Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 370/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR. 6986,- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 370
Ședința publică din data de 25 februarie 2010
PREȘEDINTE: Traian Logojan
JUDECĂTORI: Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
-
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare a deciziei nr. 2297 din 02 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI formulată de contestatoarea Direcția de Sănătate Publică P, prin reprezentant legal -, cu sediul în P,-, județul P, în contradictoriu cu intimații, C, -, toți reprezentanți de, cu domiciliul ales în P, str.- -, -.9,.22, județul P - la cabinet de avocatură și intimatul Ministerul Sănătății Publice, cu sediul în B,- - 3, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-contestatori reprezentați de avocat, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 7/2010, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat, pentru intimații-contestatori, având cuvântul arată că nu mai are cereri noi de formulat în cauză și solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri noi de formulat, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de cată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat, având cuvântul arată că, deși contestația este întemeiată pe dispozițiile art. 317 și 318 Cod pr.civilă, din motivarea acesteia rezultă fără dubii că este întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I din Cod pr.civilă, întrucât nu se arată în mod expres care ar fi pretinsa greșeală materială pe care ar fi săvârșit-o instanța de judecată în soluționarea recursului.
Așadar, textul de lege vizează greșeli involuntare și nu de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, astfel că nu pot fi invocate erori de interpretate, ci doar o greșeală esențială care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare.
Totodată, precizează că unitatea contestatoare repune în discuție motivele de recurs cu toate că s-au acordat mai multe termene de judecată și aceasta nu s-a prezentat, deși a fost legal citată pentru susținerea recursului.
Pentru aceste motive, solicită respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, sens în care depune concluzii scrise.
Cu cheltuieli de judecată potrivit chitanței nr. 5 din 22.02.2010 privind plata onorariului de avocat în sumă de 1000 lei.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții -C, C, -, și au chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea de Sănătate Publică P și Ministerul Sănătății Publice, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la plata primelor de concediu de odihnă pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, sumă actualizată cu rata inflației cât și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt salariații pârâtei Autoritatea de Sănătate Publică P și că în această calitate trebuiau să beneficieze în perioada de referință solicitată, conform Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură () sanitară și de asistență socială aferent anilor 2001-2002 în temeiul art. 49 alin. 2 lit. c și de prima de vacanță pe care însă nu au încasat-
Au mai susținut reclamanții că prin pentru perioada 2005-2007 s-a instituit obligativitatea angajatorului pentru acordarea primei de vacanță conform art.90 pct.3 din CCM la nivel de unitate, care cuprinde mențiuni exprese unde se prevede că "în bugetul de venituri și cheltuieli vor fi cuprinse toate drepturile salariale prevăzute în prezentul contract", precum și prevederea că " salariile se plătesc înainte oricăror alte obligații bănești ale angajatorului, art. 92 lit. f menționând și acordarea primei de vacanță.
În drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe disp. art.92 lit.f din CCM la nivel de unitate, art.269 și 284 din Codul muncii.
Pârâtul Ministerul Sănătății Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că disp. art.94 din nu se aplică reclamanților care sunt angajații Autorității Publice de Sănătate, acesta având aplicabilitate numai in ceea ce privește personalul din unitățile sanitare, spitale sau cabinete medicale.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul Ministerul Sănătății Publice a arătat că în conformitate cu art.4 pct.49 din HG 862/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății Publice, acesta are numai atribuția de a aviza bugetele de venituri și cheltuieli ale instituțiilor publice aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea sa, împărțirea pe capitole bugetare a bugetului alocat aparținând fiecărei unități în parte, cu atât mai mult cu cât autoritățile de sănătate publică sunt unități cu personalitate juridică, iar directorii acestora au calitatea de ordonatori de credite.
S-au mai invocat în susținerea acestei excepții și prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice cu modificările și completările ulterioare care în conformitate cu art. 21 alin. 2 instituie obligația ordonatorilor secundari de credite să repartizeze creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu, în condițiile legii ceea ce înseamnă în speță că pârâta Autoritatea de Sănătate Publică P are obligația de a repartiza bugetul alocat conform clasificației bugetare.
Sub un alt aspect pârâtul Ministerul Sănătății Publice a susținut că între acesta și reclamanți nu există raporturi de serviciu (de muncă) și pe cale de consecință el nu poate fi obligat la plata sumelor ce fac obiectul acțiunii.
Tot prin întâmpinare pârâtul Ministerul Sănătății Publice a solicitat introducerea în cauză pentru opozabilitate a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție care în situația admiterii acțiunii să fie obligat la virarea în contul celor două pârâte a sumelor solicitate de reclamanți.
