Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 207/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4921/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.207R
Ședința publică din data de 15.01.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Opriș Daniela Elena
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta, împotriva încheierii de ședință din data de 22.06.2009 și sentinței civile nr.1331 din data de 26.06.2009, ambele pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta, prin avocat ce depune la dosar împuternicire avocațială nr.-/2010, lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care învederează instanței faptul că recurenta a depus la dosar set acte la data de 06.11.2009, prin serviciul registratură al acestei secții.
Recurenta, prin avocat depune la dosar înscrisuri cu privire la faptul că societatea și-a schimbat denumirea în și solicită să se ia act de această schimbare.
Curtea pune în discuție excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimatul în întâmpinare.
Recurenta, prin avocat solicită respingerea excepției.
După deliberare, Curtea respinge excepția tardivității declarării recursului, față de împrejurarea că sentința civilă atacată nu a fost comunicată la domiciliul procesual ales indicat în dosarul nr-.
Curtea pune în vedere avocatului recurentei să-și precizeze poziția cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării hotărârilor atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
Recurenta, prin avocat arată că nu mai insistă în susținerea cererii.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat solicită admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate și motivate.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 22.06.2009, instanța de fond a respins excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Teleorman și a respins, ca inadmisibilă, cerere de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.286, art.287 și art.288 Codul muncii, a art.74, art.75 și art.77din Legea nr.168/1999 și art.164 pr.civ. precum și a dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, considerând că dreptul dedus judecății în prezenta cauză nu este guvernat nici de dispozițiile art.286, art.287, art.288 Codul muncii și nici de dispozițiile art.74, art.75 și art.77 din Legea nr.168/1999 întrucât acestea vizează procedura de soluționare a litigiilor de muncă pentru care legiuitorul a instituit un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun.
Ori, prin instituirea acestor reguli de procedură speciale nu se încalcă dispoziții constituționale și nici nu lezează garanțiile procedurale care asigură desfășurarea unui proces echitabil și într-un termen echitabil, în interesul legitim al fiecăreia dintre părți.
Mai mult chiar, prin reglementarea unor reguli speciale în soluționarea conflictelor de muncă se dă satisfacție principiului celerității în activitatea de judecată și are menirea de a determina justițiabilii în special angajatorii să acționeze cu diligentă și bună credință,să nu tergiverseze soluționarea cauzei.
Pe de altă parte, în prezenta cauză instanța a administrat toate probele propuse de părți, procedura de citare cu aceasta a fost îndeplinită cu o lună înaintea primului termen de judecată iar termenele de judecată acordate au fost suficient de lungi astfel ca și pârâta să aibă posibilitatea să exercite în mod efectiv dreptul la apărare.
Prin sentința civilă nr.1331 din data de 26.06.2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei - SA și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentări salariale, aferente sărbătorilor de C și de Paște din perioada 2004-2007 în cuantum de 799 lei - C 2004, 850 lei - Paște 2005, 1047 lei - Paște 2006, 927 lei - C 2005, 1160 lei - C 2006 și 1260 - Paște 2007, cu actualizare la data plății.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că art.168 al.1 din Contractul colectiv de Muncă la nivelul societății pentru anii 2003- 2007 are aceeași formulare, în toate contractele, prevăzându-se că salariații SNP, cu ocazia sărbătorilor de Paște și C vor beneficia de o suplimentare a drepturilor salariale egale în cuantum cu salariul de bază mediu pe unitate și că "cu minimum de 15 zile înainte de fiecare eveniment pentru care se acordă suplimentările, vor începe negocierile cu în vederea stabilirii valorii concrete, modalității de acordare, condițiilor, criteriilor și beneficiarilor".
De asemenea, art.168 al.2 din contractele colective de muncă pentru anii 2003-2004 prevede că,pentru anul 2003 suplimentările de la alin. 1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat conform modalității și în condițiile negociate cu, iar pentru anii 2005-2006, același articol prevede că, în anul 2003 suplimentările salariale de la alin.1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
S-a constatat că drepturile salariale prevăzute de art.168 al.1, din contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2003-2007, au fost incluse în salariile angajaților societății pârâtei, doar pentru anul 2003, întrucât, în ipoteza în care nu ar fi intenționat să acorde aceste drepturi și pentru anii următori, nu le-ar fi prevăzut în art.168 al.1 din Contractul colectiv de Muncă.
