Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 125/2010. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILA, CAUZE MINORI, FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCA, ASIGURARI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 125
Ședința publică de la 8 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Valerica Niculina Grosu
JUDECĂTORI: Valerica Niculina Grosu, Doru Octavian Pîrjol
- - -
GREFIER -
La ordine a venit spre soluționare recursul civil declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 859/C/30.10.2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns avocat pentru recurenta, lipsă fiind intimatul.
S-a expus referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că:
- dosarul este la primul termen de judecată în recurs;
- procedura de citare legal îndeplinită;
- intimatul a înaintat la dosar întâmpinare, în două exemplare, prin care a solicitat și judecata în lipsă.
Curtea constată că intimatul a formulat întâmpinare și înmânează un exemplar apărătorului recurentei.
Avocat arată că nu solicită termen pentru a lua cunoștință de întâmpinare și nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri de formulat și/sau excepții de invocat, Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul recurentului.
Avocat, având cuvântul pentru recurentă, solicită admiterea recursului și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune deoarece, nefiind vorba despre drepturi de natură salarială, termenul de prescripție este de 6 luni și nu de 3 ani, acțiunea urmând a fi respinsă ca prescrisă. Pe fond arată că drepturile solicitate au fost incluse în salariu,conform înscrisurilor de la dosar, astfel că nu se mai cuvin intimatului. Nu solicită cheltuieli de judecată.
S-au declarat dezbaterile închise trecându-se la deliberare.
CURTEA
- deliberând -
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din 23 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Neamț dispus disjungerea cererii prin care reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta " " B, plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, pentru perioada 2005 - 2008, corespunzător activității lucrate în cadrul societății pârâte și al unităților partenere ale acesteia, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Drept pentru care, cererea fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr- din 23 ianuarie 2009.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că, în calitate de salariată al SC " " SA - Zona ( fosta Sucursala N ), este îndreptățit să beneficieze atât de plata salariului de baza pentru munca prestată, cât și de celelalte drepturi salariale negociate și prevăzute în convențiile colective de muncă încheiate la nivelul unității și la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze; că, prin art.170 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru perioada 2005 - 2007, s- reglementat acordarea unei suplimentări drepturilor salariale, la nivelul salariului de bază minim pe agent economic, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, Ziua, C, precum și în luna octombrie, pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă și cu toate acestea unitatea pârâtă nu acordat aceste suplimentări, încălcând astfel, prevederile art.6 alin.1 din aceeași convenție; că, potrivit evidențelor contabile ale societății pârâte, salariul de bază minim pe societate fost de 550 lei, pentru anul 2005, de 650 lei, pentru anul 2006, de 700 lei, pentru anul 2007 și de 880 lei, pentru anul 2008 și că, de drepturile salariale pretinse beneficiază și foștii angajați ai pârâtei preluați de societățile partenere ale, în baza contractelor se prestări în beneficiul și al Planului Social încheiat cu
În temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă, reclamantul solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În dovedirea susținerilor, reclamantul depus la dosar copii de pe carnetul de muncă.
Ulterior, reclamantul și- restrâns acțiunea, în sensul că solicitat obligarea societății pârâte la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, pentru perioada 2005-2006, în sumă de 1200 lei, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Pârâta formulat întâmpinare prin care invocat excepția necompetenței materiale instanței, solicitând constatarea și sancționarea încălcării prevederilor art.72 din Legea nr.168/1998, raportat la prevederile art.249 din Codul Muncii, cu referire la art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, cu respectarea prevederilor art.62, ale art.63 și ale art.83 din Legea 24/2000 și principiului " specialia generalibus derogant", arătând, în esență că, suntem în prezența două dispoziții legale, aparent cu același obiect, instanța având obligația de le ierarhiza în vederea stabilirii competenței teritoriale; că, Legea nr.53/2003, constituie dreptul comun în materie, iar Legea nr.168/1998, legea specială, și că, prin aceste acte normative în vigoare s- creat maximă confuzie întrucât reglementează competența de soluționare litigiilor de muncă atât instanțelor de la sediul angajatorului, cât și instanțelor de la domiciliul angajatului; că, în opinia sa, prevederile aplicabile în materie de competență ale legii speciale nr.168/1998 sunt pe deplin aplicabile și după intrarea în vigoare codului muncii, instanța competentă în soluționarea conflictului de drepturi dedus judecății, fiind cea de la sediul angajatorului, respectiv tribunalul București. Excepția invocată fost respinsă, motivat, la termenul de judecată din 30 octombrie 2009.
