Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 3462/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 1405/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA Nr. 3462R
Ședința publică de la 18 mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR 2: Ignat Silvia Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol fiind, soluționarea recursului formulat de către recurent MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.21 din data de 12.01.2009 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata, având ca obiect "drepturi bănești spor de 30-40%".
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin cererea de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin.2 pr.civ. De asemenea, prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 12.05.2009, de către intimata, întâmpinare, în dublu exemplar.
Curtea, având în vedere faptul că prin cererea de recurs, cât și prin cuprinsul întâmpinării, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 din pr.civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Cu privire la recursul dedus judecății:
Prin sentința civila nr. 21/12.01.2009, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, a obligat pârâtul la plata sporului de 30%-40% din indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 15.07.2002-31.03.2006 și la plata sporului de vechime aferent perioadei 04.11.2005-12.03.2007, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective, a obligat pârâtul să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă, a respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor și cu indicele de inflație, ca neîntemeiat, a respins cererea privind pretențiile reprezentând spor de vechime aferente perioadei 15.07.2002-03.11.2005, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea deliberând asupra excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, privind capătul de cerere prin care se solicită acordarea sporului de 30-40%, a respins-o ca neîntemeiată, reținând că prin HG nr. 232/2005 a fost întrerupt cursul prescripției, prin recunoașterea dreptului pretins, iar în ceea ce privește, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sporului de vechime aferent perioadei 15.07.2002-03.11.2005, a admis-o, ca fiind prescrisă, așa cum reiese din cele reținute în practicaua sentinței.
În privința primului capăt al cererii ce privește sporul pentru combaterea corupției, în procent de 30% și, respectiv 40%, Curtea constată că prin dispozițiile art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 s-a stabilit că personalul din cadrul Parchetului Național Anticorupție prevăzut la alin. 1-3 și judecătorii care compun completele specializate în judecarea infracțiunilor de corupție primesc un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară majorat la 40% prin OUG nr. 24/2004, aprobată și modificată prin Legea nr. 601/2004, care lărgește sfera de aplicare a art. 28 alin. 4 devenit alin. 5, în sensul că sporul de 40% se acordă tuturor procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și tuturor judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără să se facă vreo distincție între cei care participă la soluționarea cauzelor de corupție și cei cu alte atribuții.
Criteriul pe baza căruia s- făcut această distincție este locul de muncă și natura cauzelor pe care o parte din judecători și procurori erau desemnați să le soluționeze, această situație diferențiind clar și injust magistrații ce se ocupă de instrumentarea faptelor de corupție de ceilalți magistrați.
Scopul urmărit de legiuitor la momentul adoptării actelor normative anterior menționate, a fost necesitatea asigurării incoruptibilității unor categorii de magistrați, iar extinderea acordării sporului și la judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost motivată de necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva corupției. Din acest punct de vedere, apare de neconceput necesitatea asigurării incoruptibilității doar raportat la o anumită categorie de magistrați, la o anumită instanță sau parchet și nu la nivel general.
Într-adevăr, scopul legiuitorului a fost unul legitim, însă metoda de atingere a acestuia a fost neadecvată și evident disproporționată, textele legale menționate introducând în mod clar o discriminare, fără a avea la bază un criteriu obiectiv și rațional, ceea ce încălcă dispozițiile art. 16 din Constituția României, art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea oricărei discriminări.
În acest sens, prin Hotărârea nr. 185/22.07.2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat existența unei discriminări directe, potrivit art. 2 din OG nr. 137/2000 și s-a recomandat Ministrului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea modificării prevederilor discriminatorii, în sensul eliminării situațiilor de inegalitate evidentă între cele două categorii de salariați, magistrați cu pregătire și responsabilități identice.
De asemenea, prin decizia nr. VI din 15.01.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, s- stabilit aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. 1 din OUG nr. 177/2002 și art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 modificată prin OUG nr. 24/2004 modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, reținându-se că tratamentul discriminator a fost înlăturat pentru viitor, o dată cu adoptarea OUG nr. 27/2006, însă până la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizațiilor acordate magistraților în contradicție cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Înalta Curtea mai reținut că îndeplinirea cerințelor de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și responsabilității lor în înfăptuirea justiției, de altfel neputându-se justifica folosirea unui criteriu arbitrar de diferențiere între magistrați, doar pe considerentul că compartimentelor în care activează reclamă o specializare particularizată și un risc deosebit, atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept, presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire.
În concluzie, Curtea a admis acest capăt de cerere pentru perioada 15.07.2002-31.03.2006, urmând ca la suma cuvenită să fie aplicată dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective.
Cu privire la capătul al doilea al acțiunii, așa cum s-a menționat în precedent, Curtea a reținut ca prescrisă pretenția reclamantei privind perioada 15.07.2002-3.11.2005 de acordare a sporului de vechime, acordarea acestui spor fiind admisă pentru perioada 4.11.2007-12.03.2007, dată de la care, conform înscrierilor din cartea de muncă, reclamanta beneficiază de acest spor.