Ca atare, atâta timp cât dispozițiile din contractul colectiv de muncă pe care reclamantul își întemeiază acțiunea nu au fost desființate și au căpătat, în acest fel conform art.969 cod civil putere de lege între părțile contractante acestea trebuie să-și producă efectele juridice avute în vedere de părți la data încheierii contractelor.De altfel, conform art.236 alin.4 din Codul muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie "legea părților".
Sub aspectul modalității de stabilire a cuantumului drepturilor reprezentând suplimentări salariale, instanța a reținut că conform art.168 al.1, acesta se raportează la salariul de bază mediu pe unitate și nu la salariul brut care a fost avut în vedere de reclamant la calculul sumelor solicitate.
S-a menționat că, din coroborarea dispozițiilor art.168 din Contractul Colectiv de Muncă pentru anul 2004 cu dispozițiile art.168 din Contractul Colectiv de Muncă pentru anul 2005-2006-2007, instanța a apreciat că părțile semnatare ale contractelor colective de muncă la nivelul - SA au înțeles să păstreze pentru salariați beneficiul suplimentărilor salariale prevăzut de art.168 alin.1 și în perioada 2004-2007.
În ceea ce-l privește pe reclamant societatea pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile potrivit art.168 alin.1 din Contractul Colectiv de muncă și nu a achitat acestuia suplimentările salariale aferente sărbătorilor de C și Paște din perioada 2004-2007, din moment ce angajatorul, deși sarcina probei îi revenea conform art.287 din Codul muncii, nu a probat că aceste suplimentări salariale s-ar regăsi în salariul acordat reclamantului în perioada menționată.
Această dovadă, în condițiile în care salariul de bază mediu pe SA la care se referă art.168 alin.1 nu este același în fiecare an, pentru a se susține că includerea echivalentului acestui salariu în salariile acordate reclamantului în anul 2003, reprezintă o executare corespunzătoare a obligației de plată, putea fi făcută cu statele de plată ale reclamantului.
Ori, în absența statelor de plată, nu se poate aprecia dacă creșterile salariale înregistrate în carnetul de muncă al reclamantului în perioada 2004-2007 au fost determinate de majorarea salariilor de bază, reașezate, sau din considerentul că suplimentările salariale aferente sărbătorilor de Paște și C au fost incluse în salariu.
Împotriva încheierii de ședință din data de 22.06.2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, cât și împotriva sentinței civile nr.1331/26.06.2009, pronunțată de aceeași instanță a formulat recurs recurenta - SA.
În motivarea recursului, declarat împotriva încheierii de ședință din data de 22.06.2009, s-a arătat că instanța de fond a respins greșit cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită.
Recurenta a enunțat prevederile art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și a susținut că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, întrucât a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești, are ca obiect prevederi legale cuprinse în lege, ce au legătura cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate neconstituționale anterior.
În motivarea excepției, recurenta a arătat că potrivit art.72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea și că în egală măsură, dispozițiile art.284 din Codul muncii prevăd că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă, în sensul că, litigiile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz, sediul.
S-a mai arătat că astfel coexistă două dispoziții legale, aparent cu același obiect, pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente și într-un caz și în celălalt competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială exclusivă sau absolută atrage nulitatea hotărârii, iar pentru a stabili această competență intră în concurs Codul muncii, dreptul comun în materie cu Legea nr.168/1999, legea specială.
Pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială - norma de drept comun; principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării; principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare și una abrogată și o norma nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/ tehnica legislativă.
S-a arătat că regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială se reglementează prin lege organică și că din acest punct de vedere Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, este o lege organică specială, iar Legea nr.53/2003, asumată de Guvern, nedezbătută în Parlament, este o lege organică dacă forumul a fost cel prevăzut în art.74 din Constituție pentru astfel de reguli și reprezintă dreptul comun. Față de împrejurarea că prin Codul muncii sunt reglementate în mod general toate aspectele care țin de raporturile de muncă, sindicate, patronate și protecție socială, în timp ce prin Legea nr. 168/1999 este reglementată procedura de soluționare a conflictele de muncă, cea din urmă este o normă specială în raport cu Codul muncii.
Pornind de la premisa că ambele legi sunt legi organice și au forță juridică egală, recurenta a susținut că trebuie verificat dacă Legea nr.168/1999 mai este în vigoare, deoarece prin prevederile art.298 alin. 2 din Codul muncii, sunt identificate și marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial, iar ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contrare".