De asemenea, pârâta invocat și excepția de neconstituționalitate prevederilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și alin.5, ale art.73 alin.3 lit.p. și ale art.79 alin.1 din Constituție.
Prin încheierea de ședință publică din 29 mai 2009, instanța respins cererea de sesizare Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, recursul declarat împotriva acestei încheieri fiind respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1002 din 28 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău.
Pârâta mai solicitat, respingerea acțiunii, pe cale de excepție, ca prescrisă, motivat de dispozițiile art.283 lit. din codul Muncii, motivat de faptul că, drepturile pretinse de reclamant, prevăzut la art.176 alin.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, nu intră în categoria drepturilor salariale, constituind venituri reglementate ca măsură de protecție socială și că, în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. În subsidiar, pârâta invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile pretinse aferent anului 2005, în temeiul dispozițiilor art.283 alin.1 lit. din Codul Muncii.
Pe fond, pârâta solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esență că, nu datorează venitul ce formează obiectul prezentei acțiuni, întrucât fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat, din luna martie 1998, astfel după cum fost prevăzut la art.137 din CCM, de la această dată, fiind exclusă negocierea, materializarea și acordarea separată, pe fiecare an, acestui venit și că, cererea de chemare în judecată dedusă judecății este formulată cu rea-credință și reprezintă un abuz de drept, în conformitate cu dispozițiile art.723 Cod procedură civilă.
În apărare, pârâta înțeles să se prevaleze de proba cu înscrisuri.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă fost unită cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr.859/C/30.10.2009 pronunțată de Tribunalul Neamțs -au dispus următoarele:
S-a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta
S-a admis acțiunea restrânsă având ca obiect litigiu de muncă formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta B și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1200 lei ( sumă brută), reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă ce se acordă în luna octombrie a fiecărui an, aferentă perioadei 2005-2006, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la momentul achitării efective.
Considerentele instanței au fost următoarele:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune este fondată motivat de faptul că drepturile bănești pretinse în cauză sunt drepturi de natură salarială, astfel cum acestea sunt definite prin art.155 din Codul muncii și nu venituri reglementate ca măsură de protecție socială, cum greșit susține pârâta.
Astfel, potrivit textului de lege invocat, salariul este constituit din salariul de bază, indemnizații, sporuri, precum și alte adaosuri.
În consecință, s-a apreciat că drepturile salariale ce formează obiectul cauzei de față, constituind un adaos salarial pot fi solicitate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel după cum s-a prevăzut la art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii și nu în termenul de 6 luni, reglementat la art.283 alin.1 lit.e din Codul Muncii.
Mai mult, având în vedere dispozițiile art. 283 al.1 lit."c" din Codul muncii, față de data promovării acțiunii, respectiv luna octombrie 2008 și de data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, respectiv luna octombrie 2005, s-a apreciat că acțiunea dedusă judecății a fost formulată în termenul legal prevăzut. Motive pentru care, instanța a respins excepția prescripției invocată de pârâtă, ca nefondată, potrivit dispozitivului.
Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat în cauza, tribunalul a constatat că acțiunea formulată, așa cum a fost precizată, este întemeiată, pentru considerentele următoare:
În perioada dedusă judecății, reclamantul a fost salariatul societății pârâte, astfel după cum rezultă din mențiunile înregistrate în carnetul de muncă.
