Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 2133/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2133
Ședința publică din 17 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva Sentinței Civile nr. 632/30.11.2007, pronunțată de Tribunalul C - S în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul și pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile și concluziile părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 15.12.2009, care face parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea în cauză fiind amânată pentru azi, 17.12.2009, când
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 632/30.11.2007, pronunțată de Tribunalul C - S în Dosarul nr- a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL TIMIȘ, CURTEA DE APEL TIMIȘOARA, și-n consecință pârâții au fost obligați în solidar la calcularea și plata către reclamant a următoarelor drepturi salariale:diferența de indemnizație lunară netă pe lunile august, septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, la o valoare de referință sectorială de 1.636.502 lei ROL;plata sporurilor salariale de 30 și 40 % la indemnizația lunară pe perioada aprilie 2002 - decembrie 2003, inclusiv, adică 21 de luni;primele de concediu de odihnă pe perioada 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006;plata sporului de stres în procent de 50 %, începând cu data de 1 mai 2004;
Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a dispus ca sumele de bani ante-menționate să fie calculate în ordinea prevăzută prin sentință și să fie actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data executării efective.
Aceeași pârâți au fost obligați la calcularea și plata dobânzii legale anuale pentru fiecare petit al acțiunii care a fost admis.
Au fost respinse pretențiile reclamantului pentru daune morale, precum și cele îndreptate împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a reținut in esență că potrivit art.1/1 alin.1 din Legea nr.50/1996, republicată, introdus prin art.1 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, "indemnizațiile pentru magistrațise stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive". În aliniatul 2 al aceluiași articol se stabilește că "valoarea de referință sectorială prevăzută la aliniatul 1 constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizației lunare a magistraților".
In continuare,instanța de fond a mai reținut că această valoare de referință sectorială, de 1.515.280 lei, s-a majorat cu 8%, deci a ajuns la suma de 1.636.502 lei, așa cum s-a stabilit, începând cu 01.01.2002, prin articolele 1 și 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.187 din 20.12.2001. Apoi, s-a arătat în mod expres în art.13 alin.3 al Legii nr.216/2001 că "prevederile din unele acte normative referitoare la stabilirea indemnizațiilor sau a salariilor de bază, după caz, pentru alte categorii de personal, pe baza valorii de referință sectorială, prevăzute de lege, pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite, potrivit alin.1, nu se aplică în anul 2001". Ceea ce înseamnă că, începând cu data de 01.01.2002 se aplică prevederile art.13, alin.1 din Legea nr.216/2001, coroborate cu prevederile art.1/1 din Legea nr.50/1996; adică valoarea de referință sectorială pe care pârâții erau obligați să o ia în calcul la stabilirea indemnizației lunare, pe întreg anul 2002, este de 1.636.502 lei și nu aceea de 1.232.034 lei pe care au aplicat-o în cursul anului în discuție, plătind-i o indemnizație lunară mai redusă, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii de salarizare a judecătorilor.
Tribunalul a mai observat că reclamantul a îndeplinit funcția de judecător la Tribunalul Timiș până în data de 01.06.2005 iar ulterior la Curtea de Apel Timișoara, unde se găsește și în prezent.
Tribunalul Timișa calculat și plătit reclamantului, fără să existe vreun titlu executoriu, unele restanțe salariale de această natură astfel: la 28.05.2003, pentru perioada ianuarie - martie 2002, iar la data de 27 iunie 2003, pentru perioada aprilie - iulie 2002.După introducerea prezentei acțiuni acest pârât nu a justificat în nici un fel neplata diferențelor anterioare și ulterioare perioadelor arătate deși aceleași dispoziții legale erau aplicabile ca bază de pornire,motiv pentru care acțiunea reclamantului având acesta obiect a fost considerată întemeiată.