Pârâta Autoritatea de Sănătate Publică Paf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în mod greșit reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe disp. CCM la nivel de ramură pentru perioada 2005-2007 în care se prevede acordarea primei de vacanță numai odată cu modificarea legislației, aceasta fiind suspendată în anul 2007 prin OUG 146/2007.
Totodată aceasta a susținut că legislația în vigoare nu prevede acordarea primelor de concediu de odihnă pentru personalul contractual al Autorității de Sănătate Publică, referirea reclamanților la disp. art.92 lit.f din CCM la nivel de unitate pentru perioada 2005-2007 nu are un suport legal întrucât, deși, prin acest articol s-a prevăzut expres acordarea primei de vacanță, tot prin acesta s-a instituit ca o condiție a acordării, obligativitatea identificării surselor de finanțare.
Pe linia susținerilor din întâmpinare pârâta Autoritatea de Sănătate Publică Pad epus la dosar copia CCM la nivel de unitate pentru perioada 2005-2007 și copia pentru aceeași perioadă.
Prin sentința civilă nr.780/1.04.2009 Tribunalul Prahovaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătății Publice ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Sănătății Publice ca neîntemeiată, iar pe fond, a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților primele de vacanță pe perioada 29.10.2005-29.10.2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății Publice aceasta este neîntemeiată deoarece CCM la nivel de ramură sanitară pe perioada 2005-2007 fost încheiat între Ministerul Sănătății Publice în calitate de autoritate națională în domeniul sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Salariați, prevăzându-se la art. 1 alin. 4 că "în sensul prezentului contract termenul de patron desemnează pe cel ce angajează", iar la alin.5 se arată că termenul de unitate desemnează Direcțiile d Sănătate Publică, instituțiile și centrele medicale, spitale și alte instituții care angajează personal medico-sanitar. Conform art.2 din același contract, el se aplică și produce efecte în toate unitățile sanitare indiferent de forma de organizare, de proveniența capitalului, modul de finanțare și de caracterul activității, de unde rezultă în mod indubitabil că aceasta se aplică și autorităților de sănătate publică care sunt în fapt, succesoarele în drepturi ale direcțiilor de sănătate publică.
Așadar, atâta vreme cât acest contract se aplică si salariaților din autoritățile de sănătate publică ce sunt fostele direcții de sănătate publică, Ministerul Sănătății Publice are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Sănătății Publice tribunalul a constatat că și aceasta este neîntemeiată, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților și nici raporturi de muncă cu aceștia, neputând avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere care la rândul lor, sunt ordonatori principali de credite cum este cazul Ministerului Sănătății Publice, și nici nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiindu-le alocate conform destinațiilor bugetare, în baza legii bugetului de stat.
Pe fondul cauzei instanța de fond a constatat că acțiunea reclamanților este întemeiată, deoarece CCM la nivel de unitate pe perioada 2005-2007 încheiat intre Ministerul Sănătății în calitate de autoritate națională în domeniul sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate în calitate de coordonator de servicii medicale și patronat prevede la art.2 că prevederile acestuia de aplică și produc efecte în toate unitățile sanitare indiferent de forma de organizare, de proveniența capitalului, de modul de finanțare și de caracterul activității și prin urmare rezultă că acesta se aplică și unităților de sănătate publică și salariaților acestora.
Conform art.49 alin.2 lit.c din CCM la nivel de ramură pe perioada 2001-2005 salariul personalului sanitar se compune si din prima de vacanță.
Aplicarea acestui CCM la nivel de ramura s-a prelungit prin actul adițional nr. 1729/28.96/2002.
În baza prevederilor CCM la nivel de ramură, la nivelul unității sanitare a fost încheiat CCM la nivel de unitate pentru perioada 2002-2003 care în art.45 alin. 2 prevede că, salariul personalului angajat în unitate se compune și din prima de vacanță.
Ulterior, în conținutul CCM la nivel de ramură cât și în CCM la nivel de unitate pe perioada 2005-2007 s-a regăsit acordarea acestui drept constând in prima de vacanță.
Din dispozițiile Codului Muncii și ale Legii nr.130/1996 cât și a CCM unic la nivel național rezultă că orice contract colectiv constituie izvor de drept și produce efecte față de angajatorii și salariații la care se referă.
Rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate ci și la nivel de ramură și la nivel național constă în asigurarea în mod unitar a drepturilor salariale a tuturor salariaților din întreaga țară sau din unitățile ce aparțin unei anumite ramuri a economiei.
