Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1495/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1495/
Ședința publică din 28 septembrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- - Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,- sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice prin M, cu sediul în Tg.M,--3, împotriva sentinței civile nr.581 din 13 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.581 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Mureșa admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.03.2004-20.01.2006; a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, DGFP M, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice și DGFP M la plata în favoarea reclamantei a diferențelor salariale rezultate ca urmare a retragerii procentului de majorare prevăzut de art.1 alin.2 din Normele aprobate prin HG nr.403/2001, diferențe calculate pe perioada 21.01.2006-16.10.2006; a obligat pârâții la calcularea și plata în favoarea reclamantei a sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pentru perioada 21.01.2006-16.10.2006, actualizată în funcție de rata inflației calculată începând cu data scadenței lunare a fiecărui spor și până la plata efectivă a debitului; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantei a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază, pentru perioada 21.01.2006-16.10.2006; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești menționate; a obligat Tribunalul Mureș la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantei a mențiunilor corespunzătoare acordării drepturilor bănești menționate; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind plata indemnizației lunare de 10% din salariul brut pentru perioada 21.01.2006-16.10.2006; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată; a respins, ca prescrise, restul pretențiilor reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește pretențiile solicitate de reclamantă, pentru perioada 01.03.2004-20.01.2006, s-a observat că potrivit art.283 alin.1 lir.c Codul muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
De asemenea, potrivit art.1 din decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar potrivit art.3 din același decret termenul prescripției este de 3 ani.
Față de prevederile indicate s-a constatat că excepțiile Ministerului Justiției și Ministerului Finanțelor Publice referitoare la prescrierea pretențiilor aferente perioadei de dinainte de data de 20.01.2006 sunt întemeiate,ceea ce a dus la respingerea despăgubirilor solicitate, inclusiv la respingerea integrală a petitului 5.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că potrivit Legii nr.500/2002 MFP coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a MFP se justifică și prin dispozițiile art.1 din OG nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Astfel, tribunalul a respins respectiva excepție ridicată de MFP.
În ceea ce privește petitul 1 al acțiunii reclamantei, reprezintă un fapt necontestat de părți că reclamanta, personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, a beneficiat de procentul diferențiat de majorare a salariului brut lunar prevăzut de art.1 alin.2 din Normele aprobate prin HG nr.403/2001, procent care i-a fost retras începând cu data de 8 mai 2005.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut că începând cu luna martie 2001 și până la data de 8 mai 2005 reclamanta au beneficiat de sporurile salariale prev. de HG403/2001, ca urmare a majorării contribuției de asigurări sociale, dându-se astfel eficiență dispozițiilor art.183 din Codul muncii. În luna mai 2005 prin Ordinului Ministrului Justiției nr. 738/C/2005 au fost retrase aceste drepturi salariale "suplimentare", motivat de faptul că retribuția reclamantei a fost majorată considerabil prin nr.OG 23/2005 și Legea nr.100/2005, context în care nu se mai justifică majorările prevăzute prin nr.HG 403/2001.
În opinia primei instanțe, majorarea salarială acordată reclamantei constituie un drept câștigat, care a devenit definitiv bază de calcul în sensul art.155 din Codul muncii, pentru următoarele creșteri și modificări salariale legale ulterioare lunii martie 2001. Mai mult, conform normelor imperative cuprinse în art.157 alin.2 din Codul muncii, modificarea salariilor reclamantei, inclusiv în sensul diminuării acestuia prin retragerea unui procent, se putea dispune în mod expres numai prin lege, astfel cum această noțiune este definită de art. 67 și 73 din Constituție, iar nu prin hotărâre de guvern sau ordin de ministru. Este adevărat că prin nr.HG 687/2005 s-a abrogat nr.HG 403/2001, adică numai niște simple norme metodologice și, nici un caz nu s-a abrogat art.183 alin.2 din Legea nr.19/2000, care garantează în continuare un drept câștigat și intrat în circuitul civil.
Cât privește nr. 738/C/20 mai 2005, prima instanță a reținut că acest act nu este opozabil reclamantei, întrucât nu este un act normativ publicat în Monitorul Oficial, fiind astfel lovit de sancțiunea inexistenței, cu efectul inopozabilității, cu atât mai mult cu cât ordinul nu putea afecta dispozițiile Legii nr. 19/2000.