Referitor la sporurile salariale de 30 și 40 %, legiuitorul a introdus sporul de 30% la indemnizația lunară (salariul lunar), începând cu luna aprilie 2002 - prin art.28 alin.4 al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.43/2002 - și pentru magistrații judecători care compuneau completele de judecată ce judecau infracțiuni de corupție. A devenit de notorietate crearea unei discriminări privind salarizarea magistraților, prin introducerea acestui spor de 30%, ceea ce au constatat prin hotărâri judecătorești irevocabile toate instanțele din țară sesizate cu astfel de acțiuni ale magistraților nebeneficiari ai sporului despre care este vorba, fiind admise acțiunile lor cu un astfel de obiect; această stare notorie de lucruri a determinat legiuitorul să înlăture o astfel de discriminare prin art.41 lit.e din nr.OUG27/2006. În prezent practica judiciară este unanimă în sensul că aceste sporuri trebuiau acordate la toți magistrații și nu în mod discriminatoriu, numai pentru anumite categorii. Și această cerere principală a fost considerată întemeiată.
Referitor la primele de concediu pe perioada anilor 2001 - 2006, Tribunalul a constatat că prin art.41/1 alin.1 din Legea nr.50/1996, text de lege introdus prin art.1 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 s-a prevăzut expres că "magistrațiiau dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu indemnizația brută,din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat"; aplicarea art.41/1 din Legea nr.50/1996 a fost suspendată, prin art.3 alin.2 din nr.OUG33/2001, până la 01.01.2002, iar apoi până la 31.12.2002 - prin art.32 din Legea nr.744/2001 a bugetului asigurărilor sociale de stat.
În continuare, acest drept a fost suspendat succesiv prin legile anuale ale bugetului de stat. Aceste legi, propuse de puterea executivă și aprobate de către puterea legislativă, au caracter temporar, sunt aplicabile numai în anul bugetar următor emiterii lor,ele nu retro-activează și nici nu se aplică în viitor. în mod special de politica bugetară din anul la care se referă. Acestea nu anulează, interzic sau abrogă dreptul salarial cuvenit ci doar îl suspendă pe o perioadă limitată în timp, cu consecințele ce decurg din această întârziere pentru bugetul de stat. Puterea judecătorească, independentă de celelalte, nu poate decât să aplice legile în spiritul lor, literar și logic, indiferent de politica bugetară temporară a unor instituții temporare.
In privința sporului de stres de 50%, instanța de fond a reținut că art.47 din Legea nr.50/1996 este încă în vigoare deoarece deși a fost abrogat prin art.50 din nr.OUG177/2002 - această ordonanță de urgență a fost în totalitate abrogată prin art.41 din OUG nr.29/2006.
Drepturile câștigate din raporturile de muncă rămân câștigate de angajați, de drept și imperativ, pe toată durata executării contractului de muncă, până la încetarea lui, în această categorie intrând deși atipic, și magistrații. Aceasta este interpretarea care nu lasă loc la nici o îndoială și singura interpretare care poată fi dată dispozițiilor imperative ale art.41(1) și art.53 raportate la art.1(5) din Constituție; este o interpretare imperativă pe care aceste norme ale dreptului nostru intern în materia drepturilor fundamentale ale omului sunt întărite și protejate prin actele normative de drept internațional la care România este parte.
Cu toate acestea, plata în continuare a acestui spor, nu poate fi admisă deoarece este vorba de o obligație viitoare și depinde de factori care nu pot fi prevăzuți, inclusiv de schimbarea legislației.
Referitor la dobânzile anuale solicitate pentru toate drepturile salariale restante, Tribunalul a considerat că temeiul legal din dreptul comun în materie îl constituie art.1088 și 1589 Cod civil, care se referă la repararea integrală a unui prejudiciu produs în timp deoarece creditorul a fost lipsit de un drept pe care îl avea. Acest drept nu se confundă cu actualizarea cu rata inflației deoarece acest fenomen este de natură politico-economică și din nefericire pentru toți românii, a evaluat ascendent încă din anul 1990 uneori în condiții necontrolabile dar și abuzive.