Prin art.176 alin.1-2 din Contractele colective de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada aflată în litigiu (contracte la nivel superior, care prevalează celui la nivel de unitate, conform dispozițiilor art.238 alin.1 din Codul muncii și ale art.6 alin.1 din convenția colectivă de muncă menționată) se garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă. Cuantumul acestui adaos salarial este cert, fiind egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură.
Aceleași prevederi sunt preluate și de art.170 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, în vigoare în perioada 2005-2007, cu precizarea că "fiecare" din adaosurile salariale anuale din luna octombrie va avea un cuantum minim fix de un salariu minim pe unitate din anul în curs (deci un cuantum diferit în fiecare an, în sens crescător).
De asemenea, s-a reținut că, potrivit prevederilor art. 176 din Contractele colective de muncă la nivel de ramură și ale art.170 alin.4 din cele la nivel de grup de unități, acest adaos pentru aprovizionare poate fi inclus în salariul de bază pe anul în curs, dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul respectiv există o clauză expresă în acest sens, prin care, în fiecare an în parte, se precizează această includere.
Astfel, obligația de acordare a acestui adaos fiind anuală, în mod firesc și necesar această includere trebuie să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate ce se încheie pentru fiecare an în parte, având în vedere și faptul că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate din fiecare an și trebuie calculat distinct.
Însă, în cauză, pârâta nu a făcut dovada că, în perioada supusă analizei, adaosul salarial pretins a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deși, în temeiul art.287 din Codul Muncii sarcina probei îi revine.
Ori, în conformitate cu prevederile art. 168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 1.06.1997 și, ulterior, în fiecare an, s-a stabilit obligația încheierii de acte adiționale pentru a se putea realiza includerea adaosului pentru aprovizionare în salariul de bază.
Drept urmare, susținerile societății pârâte potrivit cărora nu datorează venitul anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă - iarnă" întrucât a fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat " " SA, nu au fost reținute ca întemeiate, fiind înlăturate, motivat de faptul că, obligația de includere a adaosului salarial a fost respectată numai în anul 1998, prin art.168 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1998, aceste prevederi neavând nicio relevanță și nici un efect asupra perioadei ulterioare, aflate în litigiu, referindu-se exclusiv la anul 1998, deoarece nu se utilizează expresia "începând cu".
Că este așa, reiese și din faptul că, cuantificarea venitului s-a făcut numai la nivelul adaosului cuvenit pe anul 1998, conform salariului minim pe unitate în vigoare doar în acel an.
Mai mult decât atât, în conformitate cu dispozițiile peremptorii și imperative din contractele colective de muncă la nivel superior (de ramură și grup de unități), includerea adaosului în salariul de bază trebuia să fie convenită expres, în termeni preciși și neechivoci, în formă solemnă "ad validitatem", cerută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, aplicabilă și actelor adiționale care au caracter accesoriu, în fiecare an, cu privire la sume concrete calculate la nivelul anului respectiv, fiind clar că salariul minim pe unitate (baza de calcul a adaosului pentru aprovizionare) variază în fiecare an (în sens crescător) și se stabilește distinct,tot în fiecare an, prin contractul colectiv pe unitate din fiecare an în parte.
Astfel, s-a reținut că, în fiecare an din perioada în litigiu s-au stabilit salarii minime pe unitate diferite, cu mult peste cel din 1998, respectiv de 550 lei, pentru anul 2005, de 650 lei, pentru anul 2006, de 700 lei, pentru anul 2007 și de 880 lei, pentru anul 2008.
De asemenea, potrivit prevederilor art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 1.06.1997 introducerea adaosului în salariul de bază se putea realiza numai prin acte adiționale prin care să se calculeze anual valoarea adaosului, ceea ce nu s-a întâmplat după anul 1998, pârâta nedepunând la dosar dovezi în acest sens.
