Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1236/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1236
Ședința publică din 24 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de către reclamanții, și și pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 111 pronunțată la 6 noiembrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, C, și pârâtul intimat Tribunalul Timiș iar pentru opozabilitate Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești - diferențe salariale conform anexei 1 lit. A, pct. 6-13 ale OUG nr. 27/2006.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 20 august 2008, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la ribunalul Timiș la 28 noiembrie 2007 sub nr. 8773/30, reclamanții, C, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Timiș cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamanți a despăgubirilor cauzate de discriminare și reprezentând drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa 1, litera A, pct. 6-13 ale OUG nr. 27/2006, corespunzător funcțiilor exercitate de fiecare dintre reclamanți începând cu data intrării în vigoare a OUG nr. 27/2006, respectiv 10 aprilie 2006, până la data înregistrării acțiunii, reactualizate conform indicelui de inflație la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că fac parte din personalul din sistemul justiției, fiind judecători, respectiv asistenți judiciari (personal salarizat în baza OUG nr. 27/2006), și sunt discriminați, contrar prevederilor art. 1 - 6 din OG nr. 137/2000 și a art. 5 și al art. 154 alin. 3 din Codul muncii, față de procurorii din și care se bucură, privilegiat, de o salarizare asimilată procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reclamanții au învederat că prin Legea nr. 508/2004 a fost creată ca structură distinctă în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în teritoriu au fost create servicii unde funcționează curți de apel și birouri unde funcționează tribunale. Astfel procurorii, indiferent că activează la nivelul structurii centrale sau la nivelul structurii teritoriale pentru luarea măsurii arestării preventive, pentru prelungirea acestei măsuri, pentru autorizarea percheziției ori a interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice și altele trebuie să se adreseze instanțelor de judecată competente a judeca în fond. Aceste instanțe, prin judecători decid asupra celor mai importante acte ale procesului penal, împreună cu concluziile puse de procurorii de la parchetele de pe lângă curțile de apel și tribunale, exercită un rol activ la deciziile judecătorilor.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000 prin care s-a acordat acest spor membrilor plenului precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și pe art. 3 din Ordonanța nr. 19/2006 prin care s-a acordat acest spor procurorilor militari.
Prin încheierea nr. 2833 pronunțată la 14 august 2008, în temeiul OUG nr. 75/2008, cauza a fost trimisă Curții de Apel Timișoara spre soluționare, unde a fost înregistrată sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 111 pronunțată la 6 noiembrie 2008, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților, a obligat pârâții să le plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul încasat lunar și cel cuvenit conform anexei I litera A pct. 6-13 din OUG NR. 27/2006, începând cu data de 10 aprilie 2006 până la 29 noiembrie 2007, actualizate cu indicele de inflație, a respins acțiunea formulată de reclamanții, și.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, fiind judecători, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Prin G nr.27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art.11 alin.1 din G nr.27/2006 și a art.II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr.27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art.3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art.86 din Legea nr.303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art.44 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art.87 din Legea nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr.27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr.crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art.11 alin.2 și 3, art.16 din OUG nr.27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit.B nr. crt.13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt.28 din anexa ordonanței).
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, ne mai respectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analoagă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate, cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din Legea nr.508/2004.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr.27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole " mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens.
Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă.
De asemenea activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag o multitudine de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară datorită unui volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr.27/2006.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
In ceea ce-i privește pe asistenții judiciari a reținut că dată fiind modalitatea de selecție și numire, precum și participarea lor la anumite cauze, situația lor nu este comparabilă cu cea a magistraților și este justificată atât în înțelesul aplicării dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, cât și în înțelesul reglementărilor internaționale, instituirea unui tratament juridic diferențiat, drepturile care li se acordă ținând de opțiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoașterii tuturor drepturilor stabilite pentru magistrați.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs reclamanții, și și pârâtul Ministerul Justiției, recursuri înregistrate urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008, la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Arată că în ședința din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și ale art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative; că în mod greșit prima instanță a interpretat dispozițiile legale incidente speței, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 procurorilor de la DIICOT s-a facut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, în accord cu dispozițiile art. 3 din OUG nr. 27/2006 și ale art. 74 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată și completată.
Mai arată că susținerile reclamanților conform cărora art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 instituie o discriminare, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul DIICOT este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia, chiaș și pentru o perioadă de timp limitată; că nu există reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori, iar în vederea numirii în cadrul DIICOT și DNA nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procurer al Parchetului de pe lângă ÎCCJ; că rațiunea salarizării procurorilor DNA și DIICOT în mod similar procurorilor de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ stă în considerarea faptului că aceștia funcționează pe o perioadă limitată, în cadrul unor direcții ale acestui parchet; că există posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparative cu parchetele, precum și a adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a aduce atingere principiului nediscriminării, care în acest caz nu presupune uniformitate.
Prin recursul declarat, reclamanții, și au solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii și în raport de ei.
Arata ca indeplinesc funcția de asistenți judiciari, fiind salarizați potrivit OUG nr. 27/2006; că nu are relevanță sistemul de selecție al asistenților judiciari din moment ce din punct de vedere al salarizării, legiuitorul nu face nici o distincție; că dreptul al un salariu egal pentru muncă egala la o remunerație echitabilă și satisfacatoare este prevăzut de art. 1 alin. 2 litera e pct. 1 din Legea nr. 137/2000, dar si de Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este intemeiat in drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 cod procedură civilă.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art.3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul Ministerului Justiției întemeiat și recursul declarat de către reclamanții, și neîntemeiat, cu următoarea motivare:
Reclamanții, judecători și asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Timiș, au solicitat acordarea aceleiași salarizări cu procurorii de la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - structura centrală și teritorială, considerând că toți ar avea dreptul la nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, altfel ar exista un caz de discriminare salarială.
Art. 75 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 prevede că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 2 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004, "sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
În speță însă nu se poate vorbi despre o discriminare, întrucât modul de salarizare al procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată, astfel cum este definită discriminarea în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.
Tot astfel, nu sunt încălcate nici prevederile art. 154 alin. 3 din Codul muncii, în conformitate cu care "la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală".
În cauză nu se pune problema unei discriminări pe vreunul din aceste criterii prin modul de salarizare al procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prevăzut de art. 75 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.
Pe de altă parte, această direcție a fost înființată cu un scop legitim, respectiv combaterea criminalității organizate, folosind metode adecvate și necesare pentru realizarea acestui scop.
Trebuie făcută și precizarea că prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 56/2009 a fost completat art. 75 din Legea nr. 304/2004 cu alin. 111, care prevede:
"De la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism își redobândesc gradul profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior ".
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamanților judecători ca neîntemeiată.
Pentru aceleași considerente, pe cale de consecință, va respinge și recursul declarat de către reclamanții, și împotriva aceleiași sentințe, cu consecința menținerii dispozițiilor sentinței recurate în ceea ce-i privește pe asistenții judiciari.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 111 pronunțată la 6 noiembrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții, C, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Tribunalul Timiș.
Menține în rest disozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 24 august 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
19.10.2009
Primă instanță:
, - Curtea de Apel Timișoara
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Dumitru