In fine,daunele morale solicitate de către reclamant,ce constau in atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană nu se limitează numai la existența și integritatea fizică ci și la prestigiul profesional și alte valori similare. La prejudiciul moral instanța apreciază, de la caz la caz, dacă trebuie reparat sub formă bănească și în ce cuantum sau dimpotrivă, nu trebuie reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
În speță, toți pârâții sunt instituții publice iar drepturile salariale solicitate au fost discutabile, practica judiciară a fost neunitară și controversată iar majoritatea nu s-au acordat tocmai din cauza legislației existente iar pârâții au trebuit să o aplice așa cum a fost. Pretențiile reclamantului au fost deci privite ca neîntemeiate.
Lipsa legitimării procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost dedusă din împrejurarea că acesta este o instituție publică centrală a statului și face parte din puterea executivă, ca administrator general al bugetelor de stat și elaborează proiectele bugetelor de stat precum și rectificările bugetare anuale. Între reclamant și acest pârât nu există nici un raport juridic direct. Există raporturi juridice între pârâți însă sunt de natură bugetar-fiscală. Reclamantul a avut raporturi juridice de muncă cu ceilalți pârâți din acțiune și numai aceștia pot fi obligați la plată.
Ministerul Economiei și Finanțelor își intră în rol și în atribuții numai atunci când o altă instituție publică bugetară deține un titlu executoriu împotriva sa, cu un obiect și o sumă precis determinată, impunându-se o suplimentare bugetară.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Justiției,recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 09.05.2008,solicitând modificarea sentinței supusă reformării,in sensul respingerii acțiunii reclamantului,parțial ca prescrise și in parte,ca neîntemeiate.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.4,7 și 9/pr.civ. și au vizat in primul rând greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 1,3,7 și art.8 din Decretul nr. 167/1958și cele ale art. 283 din Codul Muncii.
Recurentul a mai învederat instanței de control judiciar că judecătorii fondului nici nu s-au pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune in sens material și nu au ținut seama de incidența in speță a prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a art. 283 alin.1 lit.c) din Codul Muncii.
In privința pretinsei întreruperi a cursului prescripției extinctive prin efectul HG nr. 232/2005 privind aprobarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007,argumentele reclamantului nu susțin incidența art. 16.a) din Decretul nr. 167/1958. Pentru a avea efect întreruptiv,recunoașterea trebuie să fie expresă,făcută in concret,iar obiectul recunoașterii determinat,ceea ce in speță nu poate fi reținut.
Recurentul a criticat soluția primei instanțe asupra petitului ce a avut ca obiect acordarea sporului de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996,arătând că aceasta este susceptibilă de casare, datorită faptului că Tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești,arogându-și atribuții de putere legiuitoare,in contextul in care textul de lege ante-menționat a fost abrogat prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, iar finalitatea acestor modificări legislative nu a fost in nici un caz diminuarea drepturilor salariale ale personalului din justiție.
In final,recurentul a mai adăugat că hotărârea Tribunalului este criticabilă și in ceea ce privește stabilirea obligației de plată a dobânzilor care nu pot fi cumulate cu actualizarea debitului principal,deoarece s-ar acorda reclamantului o dublă despăgubire.
Reclamantul recurent a depus întâmpinare aflată in dosarul nr- al acestei instanțe,la filele 32-33, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea că,pe de-o parte dreptul la acțiune nu s-a prescris deoarece a fost întrerupt prin apariția HG nr. 232/2005 prin care angajatorul a recunoscut datoria pecuniară față de reclamant,iar,pe de altă parte,pentru că drepturile salariale ce fac obiectul procesului nu pot fi abrogate,ori desființate.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând cele recursul pârâtului prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Este întemeiată critica acestui recurent ce vizează modul de soluționare de către prima instanță de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune in sens material, pentru următoarele argumente.
