Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 141/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 141/
Ședința publică de la 30 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE
Judecător
Judecător
Grefier
.-.-.-.-.-.-.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantele, cu domiciliul ales la Camera de Conturi V, cu sediul în F,-, jud. V, împotriva sentinței civile nr. 635/02.10.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în litigiul de muncă intervenit în contradictoriu cu reclamantul, cu domiciliul ales la Camera de Conturi V, cu sediul în F,-, jud. V și pârâții CURTEA DE CONTURI A ROMANIEI, cu sediul în B, sector 1,--24 și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, secor 5, având ca obiect "DREPTURI ".
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsind:
- intimat pârât - CURTEA DE CONTURI A ROMANIEI
- intimat pârât - MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE
- intimat reclamant -
- recurent reclamant -
- recurent reclamant -
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: recursul este la primul termen de judecată, legal motivat și este scutit de taxă judiciară de timbru; reclamanții au depus la dosar document de practică judiciară, certificatul de grefă nr- din 15.01.2009; în cadrul motivelor de recurs au solicitat judecarea cauzei în lipsă; citată cu copia motivelor de recurs intimata pârâtă nu a depus întâmpinare, după care:
Curtea, constată cauza în stare de judecată și, avându-se în vedere că prin motivele de recurs reclamantele au solicitat judecarea în lipsă, declară închise dezbaterile potrivit art. 150 Cod procedură civilă și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului înregistrat la Curtea de APEL GALAȚI - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 635/2.10.2008 a Tribunalului Vranceas -a admis excepția prescripției și s-a respins acțiunea pentru perioada iunie 2004 - 03 septembrie 2005 ca fiind prescrisă.
S-a respins ca neîntemeiate acțiunea și cererea de chemare în garanție pentru restul pretențiilor formulată de reclamanții, și, cu domiciliile alese în F, str. - nr. 1, județul V împotriva pârâtelor Curtea de Conturi a României, cu sediul în B--24 sector 1 și Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5, având ca obiect drepturi bănești.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea promovată împotriva acesteia.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr- reclamanții, și salariați ai Camerei de Conturi V au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărâre judecătorească aceștia să fie obligați la contravaloarea tichetelor de masă începând cu luna iunie 2004 la zi, actualizat cu indicele prețului de consum; recunoașterea și plata acestor drepturi salariale pentru trecut și viitor și obligarea pârâtului MFP să includă în buget sumele necesare plății acestor drepturi.
Arată reclamanții că sunt personal cu contract de muncă și că potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și sectorul bugetar pot primi o alocație individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă suportate integral pe cost de angajator.
Pârâții nu au întreprins demersurile necesare pentru a obține fondurile de la bugetul de stat pentru acordarea tichetelor de masă conform prevederilor legale vigoare, motiv pentru care reclamanții solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin întâmpinare pârâta Curtea de Conturi a României a invocat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2004 - 2005 iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
Aceeași pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru cazul în care se admite cererea reclamanților, în baza art. 60 Cod procedură civilă, art. 1, art. 2, 4, 28 și art. 35 din Legea nr. 500/2002.
Prin întâmpinare DGFP V pentru Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa calității procesuale pasive motivat de faptul că între pârât și reclamanți nu există vreun raport juridic de muncă iar potrivit art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 în calitate de ordonator principal de credite nu are cum să asigure unui alt ordonator principal de credite fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale ale angajaților proprii.
Pe fondul cauzei pârâtul arată că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 reprezintă o normă de drept supletivă și nu imperativă. În acest sens s-a pronunțat ÎCCJ prin Decizia nr. 14/2008.
Asupra acțiunii de față instanța a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de personal contractual al pârâtei și potrivit dispozițiilor art. 283 lit. c Codul muncii acțiunea care are ca obiect plata drepturilor salariale sau unor despăgubiri către salariat se supune unui termen de prescripție de 3 ani.
În speță, reclamanții au solicitat aceste tichete de masă începând cu luna iunie 2004 iar acțiunea a fost formulată la data de 03.09.2008, astfel că, perioada iunie 2004 până la 3 septembrie 2005 nu mai poate fi verificată pe fond de către instanță, excepția prescripției fiind întemeiată.
Și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MFP este fondată întrucât reclamanții nu sunt salariații acestuia iar repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite este făcută de guvern și nu de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Astfel că excepția a fost admisă și a fost respinsă acțiunea promovată împotriva acestui pârât.
În ceea ce privește acțiunea pentru perioada 03.09.2005 la zi și cererea de chemare în garanție instanța a reținut următoarele:
Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă este o normă supletivă și pentru personalul contractual aceste tichete de masă nu reprezintă un drept ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
Or, în speță nu s-a făcut dovada prevederii sumelor în buget și înscrierii acestor drepturi pentru perioada solicitată în contractele colective de muncă.
