Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1506/2009. Curtea de Apel Tg Mures

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

Decizie nr. 1506/

Ședința publică din 30 2009

Completul compus din:

- Președinte

- Judecător

- Judecător

Grefier -

Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, sector 5,-, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M,-, județul M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, cu sediul în Târgu-M,-, județul M, și de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin M, cu sediul în Târgu-M, str. -.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.598 din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- (număr în format vechi 954/2009).

La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat pentru pârâții recurenți: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, consilier juridic -, lipsind: chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin M, reclamanții intimați, și, precum și partea procesuală Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că cele 3 recursuri sunt declarate în termen legal, fiind scutit de plata taxei de timbru, după care;

Neformulându-se cereri, instanța acordă cuvântul în susținerea recursurilor.

Reprezentanta pârâților recurenți susține recursurile așa cum sunt motivate în scris, solicită admiterea lor, pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă cu aplicarea art.3041Cod procedură civilă, casarea sentinței civile atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Învederează faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr.821 din 3 iulie 2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.11, precum și a dispozițiilor art.27 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000. Subliniază faptul că indemnizația lunară de 10 % nu este un drept cu caracter permanent, ci un drept temporar acordat în raport cu timpul efectiv lucrat în activități speciale, nu sunt menționate în legile speciale ale personalului auxiliar de specialitate, condiții deosebite cu privire la ocuparea unor astfel de posturi.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr. 598/16.04.2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-, îndreptată din oficiu prin încheierea dată în camera de consiliu din 1 iunie 2009, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții de, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, drept consecință:

- a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri egale cu majorarea cu 10% a indemnizației de conducere, cuvenită pentru perioada în care fiecare reclamant a îndeplinit funcții de conducere în intervalul 14.11.2005-31.12.2008.

- a dispus că sumele mai sus menționate vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculate de la data scadenței lunare a fiecărei indemnizații și până la plata efectivă a debitului;

- a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a despăgubirilor mai sus menționate;

- s-au respins restul pretențiilor reclamanților.

- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor;

- s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce în favoarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile necesare plății drepturilor bănești mai sus menționate în favoarea reclamanților.

În considerentele hotărârii, instanța a reținut următoarele:

Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece, în calitatea reclamanților de persoane discriminată, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor bănești recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantei), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamanților, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acțiunea dedusă judecății s-a considerat a fi admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).

Trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.

Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).

Potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.34/2009, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

Decizia nr.24/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu are relevanță în cauză, deoarece privește dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996, iar nu cele ale "notei" la anexa 2 lit. Ba L egii nr. 50/1996 care sunt aplicabile în cauză.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere.

Conform "notei" la anexa 2 lit. Ba L egii nr. 50/1996, privind personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere, indemnizațiile de conducere pentru instanțele și parchetele din municipiul B sunt mai mari cu 10%. Aceleași prevederi au fost reluate prin "notele" la anexa 1 lit. a,b și ca O. nr. 8/2007. Însă, prin aceste "note" se operează o diferențiere a indemnizațiilor de conducere a personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere ( având aceeași vechime, același nivel al studiilor) în raport cu locul de muncă: instanțele și parchetele din județe, respectiv instanțele și parchetele din municipiul, deci un criteriu pur teritorial. Această diferențiere de tratament în cadrul aceleiași categorii socio-profesionale se concretizează în prevederea unor majorări indemnizațiile de conducere pentru personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere, în detrimentul celor din județe. Aceasta și în ciuda faptului că toți cei din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere exercită aceeași profesie cu aceleași atribuții ( prevăzute de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor, respectiv a unităților de parchet), iar instanțele și parchetele din municipiul au același statut de structură organizatorică teritorială, ca și cele din județe ( art. 35-42 din Legea nr. 304/2004), având același grad, nefiind vorba de o diferențiere după nivelul instanței sau al parchetului.