Fără a insista asupra faptului că excepția prescripției nu a fost discutată și nici analizată in conținutul considerentelor sentinței recurate, instanța de recurs observă că in privința unei părți a drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1958, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, in cazul concret al speței de față,este evident că dreptul la acțiune al reclamantului privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică s-a născut pentru fiecare prestație lunară in parte începând cu 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare. Aceasta de vreme ce reclamantul face parte din corpul magistraților,are pregătire juridică de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că el a cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata drepturilor recunoscute prin Legea nr. 50/1996, dar nu a acționat in termenul legal de prescripție.
Un argument in plus in sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamantului s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr.XXI (21) din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,invocând chiar neregularitatea OUG nr. 83/2000 in raport cu Constituția României și cu normele de tehnică legislativă. Însăși instanța supremă precizează in considerentele deciziei ante menționate că,înainte de a fi sesizată,unele instanțe din țară s-au pronunțat în sensul admiterii acțiunilor formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar și au reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, fac parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României.
Prin urmare,instanța de recurs nu poate accepta,pentru a depăși această excepție,imprevizibilitatea declarării neconstituționalității OUG nr. 83/2000 prin decizia instanței supreme, atât timp cât interpretarea sa fusese deja împărtășită de unele instanțe din țară.
In strânsă legătură cu argumentele mai sus expuse,reclamantul nu poate pretinde că decizia in interesul legii la care s-a făcut referire mai sus ar avea efectul vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive,așa încât de la momentul pronunțării ei să curgă un nou termen in favoarea autorului acțiunii pentru valorificarea drepturilor salariale supuse astăzi analizei. Decizia nr.XXI (21) din 10 martie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretativenupoate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilorexprese și limitativecuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Pornind de la incidența acelorași dispoziții legale in materie de prescripției extinctivă, Curtea observă că chestiunea prescripției dreptului la acțiune relativ la primele de concediu aferente anilor 2001-2002, solicitate de reclamant,a fost incontestabil tranșată prin Decizia nr. XXIII - pronunțată de instanța supremă pe calea recursului in interesul legii, care a statuat cădreptul la acțiune pentru calculul și plata primei de concediu s-a născut la data de 01.01.2003,când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 41 ind.1 alin.1 din Legea nr. 50/1996,modificată și completată prin OG nr. 83/2000.
Cum reclamantul a rămas in pasivitate pe toată durata termenului de trei ani,respectiv in intervalul 01.01.2003-01.01.2006,este evident că pretențiile in discuție sunt prescrise.
este și dreptul la acțiune pentru prima de concediu din anul 2003, deoarece și acesta ar fi trebuit exercitat in termenul de trei ani,calculat de la data când se pretinde că s-a născut /datorat, adică cel mai târziu august 2003.
Același termen de prescripție operează și in cazul pretențiilor reprezentând diferența de indemnizație lunară netă pe perioada august -decembrie 2002,Curtea neidentificând nici un înscris la dosarul cauzei menit să facă dovada achitării voluntare parțiale a drepturilor bănești in discuție pentru restul anului 2002,așa cum in mod neîntemeiat reține instanța de fond,pe baza simplelor afirmații ale reclamantului.
In speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției pentru drepturile salariale de mai sus nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar,pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celor supuse analizei,art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă și să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că,după împlinirea acestui termen,dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamantului este de observat faptul că, pe de- parte,HG nr. 232/2005 a fost elaborată după expirarea termenului de prescripție pentru o parte din drepturile salariale ale reclamantului,mai precis cele aferente anilor 2001-2002,iar pe de altă parte,actul normativ conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților, așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
Așa cum,de altfel recunoaște și recurentul,Hotărârea nr. 232/2005 a vizat existența unei legislații care să înlăture diferențele salariale dintre magistrați create prin acordarea sporului salarial de 30-40%,împrejurare menită să îngăduie insă concluzia că angajatorii reclamantului au recunoscut implicit caracterul discriminatoriu al salarizării existente,iar intenția de stingere a creanțelor pentru care nu există hotărâri judecătorești se referă exclusiv la sporul de anticorupție. . că hotărârea analizată a întrerupt prescripția doar cu privire la pretențiile de plată a sporului de 30-40% ce vor fi analizate in fond de instanța de recurs.