Rezultă, fără echivoc că, pârâta nu a negociat și nici nu a încheiat o clauză care să aibă ca obiect determinat o majorare salarială prin includerea expresă a adaosului de aprovizionare în salariul de bază în anul în curs, după 1998, în condițiile în care nimic nu se opunea încheierii unei astfel de clauze exprese și comutative, ba mai mult, exista chiar o obligație imperativă în acest sens prevăzută de Contractul colectiv din 1997 și de cel la nivel superior, obligație manifest neîndeplinită de pârâtă. Ori, pârâta a neglijat această obligație, neinițiind și nenegociind clauza expresă de includere, cu ocazia negocierilor salariale anuale obligatorii. Ca atare, aceasta nu își poate invoca propria turpitudine, pentru a lipsi salariații de drepturile ce le sunt garantate.
Pe de altă parte, s-a apreciat că, drepturile la majorările salariale nu pot reprezenta cauza juridică a reducerii drepturilor la adaosul salarial pentru aprovizionare recunoscute anterior prin art.176 alin.1-2 și art.170 a contractului colectiv la nivel superior, constituind un act juridic distinct, de plată a acestei obligații determinate și comutative.
În consecință, s-a apreciat că, în lipsa unor clauze sau acte adiționale anuale de calcul și includere a adaosului (pentru aprovizionare) în salariul de bază, salariații beneficiază automat, imperativ și indiscutabil (conform art. 8 alin. 1 - 2 din Legea nr. 130/ 1996) de dreptul la plata distinctă a acestui adaos, prin forța peremptorie a dispozițiilor neechivoce și prevalente ale art.176 alin.1-2 și art.170 a contractului colectiv la nivel superior (de ramură și de grup de unități) care au prioritate absolută.
Forța obligatorie a acestor prevederi este garantată de art.11 alin.1 lit.b și c și art.30 din Legea nr.130/1996, respectiv art.41 alin.5 din Constituție, prevederi pe care instanța este obligată să le aplice, conform art.1 alin.5 și art.124 alin.1 din Legea fundamentală, ce nu pot fi eludate sub nici un chip, neputându-se da girul aplicării "contra legem" a unor clauze inopozabile salariaților (clauze necomutative și nedeterminate, prohibite în dreptul muncii) cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, de unitate, clauze interpretate ca stingând drepturi garantate de contractele colective de muncă la nivel superior. Aceasta este ierarhia normativă și ordinea legală corectă de aplicare a prevederilor contractelor colective de muncă.
Față de aceste motive, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de plata drepturilor salariale pretinse, cuantumul acestora fiind determinat prin raportare la nivelul salariului de bază minim pe unitate, în perioada dedusă judecății, de 1200 lei.
În considerarea principiilor răspunderii civile contractuale aplicabile în materie, potrivit art.269 alin.(1) Codul muncii, urmărind dezdăunarea integrală pentru prejudiciul suferit, instanța de fond a apreciat că aceasta poate fi realizată în condițiile actualizării sumelor datorate, cu indicele de inflație, la data efectuării plății.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta care a criticat-o pentru nelegalitate, în acest sens invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs pârâta a invocat în esență următoarele argumente:
Art.17 din CCM care prevede acordarea dreptului solicitat de reclamantă, este plasat la Capitolul VIII " Protecția socială a salariaților" distinct de Capitolul VI " Salarizarea".
Dacă în capitolul " Salarizarea" sunt reglementate salariile și sporurile la acestea, de orice natură, drepturi salariale, art.176 reglementează venitul în cauză în cadrul " Protecției sociale a salariaților", împreună cu "indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă determinată de boală profesională, boală în legătură cu profesia, accidente de muncă sau cazuri asimilate acesteia, tuberculoză, cancer de orice tip, etc" compensații pentru salariatul care se află în incapacitate temporară de muncă, ce necesită spitalizare, trimiteri în stațiuni de odihnă și tratament pe baza biletelor procurate sau avizate de federații și repartizate de sindicat.