Prin Decizia nr. XXXVI/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus autorităților care nu au acordat judecătorilor, procurorilor și celorlalți magistrați sporul de vechime în muncă, obligarea la plata acestor drepturi în mod actualizat, însă nu ca despăgubiri echivalente acestui spor, ci cu titlu de drepturi salariate.
Având în vedere faptul că, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă "- Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe", instanța trebuie să ia în considerare ceea ce a reținut ÎCCJ și să analizeze problema prescripției dreptului material la acțiune în baza dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită."
Având în vedere că ÎCCJ a reținut acordarea drepturi salariate reprezentând sporul de vechime în muncă, fiind vorba așadar de prestații periodice cu caracter succesiv, pretențiile reclamantei trebuie examinate și admise numai pentru perioada de 3 ani - durata termenului de prescripție - anterioara momentului introducerii acțiunii.
În speță, dreptul la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariate restante este supus termenului de 3 ani aplicabil în materia conflictelor de muncă, reglementat de art 283 alin. 1 din lit. c) din Codul muncii.
În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, învederează aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."
În aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii, precum și în considerarea prevederilor legale susmenționate, este de constatat că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris pentru perioada 4.11.2005-12.03.2007.
Analizând capătul 4 al cererii deduse judecății, Curtea l-a admis pentru următoarele considerente:
Potrivit rt.1 și 6 din Decretul nr.92/1976, carnetul de munca este actul oficial prin care se dovedește vechimea în munca, vechimea neîntreruptă în munca, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de munca cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta. Modificările intervenite în executarea contractului de munca, după întocmirea carnetului de munca, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.
Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă cuprinde dispoziții din sfera legislației muncii, carnetul de muncă fiind actul oficial și personal al titularului (în speță al reclamantei ) prin care se dovedește vechimea în muncă, în specialitate, retribuția (salariul) și alte drepturi ce se includ în acesta.
În concluzie, va fi obligat pârâtul la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei privind drepturile bănești acordate prin prezenta sentință.
Pentru asigurarea reparării integrale a prejudiciului creat prin întârzierea în acordarea sumelor la nivelul sporurilor, sunt aplicabile dispozițiile art. 1088 Cod civil, care statuează că un creditor al obligației având drept obiect o sumă de bani, nu poate pretinde, drept echivalent al prejudiciului creat prin întârzierea la executare, decât dobânda stabilită de lege.
Cât privește data de la care dobânda se acordă, aceasta este data scadenței, față de natura salarială a despăgubirilor pretinse, rezultate din raporturi juridice de muncă, ceea ce pune debitorul-angajator de drept în întârziere, reglementările civile (cum sunt cele referitoare la acordarea dobânzii ) fiind incidente în materia raporturilor de muncă numai în subsidiar și numai în măsura în care nu contravin principiilor fundamentale ale egalității de tratament, protecției salariaților și bunei-credințe ce guvernează aceste relații, conform art. 5, 6 și 8 din Legea nr. 53/2003.
Nu s-a dispus actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație, întrucât dobânda legală, stabilită în funcție de nivelul de referință a Băncii Naționale Române, conform art. 3 din OG nr. 9/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2002, reflectă și mărimea inflației, în sensul că majorarea acesteia determină și creșterea ratei dobânzii, în scopul compensării reducerii puterii de cumpărare a banilor.
În consecință, potrivit celor anterior arătate, s-a dispus ca la sumele acordate, să se aplice dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, în termenul legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Recurentul pârât, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că hotărârea pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI este criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, deoarece aceasta pronunțându-se asupra cererii cu care a fost învestită, instanța a admis cererea cu aplicarea dispozițiilor care reglementează instituția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în sens material.
Conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", iar potrivit art. 7 "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Totodată, în art. 3 din același act normativ se precizează că "termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 283 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate "în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
În aceste condiții, vă solicităm să constatați că, în raport de data introducerii acțiunii precum și în considerarea prevederilor art. 12 din decretul menționat mai sus potrivit cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste ni se stinge printr-o prescripție deosebită", dreptul material la acțiune al reclamanților este fel, se poate constata că termenul de prescripție s-a împlinit raportat la prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale Codului muncii, văzând și Decizia nr. 15 ianuarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 26/2006 de Secțiile Unite ale înaltei Curți de și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu a stabilit în cuprinsul său un termen de la care a început să curgă prescripția, așa cum face de exemplu Decizia nr. 2.12.2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 233/15.03.2006.
Instanța în mod greșit a apreciat că prin capitolul VI, pct.3.2 anexa 2 din HG nr. 232/2005 de aprobare a Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 operat o întrerupere a cursului prescripției. Aceasta HG nu are absolut nici o legătură cu obiectul cauzei. Astfel, prevederea în Capitolul VI, pct.3.2 anexa 2 unui anumit buget necesar pentru plata sumelor datorate ca drepturi riale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000 - 2004, nu poate fi nicidecum considerată drept o recunoaștere a drepturilor solicitate de reclamanți și, pe cale de consecință, nu poate fi o cauză de întrerupere a cursului prescripției. Aceasta deoarece, pentru a opera întreruperea, în primul rand recunoașterea dreptului trebuie să fie expresă, iar prevederea din dispozițiile legale invocate de instanță este cu caracter general, nefăcând nici o referire la sporul solicitat de reclamantă.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, susținând că la recursul declarat de Ministerul Justiției si Libertăților împotriva sentinței civile nr. 21/21.01.2009, pronunțata de Curtea de APEL BUCUREȘTI in dosarul nr.6676/2008, in temeiul art.299 din Codul d e procedura civila.