Astfel, ultima liniuță din art.298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare implicită ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești.
De asemenea, s-a mai arătat că motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale mai sus menționate, au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, deoarece acestea trebuie să fie coerente și să evite paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă, de a evita o jurisprudență neunitară.
S-a precizat că după intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, întrucât prin dispozițiile art.62 și art.63 din Legea nr.24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă.
S-a adăugat că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Unedic Franței, 20153/04,18 decembrie 2008), să evite paralelismul legislativ (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Katz România, no. 29739/03), să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă în sensul de a evita o jurisprudența neuniformă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Santos Pinto vs. Portugalia, 39005/04, 20 mai 2008).
S-au invocat prevederile art.1 alin.5 din Constituția României prin care se arată că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie, dat fiind faptul că textul constituțional nu stabilește în mod expres destinatarii acestor norme, dar din modalitatea de exprimare a legiuitorului constituant, respectiv din poziția acestui articol, se poate deduce cu ușurință cine sunt aceștia, respectiv atât persoanele fizice și juridice cât și autoritățile publice implicate în procesul de legiferare.
În consecință, recurenta a susținut că prevederile Codului Muncii (art.298 alin.2 ultima liniuță) nu pot modifica implicit dispozițiile cuprinse în Legea nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituția României.
În motivarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr.1331/26.06.2009, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de fond s-a pronunțat prin sentință asupra celor două cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, nesocotind dispozițiile art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, care atrag nulitatea acestei sentințe.
S-a mai arătat și faptul că promovarea acțiunii este prematură, întrucât dreptul de a formula acțiunea nu se poate considera născut, cât timp nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor ar fi trebuit stabilit. S-a susținut că, potrivit dispozițiilor la art.168 alin.1 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2004-2007, drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale, ce ar avea loc cu 15 zile calendaristice înaintea celor două evenimente anuale - Paște și
A mai arătat recurenta că dreptul la acțiune este prescris, față de dispozițiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, având în vedere că drepturile pretinse nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate, ci sunt exclusiv drepturi acordate prin contractul colectiv de muncă salariaților, în scopul de a le oferi protecție socială.
Un alt motiv de recurs este în sensul că sumele solicitate au fost incluse în salariul lunar acordat, societatea achitând toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă, împrejurare confirmată atât de reprezentanții salariaților, cât și de instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare.
În fine, în ultimul motiv de recurs recurenta a criticat modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii, întrucât aceasta se raportează la nivelul salariului mediu brut pe societate, deși, potrivit dispozițiilor la art.168 alin.1 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2004-2007, baza de calcul o reprezintă salariul de bază mediu la nivel de, ale cărui valori, au fost diferite de valorile prezentate de către reclamantă.
Examinând recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 22.06.2009, prin prisma dispozițiilor art.3041pr.civ. Curtea constată că xcepția de neconstituționalitate a art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită invocată de către pârâta recurentă în fața primei instanțe vizează de fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii.
Însă, necorelările de ordin legislativ dintre dispozițiile Legii nr.168/1999 și cele ale Legii nr.53/2003 - Codul muncii invocate de către autorul excepției nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate, întrucât în sfera de competență a Curții Constituționale nu intră aspectele ce țin de respectarea normelor de tehnică legislativă.
Normele la care se face referire în motivarea excepției de neconstituționalitate nu au relevanță în plan constituțional, ci țin de aplicarea legii, or aprecierea asupra incidenței în cauză a unor texte de lege revine instanței de judecată, iar nu instanței de contencios constituțional, în raport de prevederile art.126 alin.1 din Constituție, care dispun că "justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege".
Prin urmare, reținând neîndeplinirea condiției care impune ca de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei și având în vedere practica constantă a Curții Constituționale (deciziile nr.1005/7.07.2009, nr.1019/7.07.2009, 1017/7.07.2009), Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit."p" și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită.
Urmează a fi înlăturată și critica vizând respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.286, 287, 288 Codul muncii, raportat la dispozițiile art.74, 75 și 77 din Legea nr.168/1999, întrucât prin instituirea regulilor de procedură specială pentru soluționarea litigiilor de muncă nu se încalcă dispoziții constituționale și nu se lezează garanțiile procesuale ce asigură desfășurarea unui proces echitabil, dându-se satisfacție principiului celerității în activitatea de judecată, iar cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art.164 pr.civ. se constată că prin acordarea posibilității judecătorului de a cenzura în fiecare caz utilitatea conexării nu se antamează fondul cauzei.