Pentru aceste motive tribunalul a constatat că acțiunea și cererea de chemare în garanție nu sunt justificate urmând ca acestea să fie respinse ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții și considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În motivarea recursului se arată că bugetul de stat este unic și defalcarea lui pe unități și ordonatori de credite trebuie să asigure realizarea uniformă a vocației de primire a tichetelor de masă pentru toți salariații din sectorul bugetar.
În condițiile în care de la același buget s-au acordat sume pentru anumiți angajatori în vederea acordării de tichete salariaților, vocația acestor salariați devenind un drept, consideră îndreptățită cererea lor de a primi de la angajator acest drept.
Analizând sentința civilă recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în baza dispozițiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel, în conformitate cu dispozițiile legale invocate de reclamanți, respectiv Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă "salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator".
Aceste tichete de masă se pot acorda în limita prevederilor bugetului de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din același act normativ, în conformitate cu care "tichetele de masă se acordă în limita bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".
Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. 4 din Legea nr. 631/2002, legea bugetului de stat pe anul 2003, "în bugetele instituțiilor publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv ale activităților de pe lângă unele instituții publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinație". Aceleași considerente sunt reiterate de legiuitor și în dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 507/2003 privind bugetul de stat pe anul 2004, art. 40 din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005, art. 24 din Legea nr. 379/2005 privind bugetul de stat pe anul 2006.
În această situație, instanța nu poate reține afirmația reclamantelor în conformitate cu care, prin neacordarea tichetelor de masă s-ar crea o situație de discriminare între diferitele categorii de bugetari, încălcându-se astfel un drept fundamental ocrotit de Constituție, deoarece, în speță, legiuitorul nu a prevăzuto obligație în sarcina angajatorului ci o facultate.
În aceste condiții, considerăm că această facultate a angajatorului de a acorda tichete de masă se transforma în obligație doar în momentul în care în buget erau prevăzute fonduri pentru acordarea acestor drepturi iar angajatorul refuza să le achite.
De altfel, principiile egalității în fața legii și egalității de tratament, nu exclud, ci, dimpotrivă, presupun un tratament juridic identic în situații egale, iar în situațiile în mod obiectiv diferite justifică chiar și din punct de vedere constituțional tratament juridic diferit.
Deși condiționând existența unui drept de posibilitățile financiare ale angajatorului se creează premisa unor situații juridice diferite care implică un tratament diferențiat față de salariați, nu se încalcă principiul egalității de tratament invocat, deoarece acesta se impune ca principiu numai în cazul celor aflați în aceeași situație juridică.
Pe de altă parte, prevederile din tratatele internaționale interzic discriminările care au la bază considerente arbitrare, însă nu impun uniformitatea de tratament, oferind posibilitatea legiuitorului național de a reglementa în mod diferențiat situațiile juridice diferite" ( - Decizia 102/11.03.2003).
În speță, este vorba de o situație juridică diferită și nu de o aplicare discriminatorie a textului de lege, acesta izvorând din faptul că Legea nr. 142/1998 condiționează acordarea tichetelor de masă în sistemul bugetar de acordarea de alocarea de fonduri cu această destinație în bugetul de stat, contrar celor reținute de către prima instanță.
În ceea ce privește interpretarea art. 1 din Legea 142/1998, instanța de fond a analizat corect textul acesta necesitând a fi interpretat în sensul că reiese cu claritate faptul că nu se stabilește în sarcina autorității publice o obligație, ci doar o posibilitate ce se poate realiza sau nu în funcție de dispozițiile legii privind bugetul de stat.
Intenția legiuitorului ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului legal, prin folosirea verbului "pot", induce concluzia că este vorba de o normă dispozitivă.
Deoarece nu au fost prevăzute fonduri în legile bugetelor de stat pentru anii anteriori în vederea acordării tichetelor de masă, angajatorii nu pot fi obligați la acordarea lor.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată, instanța apreciază că a constituit opțiunea legiuitorului de a reglementa prin actele normative enumerate drepturile în favoarea unor asemenea categorii profesionale iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin OG nr. 137/2000.
Potrivit art. 1 din OG137/2000, au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art. 14 din Convenție, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională constată că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Practica judiciară depusă la dosar de reclamante nu poate constitui temei de drept pentru instanță, având doar valoare de jurisprudență.
Mai mult, CEDO, prin hotărârea pronunțată la data de 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României a precizat faptul că, documentele de jurisprudență constituie în materie, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale iar rolul de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței revine instanței supreme.
Față de toate considerentele expuse mai sus și văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele, cu domiciliul ales la Camera de Conturi V, cu sediul în F,-, jud. V, împotriva sentinței civile nr. 635/02.10.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Ianuarie 2009.
PREȘEDINTE: Virginia Filipescu | JUDECĂTOR 2: Marioara Coinacel | JUDECĂTOR 3: Mihaela Neagu |
Grefier, |
: -
: 2 ex.//09 Martie 2009
Fond: /
Asistenți judiciari: /
Președinte:Virginia FilipescuJudecători:Virginia Filipescu, Marioara Coinacel, Mihaela Neagu
