Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Sentința 4/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ

ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DOSAR NR-

SENTINȚA CIVILĂ NR. 4

Ședința publică din 27 ianuarie 2009

PREȘEDINTE: Mihail Decean Judecătoare Aurelia Schnepf Valentin

-: - -

ASISTENȚI JUDICIARI: -

- -

GREFIERĂ:

Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Suceava, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, părțile lipsesc.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care se văzând că s-a cerut judecarea în lipsă instanța rămâne în pronunțare.

CURTEA,

În deliberare constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr.13/59/05.01.2009, scutită de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin de Ministerul Finanțelor, Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Suceava, pentru a fi obligați să-i plătească despăgubirile care rezultă din salariul de bază brut lunar pe care îl primește în calitate de judecătoare și salariul de bază brut lunar pe care îl primesc procurorii încadrați la Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, începând cu data intrării în vigoare a G nr.27/2006 și până la zi, actualizate potrivit ratei inflației și în continuare până la eliminarea discriminării, precum și înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.

În motivarea acțiunii se arată următoarele:

" În fapt, prin Hotărârea nr. 185/22.07.2005, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că prevederile art.28 alin. 4 din nr.OUG 24/2004, modificată prin Legea nr. 501/2004 și ale art.24 din Legea 508/2004 au instituit o discriminare directă între noi, magistrații judecători și magistrații procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție () și a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (),

Legalitatea acestei hotărâri a fost recunoscută și prin Decizia nr. VI din 15.01.2007 pronunțată de, în Secțiile Unite, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, decizie care, potrivit art.329 alin. ultim Cod procedură civilă, este obligatorie pentru instanțele de judecată.

De aceea, în expunerea de motive preliminară din nr.OUG27/2006 s-a justificat necesitatea unei salarizări adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor, măsură prevăzută și în Capitolul VIpct. 33din "Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007", având ca termen de finalizare luna decembrie 2005. Obiectivul menționat a vizat eliminarea tuturor inegalităților existente în sistemul de salarizare a magistraților, determinat de acordarea unor sporuri numai în favoarea unor procurori și judecători în detrimentul altora.

Noua modalitate de salarizare, concretizată inițial prin adoptarea nr.OUG27/2006 și apoi prin emiterea Legii nr.45/2007, în loc să înlăture această discriminare directă, o adâncește și mai mult, prin stabilirea unui coeficient de ierarhizare superior în favoarea magistraților procurori din structurile menționate, deși are ca obiectiv principal eliminarea oricărei forme de discriminare în ceea ce privește modalitatea de acordare a drepturilor salariale cuvenite magistraților.

Astfel, deși actualul sistem de salarizare trebuia să dea eficiență corespunzătoare prevederilor art. 2 din nr.OUG 27/2006 aprobată, completată și modificată prin Legea nr. 45/2007 în sensul că "salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți se stabilesc, ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal", actele normative criticate sporesc nejustificat importanța și calitatea activității desfășurate de procurorii din cadrul și a prin salarizarea acestora potrivit criteriilor 6-13 de la lit. A din Anexa I la acestea, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii.

Această grilă de salarizare stabilește în favoarea categoriei de salariați menționată un coeficient de multiplicare cuprins între19-23,în timp ce judecătorul care judecă în primă instanță este salarizat cu un coeficient de multiplicare de doar 13,5. Diferența importantă nu este motivată în nici un fel cu obiectivitate, dacă se are în vedere faptul că potrivit art. I 1 alin. 2 din nr.OUG 27/2006, procurorii din cadrul acestor structuri beneficiază în plus "și de drepturile stabilite expres pentru aceștia, prin alte acte normative".

Este afectat astfel însuși principiul unității procesului, întrucât se recunoaște urmăririi penale superioritatea în raport cu judecata.

Acordarea unei importanțe vădit superioare activității desfășurată de procurorii din cadrul și, raportat la activitatea desfășurată de judecători, este nejustificată și nu reprezintă o metodă adecvată de atingere a scopului legitim urmărit și anume " reducerea fenomenului de corupție ".

Ori, "necesitatea intensificării neîntârziate a reducerii fenomenului de corupție", se asigură nu numai prin activitatea de urmărire penală, deoarece judecata este cea care finalizează și stopează fenomenul infracțional de criminalitate organizată, terorism sau de corupție. Instituirea unor criterii diferite de salarizare în situația în care activitatea de urmărire penală nu este superioară judecății, au fost impuse numai cu scopul de a plasa categoria profesională a judecătorilor într-o situație discriminatorie față de procurorii T și, având ca efect direct, restrângerea dreptului ".la un salariu egal pentru muncă egală", contrar art. I alin. 2 lit. i din nr.OUG 137/2000, completată ș modificată.

În această situație, este firesc ca atât magistrații procurori care efectuează urmărirea penală, cât și magistrații judecători, să aibă același nivel de salarizare.

În ceea ce îi privește pe procurorii din cadrul și, este de observat că, pentru ei există o excepțielipsităde orice fundament deoarece, deși instrumentează în mod curent cauze a căror competență de soluționare în fond revine tribunalului și judecătoriei, au același nivel de salarizare ca și procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă, contravenind astfel criteriilorprevăzute deart. 73 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor - inclusiv drepturile salariale prevăzute la art. 74 - se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea și complexitatea funcției de judecător și procuror, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru aceste funcții și urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora.

Or, potrivit art. I 1 alin. I din nr.OUG 27/2006, procurorii din cadrul și sunt salarizați numai în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii, indiferent de gradul profesional deținut, în condițiile în care, potrivit art.43 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, promovarea judecătorilor și procurorilor la instanțele și parchetele ierarhic superioare se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente.