De altfel, în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor mai sus citate, este și practica Curții Constituționale, în acest sens fiind de amintit deciziile nr.1015/7.07.2009 și 1628/3.12.2009.
Față de cele mai sus arătate, în temeiul art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, acest recursul.
Trecând la analiza recursului formulat împotriva sentinței atacate, Curtea constată următoarele:
Susținerile recurentei referitoare la faptul că, în speță, sentința atacată este lovită de nulitate sub aspectul încălcării de către prima instanță a dispozițiilor bart.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, vor fi înlăturate, deoarece instanța de fond nu s-a pronunțat asupra admisibilității cererilor de sesizare a Curții Constituționale prin sentința civilă nr.1331/26.06.2009 ci prin încheierea de la data de 22.06.2009, iar recurenta a atacat cu recurs respectiva încheiere astfel încât nu se poate susține că aceasta a fost privată de gardul de jurisdicție a recursului, prevăzut de art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992.
Cu privire la excepția prematurității acțiunii, Curtea constată că nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia dreptul de a formula acțiunea nu este născut, întrucât nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor datorate cu titlu de primă de Paște și de C ar fi trebuit stabilit.
Temeiul pentru invocarea de către recurentă a acestei excepții a fost absența negocierilor dintre patronat și sindicate, împrejurare ce presupune culpa angajatorului și care nu poate fi imputată reclamantei, a cărui drept de a beneficia de suplimentările salariale prevăzute în contractele colective de muncă nu poate fi negat. Mai mult decât atât, prin invocarea prevederilor art.283 lit.e din Codul muncii, în susținerea excepției prescripției dreptului la acțiune, recurenta a recunoscut, implicit, că dreptul la acțiune este născut și actual, astfel încât nu se putea afirma că acțiunea este prematur formulată.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că, în mod greșit, recurenta a avut în vedere dispozițiile art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, câtă vreme obiectul conflictului individual de muncă privește plata unor drepturi salariale neacordate, ceea ce atrage incidența prevederilor art.283 alin.1 lit.c din același Cod. Așa fiind, cererea poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În privința fondului cauzei, Curtea reține că prin acțiunea dedusă judecății s-a solicitat obligarea la plata unor drepturi bănești reprezentând suplimente salariale de Paște și de C, în temeiul art.168 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul societății.
Potrivit art.168 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2003 invocat drept temei al acțiunii deduse judecății, salariații SNP SA cu ocazia sărbătorilor de Paști și C aveau dreptul la o suplimentare a drepturilor salariale, în cuantum de un salariu de bază mediu pe SNP SA, urmând ca înainte cu minimum 15 zile de fiecare eveniment, să se înceapă negocierile cu în vederea stabilirii valorii concrete, modalității de acordare, condițiile, criteriile și beneficiarii drepturilor suplimentare.
Cu ocazia negocierilor contractului de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, prin actul adițional la contractul colectiv de muncă încheiat în anul 2003, părțile contractante au hotărât prelungirea cu un an aplicarea vechiului contract, adăugând la art.168 un nou alineat, potrivit căruiapentru anul 2003, suplimentările de la aliniatul 1vor fi introduseîn salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu.
Prin urmare, rezultă că părțile contractante (patronatul și sindicatul) au convenit ca suplimentările salariale privind primele de Paști și de C să fie introduse în salariul de bază al fiecărui salariat pentru anul 2004, de vreme ce au menținut și pentru acest an prevederile art.168 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil pe anul 2003.
În anul 2005, patronatul și sindicatul au stabilit printr-un act adițional prelungirea celui existent anterior, la care au adus unele modificări, care au vizat și alin.2 al art.168, în care s-a stipulat că " în anul 2003, suplimentările salariale de la aliniatul 1 al prezentului articolau fost introduse în salariul de bazăal fiecărui salariat".
Aceeași formulare a prevederilor art. 168 din Contractul colectiv de muncă anterior, cu modificările adăugate, s-a menținut și în contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2006, înregistrat la. B, precum și în contractul colectiv pentru anul 2007.
De subliniat că în cauză nu s-a contestat faptul că pentru anul 2003 suplimentările salariale cu ocazia sărbătorilor de Paști și C au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat.