Este adevărat că în CCM la nivel de ramură pe perioada 2005-2007 se stipulează în conținutul art.94 lit.f, că prima de vacanță se acorda odată cu modificarea legislației, însă această prevedere nu se regăsește și în conținutul art. 89 lit. h la CCM la nivel de unitate pe perioada 2005-2007.
În ipoteza în care pârâta ar fi apreciat că la încheierea CCM la nivel de unitate pe perioada 2005-2007 nu ar fi fost respectate clauzele referitoare la drepturile minimale, aceasta avea posibilitatea să solicite nulitatea absolută a clauzei.
Cum pârâta nu a făcut dovada că art.89 lit. h din CCM la nivel de unitate a fost modificat sau abrogat, se prezumă că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea disp. legale având putere de lege între părțile contractate.
A mai reținut tribunalul că prima de vacanță face parte din conținutul dreptului la muncă care nu poate fi restrâns în mod unilateral, iar suspendarea succesivă a acesteia afectează însăși substanța dreptului respectiv si contravine disp. art.53 din Constituția României, salariații fiind prejudiciați prin neacordarea acesteia.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății Publice, criticând-o ca netemeinică și nelegală, cu motivarea, în esență, că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu există raporturi directe între acesta și reclamanți.
Pe fond, s-a susținut că eronat s-a admis acțiunea, pe considerentul că prevederile pe anii 2005 -2007 ar fi aplicabile și Direcțiilor de Sănătate Publică, deoarece nu este prevăzut un asemenea drept pentru salariații acestora.
S-a mai susținut că dreptul la prima de vacanță nu face parte din drepturile prevăzute de constituție, astfel că nu poate fi invocat art.53 din Constituție.
Prin decizia civilă nr.2297 din data de 2 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, s-a respins ca nefondat recursul.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut în ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății Publice, că în mod corect instanța de fond a respins această excepție.
Astfel, CCM la nivel de ramură sanitară pe perioada 2005-2007 fost încheiat între Ministerul Sănătății Publice în calitate de autoritate națională în domeniul sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Salariați, prevăzându-se la art. 1 alin. 4 că "in sensul prezentului contract termenul de patron desemnează pe cel ce angajează", iar la alin. 5 se arată că termenul de unitate desemnează Direcțiile de Sănătate Publică, instituțiile și centrele medicale, spitale și alte instituții care angajează personal medico-sanitar.
Prin urmare, recurentul fiind parte semnatară a contactului invocat de reclamanți, clauzele lui îi sunt opozabile și are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Cu privire la fondul cauzei, instanța de control judiciar a reținut că potrivit art.2 din CCM la nivel de ramură sanitară pe perioada 2005-2007, el se aplică și produce efecte în toate unitățile sanitare indiferent de forma de organizare, de proveniența capitalului, modul de finanțare și de caracterul activității, de unde rezultă în mod indubitabil că aceasta se aplică și autorităților de sănătate publică care sunt in fapt, succesoarele în drepturi ale direcțiilor de sănătate publică.
Conform art.49 alin.2 lit. c din CCM la nivel de ramură pe perioada 2001-2005 salariul personalului sanitar se compune și din prima de vacanță.
Aplicarea acestui CCM la nivel de ramură s-a prelungit prin actul adițional nr.1729/28.96/2002.
În baza prevederilor CCM la nivel de ramură, la nivelul unității sanitare a fost încheiat CCM la nivel de unitate pentru perioada 2002-2003 care în art.45 alin. 2 prevede că, salariul personalului angajat în unitate se compune și din prima de vacanță.
Ulterior, în conținutul CCM la nivel de ramură cât și in CCM la nivel de unitate pe perioada 2005-2007 s-a regăsit acordarea acestui drept constând în prima de vacanță.
Codului Muncii și Legea nr.130/1996 cât și a CCM unic la nivel național stipulează că orice contract colectiv constituie izvor de drept și produce efecte față de angajatorii și salariații la care se referă.
În ipoteza în care pârâta s-ar fi apreciat că la încheierea CCM la nivel de unitate pe perioada 2005-2007 nu ar fi fost respectate clauzele referitoare la drepturile minimale, exista posibilitatea să se solicite nulitatea absolută a clauzei, situație ce nu s-a concretizat în fapt.
S-a mai apreciat de instanța de control judiciar că în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada că art. 89 lit. h din CCM la nivel de unitate a fost modificat sau abrogat, astfel că se prezumă că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și are putere de lege între părțile contractate.