În fine, cu privire la cel de-al doilea argument invocat de reclamant pentru înlăturarea apărărilor pârâților vizând prescripția extinctivă, instanța de recursnuîmpărtășește opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe state europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamantului nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularul acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea sa chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare.
in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției dreptului material al reclamantului trebuia admisă de instanța de fond.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, sunt prescrise pretențiile privind diferența de indemnizație lunară netă pe perioada august - decembrie 2002, primele de concediu de odihnă pe anii 2001, 2002 și 2003, precum și cele privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază pentru perioada 01.05.2004 - 01.09.2004, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii și art. 6 din CEDO. De aceea, se impune modificarea sentinței recurate in sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor în discuție.
Analizând pretențiile reclamantului cu privire la primele de concediu aferente anilor 2004-2006, Curtea reține că într-adevăr, în art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, introdus prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, s-a prevăzut că "magistrații și celelalte categorii de personal salarizate pe baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Cu toate că prin legile bugetului de stat pe anii 2001-2002 acordarea primei de concediu a fost suspendată, ulterior prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/ 2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că"pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 11și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești [.], cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare".
Rezultă deci că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanța de urgență menționată, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport cu această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.
Mai mult,în contextul succesiunii in timp a actelor normative mai sus menționate având de soluționat recursul in interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare OUG177/2002, acestea erau abrogate, iar dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal asimilate,a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins.
Cu alte cuvinte,judecătorii fondului nu au mai luat in considerare împrejurarea că,începând cu anul 2003 drepturile salariale ale reclamantului constând in prime de concediunu au mai fost suspendate prin acte normative succesive,ci au încetat să mai existe,fiind abrogate.
Instanța de recurs consideră că nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a legitimării reclamantului de a solicita și de a obține plata primelor de vacanță împrejurarea că legiuitorul a ales să aprobe plata unor drepturi salariale de aceeași natură altor bugetari, ale căror drepturi au fost suspendate in intervalul 2001-2006, de vreme ce pe toată durata suspendării beneficiul primelor de concediu a continuat să fie recunoscut, insă s-a amânat doar acordarea lui, in vreme ce,in cazul concret al autorului acțiunii, prin abrogare,dreptul supus analizei și-a încetat definitiv aplicabilitatea,intenția legiuitorului (care nu poate fi cenzurată pe cale judiciară ) fiind in mod evident aceea de a nu mai acorda primele de vacanță magistraților.
Nici împrejurarea că dreptul magistraților la acordarea primelor de concediu a fost reintrodus in anul 2007 prin Legea nr. 45/2007,de aprobare și modificare a OUG nr. 27/2006 nu permite instanței de recurs să conchidă că angajatorul reclamantului a recunoscut implicit că el ar fi beneficiat de acest drept in perioada 2004-2006. Nici aceste pretenții nu pot fi considerate întemeiate,modificarea sentinței impunându-se ca efect al incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ.
In ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de către judecătorii fondului prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea reține că, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produsși produc în continuare efecte juridice.
Tot astfel, prin Decizia nr. VI /2007, aceeași instanță supremă a admis un alt recurs in interesul legii, statuând că in aplicareanediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, stabilește că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.
Pentru considerentele expuse,văzând că potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date de instanța supremă problemelor de drept pe calea recursurilor in interesul legii sunt obligatorii, Curtea va face aplicarea dispozițiilor legale in discuție,sens in care va menține dispozițiile sentinței recurate privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică din data de 01.09.2004 și până la data pronunțării sentinței de fond, 30.11.2007, precum și cele cu privire la plata sporului de 30%, respectiv 40%.