Referitor la cel de al doilea petit, privitor la faptul că reclamanta nu a beneficiat de indemnizația de 10% din salariul brut, prevăzut de art.19 din Legea nr.50/1996 în vigoare în perioada în litigiu, tribunalul a reținut că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din OG nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
S-a mai reținut că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă).
Principiul egalității de tratament în stabilirea salariilor nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite, pentru situații diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective. Numai legiuitorul poate stabili dacă și în ce măsură anumite categorii de salariați beneficiază de sporuri și alte indemnizații salariale, singura condiție fiind aceea ca de aceste majorări de salarii să beneficieze toți salariații care se află în situații identice. Diferența de tratament este discriminatorie, doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă și obiectivă, adică nu urmărește un scop legitim sau dacă există un raport rezonabil, de proporționalitate, între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea art.19 alin.3 din Legea nr.50/1999 și art.3 alin.8 din OG nr.8/2007 a fost legitim și a constat în retribuirea corespunzătoare a personalului auxiliar de specialitate care desfășura anumite activități în cadrul instanțelor de judecată, activități ce presupun o complexitate și responsabilități deosebite. Totodată, mijloacele folosite, constând în acordarea unor indemnizații la salariul de bază, s-au bazat pe criterii obiective și rezonabile și au fost proporționale cu acest scop. Nu se poate vorbi de un tratament preferențial ori de o discriminare în cadrul aceleiași categorii profesionale, întrucât situațiile nu sunt analoage sau comparabile.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu numai prin prisma calității de personal auxiliar de specialitate întrucât criteriul este prea general, ci în raport de atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefier, care sunt diferențiate atât din punct de vedere al funcției, cât și din punct de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidență în ceea ce privește condițiile necesare pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contravine principiului constituțional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece art.41 alin.4 din Constituția României vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic. Ca atare, se justifică nu numai existența unui regim juridic diferit față de anumite categorii de personal, dar și necesitatea lui, deoarece respectarea principiului constituțional amintit nu presupune o uniformitate, respectiv o egalitate de tratament juridic aplicat unei categorii de personal, în comparație cu alta.
În plus, dacă legiuitorul ar fi înțeles să acorde indemnizația aflată în discuție tuturor grefierilor din cadrul instanțelor judecătorești, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate.
În aceste condiții, prevederile legale aplicabile unei anumite categorii de grefieri nu se puteau extinde și asupra celorlalți grefieri, care nu făceau parte din categoriile expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât indemnizația de 10% din salariul de bază s-a putut acorda până la data de 15 aprilie 2008 numai grefierilor menționați la art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și art.3 alin.8 din OG nr.8/2007, pentru perioada în care aceste dispoziții au fost în vigoare.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.24/2008 în cadrul unui recurs în interesul legii.
Față de cele de mai sus, tribunalul a constatat că pretențiile de la petitul 2 sunt nejustificate.
Cu referire la petitul 3, instanța a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile de justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din același cod.
Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin.1 din Legea nrt.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantului, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamantei, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța a aplicat, doar prin analogie, ca un simplu reper pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
Privitor la petitul 4, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata sporului de stres de 50% din indemnizația brută lunară de încadrare, pe perioada încadrării în muncă, cu aplicarea indicelui de inflație, instanța a reținut că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 reclamanta beneficia de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și este, de asemenea, de notorietate faptul că nu a intervenit nicio schimbare în condițiile de muncă ale reclamantei. Activitatea juridică desfășurată de aceasta este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamantei, a familiei acesteia și a bunurilor ei, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea juridică vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale existente și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă ( concedieri colective, greve etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități și șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art.47 din Legea nr.50/1996 și prin art.23 ind.1 din Legea nr.50/1996, modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Prin art.I pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în MO al României, Partea I, nr.425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art.47 se abrogă. Această ordonanță a guvernului a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, publicată în MO al României Partea I, nr.370 din 9 iulie 2001.
Cum este firesc, activitatea de legiferare intră în atribuțiile exclusive ale Parlamentului României, care, potrivit art.73 alin.1 din Constituție, adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Este adevărat că, în temeiul unei legi speciale de abilitare, Parlamentul poate delega atribuția adoptării de acte normative Guvernului României, care emite ordonanțe, în temeiul acelei legi speciale, însă numai în limitele și în condițiile prevăzute în acea lege (art.108 alin.3 din Constituție). Dar asemenea ordonanțe nu pot fi emise decât pentru domeniul de reglementare al legilor ordinare, iar nu și al legilor organice.