Sub aspectul dispoziției legale incidente în materia prescripției extinctive cererea
reclamanților nu reprezintă o acțiune pentruplata unor drepturisalariale izvorâte din
contractul individual de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, venituri cerute în temeiul unui contract colectiv de muncă (CCM )ceea ce este evident, reclamanții nu invocă decât art. 176 din CCM, nu contractul individual de muncă.
Prezenta acțiune se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripției extinctive. in ipoteza art.283. e) Codul muncii, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Incidența Art.283 lit.e Codul muncii se confirmă și prin celălalt temei juridic al cererii reclamanților, art.243 Codul muncii, care se referă la executarea contractului colectiv de muncă. În aceste condiții, în mod indubitabil o acțiune prin care se invocă încălcarea contractului colectiv de muncă, poate fi formulată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art.283 lit.e Codul muncii, fiind vorba de " cazul neexecutării contractului colectiv de muncă, ori a unor clauze ale acestuia".
Pe de altă parte temeiul juridic al acțiunii reclamanților a fost indicat ca fiind art.176 din CCM la nivel de ramură de energie electrică, termică și gaze, iar motivarea instanței cu trimitere la dispozițiile CCM la nivel de grup de unitate depășește cadrul disponibilității acțiunii reclamanților, iar pe de altă parte motivarea este rezultatul unui adaos practicat de instanță, întrucât conține precizări care nu aparțin părților semnatare.
Procedând în acest fel instanța de fond a ignorat faptul că - la fel ca orice contract - și contractul de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie. Prin aplicarea principiului libertății contractuale, contractul colectiv de muncă reprezintă legea părților.
Ignorând prevederile art.168 din CCM din anii 1997-1988 și a înscrisurilor depuse, instanța de fond a apreciat că pârâta nu a făcut dovada includerii acestui adaos în salariul de bază, în perioada supusă analizei.
Ce nu a observat, însă instanța de fond sunt prevederile alineatului 6 al art. 176 din CCM. care derogă de la negocierea, materializarea și acordarea în mod distinct a venitului anual în luna octombrie pentru" aprovizionarea de toamnă-iarnă", în condițiile în care art. 137 din CCM. cu caracter normativ general, prevede posibilitatea că:.prin_contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, unele sporuri și/sau adaosuri pot fi incluse în salariul de bază"(normă existentă în mod similar și pentru anul 1997 și următorii).
În deplin acord cu dispozițiile art. 137 din CCM pe ramură și art. 176 alin 6 din același contract, și cu respectarea dispozițiilor art. 238 alin. 1 din Codul muncii, și salariații reprezentați de. au decis în anul 1997 că"începând cu 01.06.1997, suplimentarea salariată pentru aprovizionarea de toamnă va fi introdusă în salariul de bază".
Facilitatea prevăzută de dispozițiile art. 137 din CCM pe ramură privind introducerea unor suplimentări salariale în salariul de bază, este prevăzută și de art. 168 alin 4 din CCM. pe anul 1997. Venitul anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă-iarnă" nu se datorează conform alin. 1 și 2 din art. 176 CCM, întrucât a fost introdus în salariul de bază al fiecărui salariat SA -excepție de la aplicarea alin. 1 și 2 din art. 1 76 CCM.
În baza acestor norme, acest venit a fost introdus, din martie 1998, în salariul de bază al fiecărui salariat SA majorat în acest fel. Ca o confirmare a acestei situații, sindicatul a și renunțat, din 1999 la negocieri pe tema acordării a venitului anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă-iarnă".
Începând cu anul 2003, urmare a includerii în salariul de bază începând cu anul 1998, aceste prevederi privitoare la ajutorul de aprovizionare toamnă au rămas fără obiect, motiv pentru care în anii ulteriori dispozițiile art. 168 alin. 1 din CCM 2003-2007 nu mai prevăd acordarea acestei suplimentări.