In fine, nu sunt întemeiate criticile recurentului ce vizează modalitatea de rezolvare a petitului accesoriu privind plata dobânzii legale de la momentul introducerii acțiunii. Curtea reamintește recurentului că instituția reactualizării creanței,la care se referă art. 371 ind.2/pr.civ. nu se poate confunda cu cea a despăgubirilor pentru neexecutarea,ori executarea cu întârziere a obligațiilor, pentru simplul motiv că cele două urmăresc finalități cu totul diferite. In vreme ce prima este de natură a preîntâmpina pierderea creditorului datorită devalorizării monedei in care se face plata,cealaltă se constituie intr- modalitate de reparare a prejudiciului rezultat din faptul că lipsirea de drepturile bănești poate produce o pagubă celui îndreptățit, prin simplul fapt că ar fi putut să se folosească de bani in alt mod.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt și de drept mai sus expuse,In baza art. 312 alin.1,art. 304 pct.9 și art. 304 ind.1/pr.civ.,Curtea va admite recursul pârâtului,va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge ca prescrise pretențile reclamantului privind diferența de indemnizație lunară netă pe perioada august - decembrie 2002, primele de concediu de odihnă pe anii 2001, 2002 și 2003, precum și cele privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază pentru perioada 01.05.2004 - 01.09.2004,iar ca neîntemeiate,pretențiile privind acordarea primelor de concediu aferente anilor 2004, 2005 și 2006.
Se vor menține dispozițiile sentinței recurate în privința sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică din data de 01.09.2004 și până la data pronunțării sentinței de fond, 30.11.2007, cele cu privire la plata sporului de 30%, respectiv 40%; actualizarea sporurilor admise cu rata inflației, de la data nașterii drepturilor și până la plat lor efectivă; dobânda legală de la introducerea acțiunii și până la plata efectivă, precum și pe cele cu privire la daunele morale și respingerea cererii față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că recurentul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 632/30.11.2007, pronunțată de Tribunalul C - S în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca prescrise pretențile reclamantului privind diferența de indemnizație lunară netă pe perioada august - decembrie 2002, primele de concediu de odihnă pe anii 2001, 2002 și 2003, precum și cele privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază pentru perioada 01.05.2004 - 01.09.2004.
Respinge ca neîntemeiate pretențiile privind acordarea primelor de concediu aferente anilor 2004, 2005 și 2006.
Menține dispozițiile sentinței recurate în privința sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică din data de 01.09.2004 și până la data pronunțării sentinței de fond, 30.11.2007, cele cu privire la plata sporului de 30%, respectiv 40%; actualizarea sporurilor admise cu rata inflației, de la data nașterii drepturilor și până la plat lor efectivă; dobânda legală de la introducerea acțiunii și până la plata efectivă, precum și pe cele cu privire la daunele morale și respingerea cererii față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 decembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /15.01.2010
Tehnored /15.01.2010/2 ex
Prima instanță: Tribunalul C -
Jud., jud.
Notă: cu opinia separată a d-nei judecător în privința
- admiterii în totalitate a pretențiilor privind sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază, ca fiind prescris dreptul la acțiune;
- respingerii petitului privind prima de vacanță aferentă perioadei 2003 ca neîntemeiat.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la petitul având ca obiect prima de vacanță aferentă perioadei 2003 se apreciază a fi neîntemeiat având în vedere dispozițiile cuprinse în decizia XXIII din 12 decembrie 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că începând cu data de 01.01.2003 - data intrării în vigoare a OUG nr. 177/2002, erau abrogate, implicit, și dispozițiile art. 41 alin. 1 din Legea nr.50/1996, astfel că, dreptul magistraților care pretind prima pentru concediu de odihnă, a încetat să mai subziste de la aceea dată.
Așadar, în soluționarea problemei de drept cu care a fost investită Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume, momentul când s-a născut dreptul la acțiune pentru calculul și primei de concediu, aceasta a statuat că dreptul la acțiune s-a născut la data de 01.01.2003, când a încetata orice cauză de suspendare ori de neaplicare, a prevederilor art. 41 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, modificată și completată prin OG nr. 83/2000, ceea ce înseamnă că acest petit nu are temei legal, în condițiile în care dreptul a fost abrogat.
JUDECĂTOR
- -
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