De asemenea, instanța de control judiciar a mai reținut că în mod corect a reținut tribunalul și că prima de vacanță face parte din conținutul dreptului la muncă, fiind parte componentă a drepturilor salariale aferente prestării unei activități, drept care nu poate fi restrâns în mod unilateral, iar suspendarea succesivă a acesteia afectează însăși substanța dreptului respectiv și contravine disp. art.53 din Constituția României, salariații fiind prejudiciați prin neacordarea acesteia.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea Direcția de Sănătate Publică P, invocând dispozițiile art.317 și art.318 Cod procedură civilă.
A arătat contestatoarea, sub un prim aspect, că instanța de recurs, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze motivele de casare a sentinței civile nr.780/01.04.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Sub un al doilea aspect, contestatoarea a invocat existența unei greșeli materiale, învederând faptul că, această greșeală a fost săvârșită de către instanța de recurs datorită omiterii sau al confundării unor elemente și date materiale importante ale cauzei, fapt care a determinat soluția pronunțată în cauză.
Astfel, contestatoarea a arătat că în mod greșit reclamanții au apreciat că în dispozițiile CCM la nivel de ramură sanitară pentru perioada 2005-2007 se prevede obligativitatea angajatorului de a acorda prima de vacanță.
Art.94(2) prevede într-adevăr ce anume se include în noțiunea de " drepturi salariale ", fiind menționată la lit.f și prima de vacanță, însă cu specificarea mențiunii că se acordă odată cu modificarea legislației și cu indicarea sursei de finanțare.
A mai arătat contestatoarea că în speță nu erau aplicabile nici dispozițiile OG.nr.146/2007 și că până la această dată legislația în vigoare nu prevede acordarea primelor de concediu pentru personalul contractual al Direcției de Sănătate Publică.
Totodată, a mai învederat contestatoarea că nici în CCM la nivel de ramură sanitară pentru perioada 2005-2008, nu este prevăzută această obligație, fiind stipulat în mod expres că această primă se va acorda odată cu modificarea legislației.
Pentru aceste considerente, contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare formulată împotriva deciziei nr.2297/2.12.2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Curtea, examinând contestația formulată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și prin prisma dispozițiilor legale care au incidență în soluționarea cauzei, constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Din conținutul contestației formulate, rezultă că ea se întemeiază pe dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, întrucât contestatoarea invocă existența unei greșeli materiale și omisiunea de a examina motivele de casare a hotărârii, sens în care în mod greșit au fost invocate și dispozițiile art. 317 Cod procedură civilă.
Astfel, conform dispozițiilor art. 318 Cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
Însă, pentru a putea formula contestație în anulare sub acest aspect și pentru a invoca faptul că instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze toate motivele de casare sau modificare, trebuie ca partea să fi exercitat calea de atac a recursului. Or, în prezenta cauză, contestatoarea a avut calitatea de intimată în dosarul în care a fost pronunțată decizia contestată.
Sub un alt aspect, pentru a putea fi admisă o asemenea contestație în anulare, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură, să aibă legătură cu aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Or, prin prezenta contestație se readuc în discuție și sunt supuse reexaminării aspecte care țin de fondul dreptului și care au primit dezlegare prin decizia contestată.
Curtea reține că în realitate, se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, deci, o greșeală de judecată, ceea ce nu este admisibil în accepțiunea art.318 Cod procedură civilă care prevede în mod expres motivele pentru care o contestație poate fi primită.
Pentru aceste considerente și în conformitate cu dispozițiile art. 318 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea privește prezenta contestație în anulare ca inadmisibilă, urmând să o respingă.
Văzând și dispozițiile art. 274 alin.1 și 3 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea Direcția de Sănătate Publică P, cu sediul în P,-, județul P, împotriva deciziei civile nr.2297 din data de 2 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI, în contradictoriu cu intimații, cu domiciliul ales la Cabinet de avocatură, cu sediul în P, str.- -, -.9,.22, județul P, C, -, toți prin reprezentant, cu domiciliul ales la Cabinet de avocatură, cu sediul în P, str.- -, -.9,.22, județul P, Ministerul Sănătății Publice, cu sediul în B,--3, sector 1.
Obligă contestatoarea la 500 lei cheltuieli de judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 25 februarie 2010.
Președinte, JUDECĂTORI: Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
5 ex./ 15.03.2010
operator de date cu caracter personal;
număr notificare 3120/2006
Președinte:Traian LogojanJudecători:Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