OG nr.83/2000, a fost emisă, așa cum rezultă și din preambul, în baza art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, prin care guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori aliniate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea. Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte. Or, prin Legea nr.125/2000, guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total și nici parțial.
S-a mai reținut că la momentul emiterii OG nr.83/2000 era în vigoare și Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților-asistenți și ale celorlalte categorii de personal. În acest sens Legea nr.56/1996, modificată și completată prin OG nr.55/1997, aprobată la rândul ei prin Legea nr.126/2000, se prevedea la art.23 ind.1 că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică judecătorii și magistrații-asistenți beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar. Cu toate acestea, prin art.IX alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.23 ind.1 din Legea nr.56/1996. În acest fel, prin emiterea OG nr.83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare de Parlamentul României încălcându-se astfel dispozițiile art.108 alin.3, cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
Tot în acest sens este de observat că legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, prevedea în art.81: magistrații beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanței, de indemnizațiile pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcții de conducere, de suporturi pentru vechime în muncă, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 din OG nr.83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000 prin care a fost abrogat art.23 ind.1 din Legea nr.56/1996, modificată și completată, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, și ale art.23 ind.1 din Legea nr.56/1996, modificată și completată, prin art.1 pct.42, respectiv prin art.IX alin.2 din OG nr.83/2000 - norme abrogate în prezent -, poate fi invocată pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.
Curtea Constituțională are însă în competență numai controlul de constituționalitate al dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, iar verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art.147 alin.1, cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești.
Or, art.I pct.42 și art.IX alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituția României și își încetează efectele.
S-a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în recursul cu a cărui soluționare a fost corect investită.
De aceea inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art.IX alin.2 din OG nr.83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, republicată.
Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, și, respectiv ale art.23 ind.1 din Legea nr.56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000.
Sub acest aspect în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile OG nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.3 din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art.108 alin.3, în forma republicată în 2003 Constituției României).
Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 și ale art.23 ind.1 din Legea nr.56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege.
De altfel în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.21/2008 în cadrul unui recurs în interesul legii.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Răspunderea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și DGFP M rezultă din prevederile art.51 alin.1 din Legea nr.743/2001, art.40 alin.1 din Legea nr.631/2002, art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005 și a Hotărârii din 24 martie 2005 CEDO (publicată în MO nr.1048/2005), acești pârâți având și obligația suplimentară de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamantă, având poziția unor garanți legali, iar potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, MEF coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamantă, astfel în cât a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare către Ministerul Justiției.
Având în vedere cele de mai sus, instanța s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP
Recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat, în drept, motivele prev. de art.304 pct.4 și 9.pr.civ. solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii ca nefondată a capetelor nr.1,2,3 din cererea de chemare în judecată a reclamantei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat modalitatea de soluționare a petitelor 1 și 2 din acțiune relevând că reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile OG nr.137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, însă, noțiunea de discriminare nu se raportează decât la modalitatea de aplicare a unor dispoziții legale, și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
În plus, prin hotărârile nr.818-820 din 2008 ale Curții Constituționale s-a statuat definitiv și obligatoriu că prev.art.2 și 27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, iar problema eliminării discrepanțelor de salarizare din sistemul judiciar este atributul exclusiv al legiuitorului. În atare situație, acordarea în favoarea reclamantei a sporului de confidențialitate de 15% nu are bază legală și constituie o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, încălcându-se totodată și principiul separației puterilor în stat.