Din examinarea cărților de muncă ale reclamanților se desprinde concluzia că ulterior introducerii ajutorului de toamnă, salariul de bază s-a majorat, iar în anii următori nu a avut loc o operațiune inversă celei din 1998, ceea ce înseamnă că aceste drepturi au rămas incluse în salariul de bază, fără a fi individualizate în mod distinct.
Astfel, așa cum se poate constata indubitabil, din cuprinsul documentelor depuse la dosarul cauzei și precizările de mai sus, ajutorul pentru.aprovizionarea de toamnă-iarnă" a fost acordat salariaților în fiecare an, în modalitatea agreată de părțile semnatare ale CCM SA, cu respectarea CCM, majorarea salariilor de bază ale personalului fiind menținută eu titlu permanent.
Argumentația instanței de fond potrivit căreia acest adaos a fost inclus doar în anul 1998 în salariul de bază, iar prevederile art.168 alin.2 din CCM pe anul 1998 nu are nicio relevanță și niciun efect asupra perioadei ulterioare aflate în litigiu întrucât se referă exclusiv la anul 1998 " deoarece nu se utilizează expresia începând cu ", este total nesusținută și contrazisă de versiunea textului art.168 alin.2 din CCM pe anul 1997.
Sentința a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității în condițiile acordării acestor adaosuri la nivelul salariului minim la nivel de unitate, contrar cadrului fixat de reclamanți - art.176 CCM la nivel de ramură și care reglementează acest adaos la nivelul salariului minim la nivel de ramură. Prin urmare eventuala pretenție nu putea fi cuantificată la 1200 lei, ci la 890 lei sumă brută.
Intimatul a depus întâmpinare la recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând legalitatea sentinței recurate prin prisma motivului de recurs invocat de pârâtă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Noțiunea de drept salarial prevăzută de art. 238 alin.1 lit. c din Codul muncii, se definește conform interpretării gramaticale prin raportare la noțiunea de salariu, adjectivulsalarialînsemnând în legătură cu salariul.
Salariul este definit tehnico-juridic în art. 155 din Codul muncii, care prevede că " salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri".
Din interpretarea sistematică a art. 155 și a art. 161 alin.1 din Codul muncii rezultă că noțiunea de salariu prevăzută de art. 161 alin.1 Codul muncii se referă lasalariu de bazăși nu la noțiunea generică de salariu. În acest sens este și practica Curții Constituționale ( a se vedea Decizia nr. 74/2006, care face referire la premii care nu se plătesc lunar ci ocazional ) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel această natură dedrept salarial suplimentara sumelor solicitate de reclamant prin acțiune rezultă fără echivoc pe de o parte din art. 176 alin.1 din CCM la nivel de ramură și art. 170 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități, iar pe de altă parte din însăși voința părților care au prevăzut în art.168 alin.1 din CCM la nivel de unitate pe anul 1997 și anii următori că aceste sume sunto suplimentare a drepturilor salariale.
Fiind vorba de undrept salarialsuplimentar în sensul Codului muncii și voinței părților înseși aflate în litigiu neacordat, în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.238 alin.1 lit.c din Codul muncii așa cum a reținut în mod corect și prima instanță.
În aceste condiții este evident că topografia art. 176 din CCM la nivel de ramură este lipsită de relevanță juridică în prezenta cauză în ceea ce privește natura juridică a dreptului solicitat de reclamant.
Referitor la fondul cauzei, Curtea constată că raționamentul pârâtei este greșit deoarece premisa de la care pornește este falsă.
Este vorba de ideea că art.168 din CCM pe anii 1997 și 1998 produce efecte juridice și în viitor pentru anii 2005-2008 în contextul în care pentru acești din urmă ani (2005-2008) pârâta a încheiat alte CCM la nivel de unitate care nu mai cuprind o clauză identică cu cea din art.168 din CCM din anii 1997-1998.
