii, pentru ca această lipsă să fie acoperită prin procedura prevăzută de art.281 Cod procedură civilă (așa cum s-a procedat la pronunțarea încheierii din 22 ianuarie 1993). Procedând astfel, instanța a încălcat principiul dezinvestirii, care presupune că, după ce a adoptat soluția, nu mai poate reveni asupra acesteia, inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau motivare propriu-zisă, pentru că puterea sa jurisdicțională s-a epuizat.
Mai mult, pârâta s-a adresat cu plângere penală organelor competente, care au concluzionat în baza raportului de constatare întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice B, că "ultima cifră "0" din grupul ciclic actual 3000 aflat în rândul 7 al chitanței datate 18.10.1975 a fost adăugată cu un material de scriere diferit de cel cu care s-a întocmit actul". S-a dispus însă încetarea urmăririi penale întrucât învinuita a decedat.
Așa fiind, pârâta a făcut dovada că din actele pe care se bazează hotărârea judecătorească rezultă că reclamanții au dobândit prin cumpărare doar suprafața de 300. și nu de 3000. cât au obținut ulterior. De aceea, întrucât reclamanții nu au putut face dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 2300. așa cum au solicitat prin acțiune, nefiind îndeplinite condițiile cerute de art.480 Cod civil, se va respinge apelul ca nefondat, în baza art.296 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții, prin mandatar și, domiciliată în -S,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.862 din 17 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții H, cu sediul în H,-, județul, PRIMĂRIA ORAȘULUI H - prin primar, județul și CONSILIUL LOCAL H, județul
Definitivă.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
10 ex./04.12.2009
Jud. fond:
Președinte:Irina TănaseJudecători:Irina Tănase, Lică Togan