Curtea reține că voința reală a părților la data negocierii și încheierii contractelor de muncă la nivel de unitate aplicabile pentru perioada anilor 2004-2007 fost aceea de a evidenția că drepturile suplimentare acordate cu ocazia sărbătorilor de Paști și C au fost incluse în salariul de bază încă din anul 2003 și că în aceeași modalitate urmează a fi achitate și în anii 2004-2007.
Pentru acest considerent au fost menținute și pentru anul 2004 prevederile art.268 alin.2 din contractul colectiv de muncă aplicabil pe anul 2003, iar ulterior a fost reformulată această clauză, începând cu anul 2005, în sensul că în anul 2003, suplimentările de la art.168 alin.1 au fost incluse în salariul de bază al fiecărui salariat.
Fiind o clauza îndoielnică, Curtea apreciază că interpretarea clauzei cuprinse în art.168 alin.2 din Contractului colectiv de muncă se face potrivit art.978 Cod civil, în sensul în care produce un efect, respectiv acela că suplimentările de Paști și C au fost incluse în salariile de bază începând cu anul 2003.
De asemenea, nu poate fi ignorat nici principiulin dubio pro reo, potrivit căruia clauza trebuie interpretată în favoarea celui care s-a obligat, în speță angajatorul.
Prin urmare, se poate concluziona că în contractele colective la nivel de unitate valabile pe anii 2004 - 2007 s-au menținut prevederile art.168 alin.1 și s-a stabilit prin art.168 alin.2, că începând cu anul 2003 suplimentările salariale de Paști și C să fie incluse în salariile de bază.
Această clauză a art.168 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil pe anul 2003 fost interpretată în același sens și de către Comisia Paritară, ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă.
Astfel, Comisia Paritară a reținut că respectiva clauză înscrisă la art.168 alin.2 din Contractul colectiv de muncă aplicabil, așa cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate în anii 2004 - 2006, se interpretează în sensul că începând cu anul 2003, părțile au înțeles să includă în salariul de bază al angajaților suplimentările salariale prevăzute la alin. 1, drepturile urmând a fi acordate sub această formă.
Concluzia Comisiei Paritare a fost în sensul că, începând cu anul 2003, față de împrejurarea că primele au fost incluse în salariile de baza ale angajaților, părțile contractante au considerat clauza înscrisă la art.168 alin. 1 ca rămasă fără obiect, întrucât primele nu mai erau individualizate în mod distinct, ci erau parte a salariului de bază. ulterioare au privit majorarea salariului de bază așa cum acesta a rezultat după includerea primelor.
Împrejurarea că introducerea în salariul de bază a suplimentărilor salariale acordate cu ocazia sărbătorilor de Paște și C în anul 2003 fost menținută și în următorii ani este evidențiată prin faptul că salariile de bază au avut o evoluției crescătoare, astfel cum rezultă din analiza mențiunilor efectuate în carnetul de muncă.
În urma aplicării prevederilor contractului colectiv de muncă din 2003, avut loc o reașezare a salariilor medii de bază, în sensul majorării acestora, care nu au scăzut în perioada 2004-2007.
Dacă s-ar fi avut în vedere că începând cu anul 2004 să se excludă salariile acordate cu ocazia sărbătorilor de Paști și C, atunci s-ar fi înscris în carnetul de muncă un salariu diminuat față de salariul acordat în anul 2003, or din actele dosarului nu a rezultat o astfel de micșorarea a salariului începând cu anul 2004.
Prin urmare, acțiunea dedusă judecății greșit a fost admisă de către prima instanță, în condițiile în care din actele dosarului a rezultat că suplimentările salariale de Paști și C au fost introduse în salariul de bază în anul 2003, iar în anii 2004-2007 nu s-au înregistrat diminuări ale salariului de bază, drepturile pretinse fiind achitate de către angajator, potrivit clauzelor Contractului colectiv de muncă aplicabil pe perioada în litigiu.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 alin.1 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica, în tot, sentința atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul SA (- " SA), împotriva încheierii de ședință din data de 22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul.
Admite recursul declarat de recurenta SA (- " SA), împotriva sentinței civile nr.1331 din data de 26.06.2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
Modifică, în tot, sentința atacată, în sensul că:
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei - SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
27.01.2010
Jud. fond.:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Opriș Daniela Elena