Contractele colective de muncă la nivel de ramură (art.176) și de grup de unități (art.170) pentru anii 2005-2008 prevăd în mod explicit și univoc că adaosul salarial solicitat de reclamant se acordă în condițiile în care prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economicnu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază.
Pentru anii 2005-2008 pârâta a încheiatnoi contractecolective de muncă la nivel de unitate. Aceste contracte au o existență juridicăde sine stătătoarefață de contractele de muncă încheiate la nivel de în anii 1997 și 1998.
Aceasta înseamnă într-un raționament logico-juridic elementar că în niciun caz clauzele din contractele anterioare ( 1997, 1998),oricare ar fi ele,(inclusiv deci și cea din art. 168 alin.2) nu ar fi putut produce efecte juridice și în anii 2005-2008 când existau alte (noi) contracte de muncă la nivel de unitate care nu mai prevedeau introducerea suplimentului salarial pentru aprovizionarea de toamnă în salariul de bază și viceversa.
În aceste condiții, este limpede că vocabula " începând" menționată în art. 168 alin.3 din CCM pe anul 1997 poate fi corelatăexclusivcu perioada de timp cuprinsă între 1.06.1997 și data la care a încetat prin împlinirea termenului să mai fie în vigoare acest CCM la nivel de unitate, încheiat în anul 1997.
În niciun caz nu se poate susține că prin folosirea acestui cuvânt clauza contractuală de la art.168 alin.3 din CCM pe anul 1997 era aplicabilă șinoilorCCM la nivel de unitate pentru anii 2005-2008.
Întrucât, pe de o parte, în noile CCM la nivel de unitate pe anii 2005-2008 pârâtanu a convenitcu sindicatele ca adaosul salarial prevăzut de art.176 alin.1 CCM ramură pe anii 2005-2008, de art.170 alin.1 CCM grup de unități pe anii 2005-2008 solicitat de reclamant să fie introdus în salariul de bază, așa cum a procedat anterior în anii 1997 - 2002 inclusiv, iar, pe de altă parte este de principiu că prevederile din CCM ramură și grup de unități se aplicăîn completareaCCM la nivel de unitate în cazul în care acestea din urmă sunt mai restrictive decât primele, prima instanță a concluzionat în mod judicios că este întemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 și ale art. 236 alin.4 din Codul muncii, așa cum eronat susține recurenta, ci dimpotrivă a ținut cont de voința părților contractante care pentru anii 2005-2008 au înțelessă nu mai includăprin CCM la nivel de unitate în salariul de bază adaosul salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă.
Referitor la ultima critică a recurentei care se referă la încălcarea principiului disponibilității de către instanța de fond, Curtea constată că și aceasta este nefondată deoarece din conținutul concret al motivelor invocate în susținerea cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc că reclamantul a înțeles să facă referire la CCM la nivel degrup de unitățiși nu la CCM la nivel de ramură.
În acest sens, Curtea constată că mențiunea din acțiune la care face referire, e drept la CCM la nivel de ramură, trebuie coroborată pe de o parte cu art. 170 alin.2 invocat în mod expres de reclamant, iar pe de altă parte cusalariile minime de bază pe societateindicate în acțiune.
Or, din coroborarea acestor elemente rezultă că printr-oeroare materialăreclamantul a făcut referire la CCM la nivel de ramură și nu la CCM la nivel de grup de unități. Voința reală a reclamantului a fost exprimată prin acțiune în sensul că a solicitat salariul de bază minim pe societate șinu salariul minim pe ramură.
Prin urmare, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul promovat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 859/C din 30.10.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Valerica Niculina Grosu, Doru Octavian Pîrjol
GREFIER,
red.sent./
red.recurs. /03.03.
tehnored. /4 ex./03.03.
Președinte:Valerica Niculina GrosuJudecători:Valerica Niculina Grosu, Doru Octavian Pîrjol