Prin sentința sus menționata, Curtea de APEL BUCUREȘTIa admis in parte acțiunea cu obligarea recurentului-parat la plata sporului de 30%-40% din indemnizația de încadrare bruta lunara pe perioada 15.07.2002-31.03.2006 si la plata sporului de vechime aferent perioadei 04.11.2005-12.03.2007, sume ce se vor actualiza cu dobânda legala de la data scadentei pana la data plații efective.
Mai obliga paratul sa efectueze cuvenitele mențiuni in carnetul de munca si respinge celelalte capete de cerere.
Prin recursul declarat, paratul critica hotărârea instanței de fond, numai sub aspectul prescrierii dreptului la acțiune in ceea ce privește acordarea sporului de 30%-40% pentru perioada 15.07.2002-04.11.2005, celelalte capete de cerere admise de instanța nefiind recurate.
Critica hotărâri sub aspectul nerespectării de către instanța de fond a art. 1 si art.3 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 283 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003, la acordarea dreptului, in raport de data intoducerii acțiunii, este nerelevanta, in raport cu dispozițiile art. 16 si art. 17, din același Decret nr. 167/1958, care se refera la întreruperea prescripției. Or, legea prevede ca, dupa întreruperea cursului prescripției, incepe sa curgă o noua prescripție, situație de fapt si de drept avuta in vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii si motivata detaliat in conformitate stricta cu dispozițiile art.28 din OUG nr. 43/2002, OUG nr. 24/2004, respectiv Legea 601/2004 (a se vedea pagina 5 si 6 din hotărârea instanței de fond).
Instanța de fond a avut in vedere la pronunțarea Hotărârii sale si Decizia nr. VI din 15.01.2007, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in recursul in interesul legii, obligatoriu pentru instanțe.
In concluzie, scopul legiuitorului ca de altfel si celelalte prevederi legale invocate de instanța de fond in sentința civila nr. 21/12.01.2009 au avut in vedere înlăturarea tratamentului discriminator in ceea ce privește acordarea sporului de 30%-40% pentru toți cei indreptatiti, astfel ca întreruperea cursului prescripției pe perioada discriminării este legala si justificata, chiar recurentul recunoscând-o expres prin acordarea acestui drept.
Se solicita respingerea recursului si menținerea sentinței civile nr.21/12.01.2009 pronunțata de instanța de fond, ca temeinica si legala.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedura civilă, Curtea apreciază ca fondat recursul formulat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Prin recursul declarat, recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR critica hotărârea instanței de fond, numai sub aspectul prescrierii dreptului la acțiune in ceea ce privește acordarea sporului de 30%-40% pentru perioada 15.07.2002-03.11.2005, celelalte capete de cerere admise de instanța nefiind recurate.
Potrivit art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile. Cum Codul muncii nu conține prevederi referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Analiza cursului prescripției extinctive presupune, înainte de toate, cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții, adică a datei de la care începe să curgă prescripția extinctivă și, bineînțeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 " prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. ", iar potrivit art. 1886: " Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere."
In cauza, cererea de chemare in judecata a fost formulata si înregistrata sub nr-, la 04.11.2008, solicitându-se obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând suma echivalentă sporului de 30% pentru perioada septembrie 2000 - august 2002 inclusiv, din indemnizația de încadrare brută lunară, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
In baza art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanța judecătoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare.
Prin HG nr. 232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 273 din 1 aprilie 2005, Guvernul României a recunoscut drepturile ce revin ca urmare a discriminărilor produse in sistem, prin plata sporului de 30-40%.
Acest act de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția, produce efecte numai in raport de prescripția neîmplinita, la data formulării actului, manifestare de voința făcuta in sensul producerii unor efecte juridice.
Ca atare, dreptul la acțiune pentru sumele aferente perioadei 15.07.2002-03.11.2005 era prescris la data formulării cererii de chemare in judecata, ca atare nu poate opera întreruperea termenului de prescripție.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 Cod pr.civilă, va admite recursul ca, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile constând în sporul de 30%-40% și, pe cale de consecință, va respinge aceste pretenții, aferente perioadei 15.07.2002-03.11.2005, ca prescrise.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.21 din data de 12.01.2009 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata .
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile, constând în sporul de 30 %-40 % și, pe cale de consecință, respinge aceste pretenții, ca prescrise.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
tehnored.G
2.ex.18.06.2009
Jud. fond: C
Președinte:Enache Daniela GeorgetaJudecători:Enache Daniela Georgeta, Ignat Silvia Georgiana