Cu referire la achitarea diferențelor salariale rezultate ca urmare a retragerii procentului de majorare a salariilor lunare brute prev. de art.1 alin.2 din Normele aprobate prin HG nr.403/2001, nu se contestă împrejurarea că nr.HG 403/2001 a fost adoptată pentru a proteja veniturile nete ale asiguraților ca urmare a majorării corespunzătoare a cotelor de contribuții la asigurările sociale, ceea ce conferă acestui drept caracterul de compensație pentru majorarea cotelor de contribuții indicate. Însă prin art.1 pct.6 din hotărârea menționată s-a prevăzut că în situațiile în care majorările salariale acordate acoperă creșterile prevăzute la alin.2, prevederile acestui alineat nu se mai aplică, inclusiv personalului din sectorul bugetar. Ulterior, salariații din sectorul bugetar, inclusiv reclamanta a beneficiat de creșteri salariale substanțiale prin nr.OUG 177/2002, nr.OG 23/2005 și Legea nr.100/2005, majorări de până la 40%, context în care acordarea compensațiilor prev. de nr.HG 403/2001 nu se mai justifică. Actul normativ care a instituit procentul de majorare a salariului brut lunar al reclamantei a fost abrogat prin nr.HG 687/2005, astfel că normele de tehnică legislativă nu permit aplicarea dispozițiilor dintr-un act normativ abrogat. Pe cale de consecință, este de semnalat că dispozițiile art.183 alin.2 din Legea nr.19/2000 nu pot fi aplicate în condițiile abrogării Normelor metodologice aprobate prin nr.HG 403/2001.
Cât privește nr. 738/C/2005, recurentul a arătat că ordinul în discuție nu modifică HG 403/2005 ci este dat în aplicarea dispozițiilor Legii nr.100/2005. Nu în ultimul rând Ordinul de ministru nu a fost declarat nelegal ca atare acesta își produce efectele.
Recurentul Ministerul Finanțelor prin Mas olicitat modificarea în parte hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii principale ca inadmisibilă datorită lipsei calității procesuale pasive a ministerului, iar în subsidiar respingerea cererii ca nefondată, cu citarea și comunicarea tuturor actelor de procedură față de minister la sediul DGFP În drept, recurenta s-a prevalat de motivul prev. de art.304 pct.9 pr.civ. coroborat cu art.304 ind.1 din același cod, relevând că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia dedusă judecății.
În cuprinsul memoriului de recurs s-a relevat că Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât ministrul finanțelor publice este ordonator principal pentru ministerul pe care-l conduce neputând fi obligat la plata drepturilor salariale pentru angajații altor ministere neavând, potrivit dispozițiilor legale, competență în gestionarea bugetelor instanțelor. Responsabilitatea elaborării bugetului de stat nu poate constitui fundamentul cererii de chemare în judecată întrucât fiecare ordonator principal de credite este responsabil de elaborarea propriului buget, Ministerul finanțelor Publice analizează aceste proiecte iar în caz de divergență hotărăște guvernul.
În al doilea rând recurentul a arătat că DGFP M nu are calitate procesuală pasivă în cauză nefiind altceva decât un organ descentralizat al Ministerului Finanțelor Publice reprezentând în instanță interesele acestui minister în baza unei delegații de reprezentare specială. Se mai arată că, neavând nicio atribuție în ceea ce privește ordonatorii de credite, chemarea în judecată a DGFP M este lipsită de eficiență.
Pe fondul cauzei, recurentul a criticat hotărârea atacată invocând în esență că:
În ceea ce privește pretenția reclamantei de acordare a majorărilor salariale prev. de HG 403/2001 este neîntemeiată având în vedere scopul și finalitatea urmărită de guvern prin elaborarea acestui act normativ. Nu în ultimul rând majorările acordate prin HG 403/2001 se aplică o singură dată la data de 01.04.2001. În ceea ce privește categoria profesională a reclamantei recurenta a arătat că în anul 2005 prin Legea nr.100/2005, legea de aprobare a OG 23/2005, a fost urmărit și realizat același efect, respectiv o creștere substanțială a veniturilor reclamantei. Pe de altă parte HG 403/2001 a fost expres abrogată prin HG 687/2005.
Cu referire la indemnizația de 10% din salariul brut recurentul a arătat în esență că nu sunt aplicabile dispozițiile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, motivat de faptul că în materia salarizării este necesară intervenția legiuitorului și nu a instanțelor de judecată. Nu în ultimul rând s-a arătat că prin decizia 24 din 12 mai 2008 ICCJ a statuat cu putere interpretativă obligatorie că aceste procente de majorare nu se cuvin decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de normele legale în vigoare.
Cu referire la sporul de 15% recurentul a apreciat această pretenție ca fiind neîntemeiată reținând că situația în care se află reclamanta nu este comparabilă cu situația persoanelor pentru care legiuitorul a recunoscu vocația la acest drept salarial, nefiind îndeplinite cerințele prev. de OG 137/2000.