De asemenea, criteriul de diferențiere nu este cel al volumului de activitate al acestui personal, deoarece pentru acest aspect se poate acorda doar sporul pentru muncă suplimentară, conform art. 117-121 din Codul muncii. În plus, în "notele" la anexa 2 lit. Ba L egii nr. 50/1996 și la anexa 1 lit. a,b și ca O.nr. 8/2007, nu se prevede în niciun caz criteriul volumului de muncă. Dacă ar exista realmente un asemenea volum de muncă superior, acest aspect trebuia reglementat prin înființarea de secții noi, conform art. 35 alin. 2, art. 36 alin. 2, art. 39, art. 42, art. 90-91 din Legea nr. 304/2004.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial, iar distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a activității. Acest lucru s-a întâmplat și în categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere, discriminați sub pretextul apartenenței la o structură teritorială ( sub pretextul locului de muncă), care este însă de același grad. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a acelorași sarcini de serviciu (care revine întregului personal de conducere), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de aspectul situării administrativ-teritoriale a locului de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617). Deci, reclamanții sunt discriminați, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (în funcție de aspectul situării administrativ-teritoriale a locului de muncă), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii.

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (teritorial) criterii de diferențiere injuste a personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă. Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt al apartenenței la o anumită structură teritorială în cadrul aceleiași persoane juridice nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare, doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea s-a considerat a fi întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a luat în considerare, doar prin analogie, ca simplu reper pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, drepturile bănești cuprinse în "notele" la anexa 2 lit. Ba L egii nr. 50/1996, și la anexa 1 lit. a,b și ca O.nr. 8/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, instanța a găsit-o ca fiind întemeiată, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.43/2009.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată în parte cererea reclamanților, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

În susținerea recursului pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, învederând instanței de control judiciar că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul - și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000, sunt neconstituționale.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu M solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar pârâta Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mas olicitat admiterea recursului, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, precum și a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, datorită lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acțiunii principale ca nefondată.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 4, 8 și 9 Cod procedură civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâți, instanța constată că recursurile declarate sunt fondate din următoarele considerente:

Însăși prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, au solicitat ca pârâții să fie obligați în solidar la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând majorarea cu 10% a indemnizației de conducere, până la încetarea stării de discriminare; să fie obligați la reglementarea juridică a situației reclamanților; să fie obligați în solidar pârâții la includerea în bugetul de stat a sumelor solicitate și să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești.

Prin raportare la acest petit de acțiune, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată, pe care instanța de fond a admis-o în virtutea pretinsului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, dar prin Decizia nr. 821/3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537/16 iulie 2008, admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul - și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională reține că actul normativ în care reclamanții și-au susținut acțiunea, respectiv nr.OG 137/2000, nu instituie privilegii sau despăgubiri între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, constatându-se că prevederile art. 1, art. 2, art. 3 și art. 27, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauzele similare, instanța are posibilitatea să anuleze prevederile legale și să le înlocuiască cu norme de aplicare generale avute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

De asemenea, menționăm că dispozițiile ordonanței prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite de lege, este evident că se încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, așa cum a fost modificată și completată de Legea nr. 429/2003 ca și prevederile art. 61 alin.1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Deci, în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția, constatând că dispozițiile art. 2 și art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art. 1 alin.4 din Constituție.

Având în vedere că petitul acțiunii reclamanților se referă la "cerere de acordare de despăgubiri", în temeiul art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 republicată este inadmisibilă, având în vedere neconstituționalitatea acesteia.

Față de cele arătate, instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de conducere de 10% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflație, și apreciem că această obligație este neîntemeiată și nu se justifică.

În concluzie, față de considerentele expuse, Curtea va admite recursurile, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă și urmează a modifica în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nelegală.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, sector 5,-, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M,-, județul M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, cu sediul în Târgu-M,-, județul M și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr.598/16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- și în consecință:

Modifică în tot sentința civilă nr. 598/16.04.2009 pronunțată în dosarul nr- a Tribunalului Mureș în sensul că respinge acțiunea reclamanților,.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 2009.

JUDECĂTOR 1: Nemenționat

Judecător,

Grefier,

Red.

Tehnored.

