Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1325/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1325
Ședința publică din 13 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 1022 din 23.06.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantele intimate, și pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că reclamantele intimate au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin Serviciul Registratură, la data de 12.10.2009.
De asemenea, se constată că pârâtul recurent Ministerul Justiției și Libertăților a depus la dosar cinci exemplare ale cererii de recurs, pentru a fi comunicate părților adverse.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată la data de 03 iulie 2008, reclamantele, și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, și au solicitat repunerea în termen pentru formularea acțiunii începând cu data de 01.09.2000 până la data de 31.12.2004, obligarea pârâților în solidar la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază lunar, pentru perioada 1 septembrie 2000, până în prezent și în continuare, obligarea pârâților la plata actualizată cu indicele de inflație a drepturilor salariale, Tribunalul Arad să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor pretinse.
Prin Decizia civilă XXI din 10.03.2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că personalul auxiliar de specialitate al instanțelor au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, astfel că în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, care stabilește că decizia menționată este obligatorie, reclamantele sunt îndreptățite și la repunerea în termen cu privire la acțiunea formulată.
Prin întâmpinarea Ministerului Justiției și Libertăților din 18 iulie 2008, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a solicitat respingerea cererii de repunere în termen ca nejustificată, decizia Înaltei Curți neavând astfel de efecte. Și sub aspectul fondului s-a apreciat că acțiunea este nefondată.
Prin încheierea din 22 iulie 2008, în temeiul art. I din nr.OUG 75/2008, privind stabilirea unor măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cauza a fost trimisă spre soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA.
După declararea neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, Curtea de APEL TIMIȘOARA, prin sentința civilă nr. 118 din 6 mai 2009, declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Arad.
La această instanță, cauza s-a reînregistrat la data de 21 mai 2009.
Ceilalți pârâți nu au depus întâmpinări deși au fost legal citați.
Prin sentința civilă nr. 1022 din 23.06.2009, Tribunalul Arada admis cererea reclamantelor, și, de repunere în termen pentru perioada 01.09.2000 - 31.12.2004, și a admis față de pârâții Tribunalul Arad, Curtea de APEL TIMIȘOARA, cu și Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B, sector 5,-, și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50 % calculat la salariul de bază brut lunar, pentru perioada 01 septembrie 2000 - 31 decembrie 2004.
De asemenea a fost respinsă cererea reclamantelor de a obliga Tribunalul Arad să înscrie în carnetele lor de muncă drepturile salariale acordate prin prezenta acțiune, și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
Prin aceeași sentință, acțiunea fost respinsă față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Arada reținut următoarele:
Din înscrisurile depuse de reclamante, rezultă că acestea au fost încadrate pe întreaga perioadă care face obiectul prezentului litigiu, în cadrul Biroului de CF G, reclamanta în funcția de coordonator CF, reclamanta în funcția de grefier CF, iar reclamanta, în funcția de arhivar CF.
Sub aspectul fondului acțiunea reclamantelor este întemeiată pe Decizia nr. XXI din 10 martie 2008, Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești este îndreptățit la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, deci și pentru perioada solicitată de reclamante, începând cu 1 septembrie 2000, până la încetarea raporturilor de muncă la Judecătoria G, 1 decembrie 2004.
În acest context, temeiul juridic al acțiunii este însăși decizia din 10 martie 2008, Înaltei Curți, care a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 444 din 13 iunie 2008, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii având ca obiect sporul de 50 % din salariul de bază lunar solicitat, astfel cum dispune art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Ca urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată și se va respinge.
Întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor nu este în raporturi de serviciu cu reclamantele și nu are față de acestea nici obligații în materie bugetară, cererea formulată față de acest pârât urmează a fi respinsă. Toate obligațiile Ministerului Economiei și Finanțelor în procesul bugetar se situează în sfera raporturilor cu Parlamentul căruia îi propune spre aprobare legea bugetară, iar ulterior aprobării, raporturile sale bugetare sunt numai cu ordonatorii principali de credite, astfel că în prezentul litigiu nu există cadru procesual pentru a putea fi valorificate astfel de obligații.
În condițiile prevăzute de art. 161 alin. 4 din Codul muncii care obligă întotdeauna angajatorul la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin întârzierea plății salariului, pârâții vor fi obligați la plata actualizată a drepturilor salariale acordate.
În temeiul art. 4 din Decretul nr. 92/1976, privitor la carnetul de muncă, acțiunea reclamantelor se va respinge față de Tribunalul Arad, pentru a fi îndatorat să consemneze în carnetele de muncă ale reclamantelor drepturile salariale mai sus stabilite, întrucât ceste carnete nu mai sunt în păstrarea sa, fiind predate reclamantelor odată cu transferul lor la Oficiul Județean de cadastru și Publicitate Imobiliară, unde au funcționat după 1 decembrie 2004.
Împotriva sentinței susmenționate a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.
În motivarea recursului, recurentul pârât a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, solicitând admiterea acesteia și respingerea acțiunii.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 rap. La art. 312 din Codul d e procedură civilă.
Legal citate, intimatele reclamante au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent, Curtea, cu majoritatea voturilor membrilor completului, constată întemeiate recursurile pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
Curtea nu poate reține interpretarea dată de instanța de fond cu privire la faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 10.03.2008, dată la care s-a pronunțat Decizia nr. 21 Înaltei Curți de casație și Justiție, întrucât aceasta a stabilit faptul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, și nu poate duce la întreruperea prescripției, în condițiile stabilite de Decretul 167/1958 republicat, și nici nu este o cauză temeinică care să justifice depășirea termenului de prescripție, cerințele imperative ale art. 19 din decretul 167/1958 republicat nefiind îndeplinite.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor altor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Având în vedere cele expuse, Curtea cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1022 din 23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Curtea va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 1022 din 23.06.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Modifică sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Notă: Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii recursului.
Red. /22.10. 2009
Tehnored / 22.10.2009/2 ex
Prima instanță: și - Tribunalul Arad
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