În fine, cu referire la pretenția reclamantei de acordare a stimulentelor bănești s-a arătat în esență că, legea nu instituie în sarcina ordonatorilor de credite o obligație legală de acordare a acestor drepturi salariale suplimentare și nici în favoarea reclamantei un drept de a beneficia de acestea.
Recursurile deduse judecății sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.183 din Legea nr.19/2000, la data intrării în vigoare a acestei legi contribuția de asigurări sociale, suportată de asigurați nu va diminua venitul net al acestora. Aplicarea prevederilor alineatului precedent pentru asigurați se realizează prin majorarea drepturilor salariale și veniturilor asigurate, corespunzător cotei de contribuție de asigurări sociale suportate de către aceștia. Actul normativ care a instituit procentul de majorare a salariului brut lunar al asiguraților este nr.HG 403/2001 care la art.1 alin.1 statuează că drepturile salariale ale asiguraților, stabilite pentru luna martie 2001, se majorează începând cu data de 1 aprilie 2001 corespunzător creșterii cotelor de contribuții de asigurări sociale suportate de aceștia, astfel încât veniturile nete să nu fie diminuate. În alineatul 2 din hotărârea menționată sunt stabilite procentele de majorare, în mod diferențiat, în funcție de câștigul salarial brut lunar realizat de asigurați. Însă, este de reținut că potrivit art.1 pct.6 din nr.HG 403/2001, care se aplică și personalului din sectorul bugetar, în situațiile în care majorările salariale acordate acoperă creșterile prevăzute la alin. 2, prevederile acestui alineat nu se mai aplică. Evoluția legislativă ulterioară consemnează intrarea în vigoare a nr.OG 23/2005 și a Legii nr.100/2005, privind creșterile salariale aplicabile magistraților și altor categorii de personal din sistemul justiției și care au condus la creșterea salariului reclamantei cu până la 40%, context în care a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 738/C/2005, prin care majorările prev. de nr.HG 403/2001 nu se mai aplică începând cu data de 5 mai 2005. În contextul menționat prin nr.HG 687/2005 publicat în Monitorul Oficial nr. 672 din 27 iulie 2005 s-a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 403/2001, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor art.183 din Legea nr.19/2000.
Ca atare, este de reținut că în temeiul nr.HG 403/2001 reclamanta a beneficiat de o majorare a indemnizației brute lunare într-un procent diferențiat, în raport cu câștigul salarial brut lunar. Reclamanta a susținut că majorarea prevăzută de actul normativ a fost retrasă unilateral începând cu data de 8 mai 2005, sub pretextul intrării în vigoare a Legii nr. 100/2005. Susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât nu este vorba de majorări periodice ci de o majorare salarială unică care s-a acordat o singură dată, sens în care art.1 alin. 4 din nr.HG 403/2001 prevede că procentul de majorare a salariului de bază brut lunar, se aplică o singură dată, respectiv la data intrării în vigoare a Legii nr.19/2000.(1.04.2001).
În același sens, prin art.8 alin.1 din nr.OUG 187/2001, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2002, se prevede că persoanele care la data de 31 decembrie 2001 beneficiau de majorarea salariilor de bază conform nr.HG 403/2001, beneficiază în continuare de majorarea procentuală acordată la 01.04.2001, și în anul 2002, în cazul în care acestea vor fi promovate într-o clasă sau treaptă superioară.
Prin Legea nr.100/2005, a fost aprobată cu modificări nr.OG 23/2005 privind creșterile salariale aplicabile magistraților și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2005, ceea ce a antrenat o creștere substanțială a veniturilor obținute de reclamantă și nicidecum nu a adus o diminuare a veniturilor.
Întrucât, odată cu intrarea în vigoare a Legii 100/2005 a avut loc o majorare cu peste 40% a salariilor reclamantei, este evident că aplicarea procentului prev. de nr.HG 403/2001 nu se mai justifică. Aceasta deoarece, potrivit art.183 alin.2 din Legea nr. 19/2000 și art.1 alin.1 din nr.HG 403/2001, majorarea drepturilor salariale se realizează corespunzător creșterii cotelor de contribuții de asigurări sociale suportate de asigurați.