19 exp./04.11.2009

Jud.fond.;

Asist. jud. -;

CU OPINIE SEPARATĂ

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, sector 5,-, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M,-, județul M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, cu sediul în Târgu-M,-, județul M și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.598/16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

Președinte,

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

În ceea ce privește fondul cauzei, într-adevăr conform "notei" la anexa 2 lit.B a Legii nr.50/1996 privind personalul auxiliar de specialitate cu funcții de conducere, indemnizațiile de conducere pentru instanțele și parchetele din municipiul B sunt mai mari cu 10%. Aceleași prevederi au fost reluate prin notele la anexa 1 lit.a, b și c a OG nr.8/2007. Reclamanții din prezenta cauză fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate cu funcții de conducere.

Sistemul de salarizare instituit prin OG nr.8/2007 nu prevede condiții suplimentare sau specifice de pregătire, vechime sau promovare pentru acest personal auxiliar de specialitate, nefiind vorba nici de o diferențiere după nivelul instanței sau al pachetului.

Dacă tratamentul diferențiat are în vedere volumul mare de muncă, pentru acest temei se poate acorda sporul pentru muncă suplimentară conform art.117 - 121 din Codul Muncii

Diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații comparabile nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție este cel al teritorialității, ceea ce nu are justificare atâta timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le are această categorie de personal auxiliar de specialitate necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică, echivalentă, risc identic în exercitarea atribuțiilor de serviciu iar dacă există realmente un mare volum de muncă, care de altfel este specific tuturor instanțelor există posibilitatea înființării de secții noi conform Legii nr.304/2004.

Rezultă că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în speța de față chiar identic, beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Prin urmare, se apreciază că această diferenție este discriminatorie și încalcă disp.art.16 alin.1 din din Constituție, prev.OUG nr.137/2000 modificată, art.2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Directiva 2000/EC/78 privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocolul nr.12 la Convenție.

Mai trebuie arătat că față de motivele de recurs invocate art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 modificată se referă și la orice alt criteriu care are ca scop sau efect resfrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fndamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Dreptul recunoscut de lege este principiul egalității de tratament în sistemul de salarizare, art.154 Codul muncii.

Referitor la dispoziția primei instanțe vizând actualizarea cu indicele de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel relevă, de asemenea justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamanților de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să le fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.

Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prevederile art.1082, 1084 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.

Fiind întunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege rezultă că respectiva cheltuială are bază legală, dreptul reclamanților neputând fii condiționat de sumele alocate pârâtei prin Legea bugetului de stat.

Instanța de judecată nu anulează sau refuză aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le înlocuiește cu alte norme ci stabilește dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării.

Situația de discriminare rezultă din tratamentul juridic diferit a unor persoane aflate în situații comparabile sau identice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratament juridic reglementat prin acte normative.

Așa cum rezultă din definițiile date discriminării, actele normative interne, cele de drept comunitar și ale drepturilor omului arătate mai sus, nu se condiționează posibilitatea constatării și anulării discriminării, în funcție dacă acestea izvorăsc din acte normative, în speță legi de salarizare.

Refuzul de a recunoaște instanțelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situație de discriminare, indiferent de natura lui, pe motiv că lezează actele puterii legiuitoare, respectiv actele normative care sunt sursa discriminării, este contrar dreptului la justiție garantat de art.21 din Constituția României și art.3 Cod civil care reglementează denegarea de dreptate.

. de asemenea accesul la justiție prev. de art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (vezi cauza Brumărescu împotriva României).

Ținând seama de efectul direct și preeminența dreptului comunitar, acțiunea este admisibilă și prin prisma Deciziei nr.818/1008, 819/2008, 820/2998 și 821/2008 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M în nume propriu și în numele Ministerul Finanțelor Publice - susținerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.

Sub acest aspect trebuie precizat că în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția națională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești..se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice.

In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Finanțelor Publice, nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc.

De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.

Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

Prin urmare, în mod nejustificat se susține că P, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.

In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a Ministerul Finanțelor Publice are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.

JUDECATOR

Red.

Tehnored.

19 exp.

09.12.2009.

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil:

    Comentarii despre Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1506/2009. Curtea de Apel Tg Mures