Or, atâta timp cât asigurații au beneficiat de o majorare salarială substanțială prin Legea nr.100/2005, care a depășit creșterea cotelor de contribuție aferente aceluiași an, este evident că majorarea prevăzută de nr.HG 403/2001 nu mai poate fi aplicată categoriilor de personal la care se referă nr.OG 23/2005, printre care și reclamanta.
În contextul menționat, sunt întemeiate susținerile recurenților, în sensul că prevederile art.1 din nr.HG 403/2001 au avut ca scop protejarea veniturilor nete ale asiguraților ca urmare a majorării cotelor de contribuții la asigurările sociale, ceea ce conferă acestui drept caracterul de compensație pentru majorarea cotelor de contribuție sus indicate.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior nr.HG 403/2001 a fost abrogată expres prin nr.HG 687/2005, astfel încât, începând cu această din urmă dată nu se mai poate vorbi nici măcar ipotetic de majorările prevăzute de acest act normativ, cu atât mai mult cu cât Legea nr.100/2005 reprezintă, raportat la HG nr. 403/2001, legea specială care se aplică prioritar.
În aplicarea Legii nr.100/2005, a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 738/C/2005, în care s-a prevăzut că începând cu data de 5 mai 2005, data intrării în vigoare a Legii nr.100/2005, majorările acordate reclamantei nu se mai aplică. Acest ordin se bucură de prezumția de legalitate iar reclamanta avea posibilitatea să-i conteste legalitatea, pe calea excepției de nelegalitate prev. de art.4 din Legea nr. 554/2004 și să sesizeze instanța de contencios administrativ, ceea ce nu a făcut în termenul legal.
Prin urmare, având în vedere că reclamantei nu i s-au retras niciodată drepturile câștigare în urma aplicării nr.HG 403/2001, întrucât cu începere de la 8 mai 2005 i s-a aplicat legea specială în domeniul salarizării, care este mai favorabilă, nu se poate reține existența unui prejudiciu material în domeniul salarizării acesteia.
În altă ordine de idei, este de consemnat și faptul că potrivit art.6 alin.4 din nr.HG 83/2005, în exercitarea atribuțiunilor sale ministrul justiției emite ordine și instrucțiuni în domeniul salarizării personalului din sistemul justiției, care sunt obligatorii pentru ordonatorii secundari și terțiari de credite. Conform ordinului menționat, președinții curților de apel și tribunalelor au emis decizii cu caracter individual, decizii prin care s-a dispus mărirea valorii de referință sectorială, ceea ce a implicat majorări substanțiale ale drepturilor salariale, dar și eliminarea majorării prevăzute de nr.HG 403/2001.
Cu referire la criticile formulate privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% Curtea apreciază ca neîntemeiate aceste critici prin prisma caracterului interpretativ obligatoriu Deciziei nr.46 din 15.12.2008 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii.
Critica recurentului MFP privind acordarea indemnizației lunare de 10% din salariul brut nu va fi analizată întrucât prin hotărârea atacată această pretenție nu a fost admisă.
Calitatea procesuală pasivă a recurentului Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Maf ost în mod corect reținută de instanța de fond. Potrivit art.19 din Legea 500/2002 Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar. Prin hotărârea atacată instanța de fond nu a stabilit, așa cum greșit consideră recurentul, vreo obligație de plată în sarcina acestuia ci doar o obligație de diligență respectiv, o obligație care să asigure reclamantei realizarea creanțelor sale, pornindu-se de la specificul caracterului imperativ al normelor legale în materie bugetară.
Față de cele ce preced, fiind incidente motivele prev. de art. 304 pct.4 și 9.pr.civ. coroborat cu art. 312 din același cod, urmează a se admite recursul declarat în cauză și a se modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii petitul prin care reclamanta a solicitat despăgubiri pentru retragerea procentului de majorare prevăzut de art.1 alin.2 din Normele aprobate prin HG nr.403/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B-, sector 5, și Ministerul Finanțelor Publice - M, cu sediul în Tg-M, str.-.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.581 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că respinge petitul prin care reclamanta a solicitat despăgubiri pentru retragerea procentului de majorare prevăzut de art.1 alin.2 din Normele aprobate prin HG nr.403/2001.
Menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 28 septembrie 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
9 exp.
16.10.2009
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