În această situație, eludând criteriile reținute prin art. 2 din U G nr. 27/2006, amintite mai înainte, și anume: "locul", "rolul", "răspunderea" "complexitatea", "riscurile funcției", "incompatibilitățile și interdicțiile" prevederile legale instituite prin art. I 1 alin. I și 2 raportate la art. 2 și 3 din acest act normativ, care a fost aprobat, completat și modificat prin Legea nr. 45/2007, nurespectănicigaranțiileoferite de dreptul european prin art. 5-6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitoare la noțiunea de "instanță independentă", judecător" "tribunal", continuând tratamentul discriminator între magistrați - respectiv între cei incluși în structurile și și cei aflați la judecătorii, tribunale, curți de apel, precum și la parchetele de pe lângă acestea - instituit de art. 28 alin. 4 din nr.OUG24/2004, modificată prin Legea nr. 601/2004, și de art. 24 din Legea nr. 508/2004. Sunt astfel încălcate și dispozițiile Legii fundamentale, care prin art. 126 alin. I statuează că "Justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege".

Considerăm că deși scopul urmărit - reducerea neîntârziată a fenomenului de corupție - este legitim, metoda de atingere a acestuia nu este una adecvată. Invocăm în acest sens și practica Curții Constituționale, care în considerentele Deciziei nr. 20/02.02.2000 a reținut jurisprudența îndelungată a Curții Europene a Drepturilor Omului (cazul Markx contra Belgiei, 1979) ce statuează că "în aplicarea prevederilor art.14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă", iar prin decizia nr. 1/08.02.1994 a stabilit că "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice".

Tot astfel, prin Decizia nr.135/05.11.1996 Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (acquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

Curtea de Justiție a Comunității Europene a reținut în hotărârea din 3 martie 2008 ( Cauzele conexate C-383/06 și C-385/06 ) că "este de

competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național", iar în exercitarea acestui rol, ca prim judecător convențional și comunitar, prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului ( Blocul de convenționalitate ), la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, poate înlătura dispozițiile unei legi (în speță legea contenciosului administrativ ), reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În susținerea temeiniciei pretențiilor noastre mai arătăm că sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a -a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, discriminarea rezultă din interpretarea art. 2 alin. 1 - 3, art.6 din OUG nr. 137/2000, întrucât a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a subsemnaților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția Europeană Privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art. 20, art. 16 alin.1, art. 53 și art. 41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.

Potrivit art.16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege".

Acțiunea reclamantei este întemeiată și urmează să fie admisă pentru motivele care vor fi arătate mai jos.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (acquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe,tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.

Prin G nr. 27/2006, intrată în vigoare la 01.04.2006, a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Prin art.11 alin.1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente, ele intercondiționându-se reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004).

De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004) și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite;- spre exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari și judecătorilor, potrivit art.11 alin. 2 și 3 și art.16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa la ordonanță; însă toți aceștia, care dețin o funcție judiciară, de judecător, procuror sau asistent judiciar, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani, pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din Anexa OUG nr. 27/2006.

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii, care sunt nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din și a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime în magistratură, necesară accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul salarizării procurorilor Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ei dispunând de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, sub aspectul criteriilor de salarizare, s-a instituit un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemaifiind respectate criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului salarizat prin OUG nr. 27/2006 este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) se recunoaște această salarizare majorată, ignorându-se vechi-mea minimă în specialitate necesară pentru acest nivel.

În plus, cei mai mulți dintre procurorii din cadrul și nu funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ci în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența judecării cauzelor în dosarele penale de competența acestor structuri teritoriale DNA și DIICOT, revine de regulă în primă instanță tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr. 43/2002 și art.1 din Legea nr. 508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin.11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) și care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalți magistrați salarizați în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură cu procurii din și CO.

În acest sens, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Civile și Politice și al art. 14 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".

Deci, Instanța Supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism), ori doar în includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri, pe scara ierarhiei, corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine tuturor magistraților, judecători și procurori, salarizați în baza G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare a acestora, în funcție de apartenența la o anumită unitate din sistemul justiției și de locul de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, discriminarea rezultă din interpretarea art. 2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin.1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a subsemnatului rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;

art.7 din Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție;

art.14 din Convenția Europeană Privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, care interzic discriminările;

art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă;

art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări;

art. 20, art.16 alin.1, art. 53 și art. 41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art. 2 al. 1 G nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii injuste de diferențiere a personalului salarizat în baza G nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de salarizarea procurorilor din și CO.

Potrivit art. 2 pct.1 și art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art. 2 pct. 2 dinConvenția Organizației Internaționale a nr. 111(1958) privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei,prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superi-oară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, fie de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ sau penale, dar nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora dintre judecători față de ceilalți, după natura cauzelor la a căror judecare participă. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă, întreg personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr. 27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Pe de altă parte, este total incorect și injust să se considere că procurorii care instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole "mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr. 10/2001 și cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, un conflict de muncă, privind legalitatea unei greve generale, etc.

Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între o cauză privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară, cu prejudicii foarte mari sau chiar inestimabile în cazul suprimării vieții unui om.

Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar, cum sunt judecătorii, este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei lor, a familiilor acestora și a bunurilor din proprietatea lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă, ea vizând tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebit de grave, litigiile patrimoniale cu valori foarte ridicate etc. împrejurări care pot atrage, ceea ce adeseori se întâmplă, un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care îndeplinesc activități judiciare, cum sunt și judecătorii și judecătoarele.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care sunt judecate anterior de instanțele de fond sau apel au un grad de complexitate sporit, față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor la un salariu egal pentru muncă egală, fără nici o discriminare; munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) neputând fi considerată ca superi-oară celei depuse de restul personalului salarizat în baza G nr. 27/2006.

Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Civile și Politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare) doar unor categorii de personal, a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța va aplica, prin analogie, prevederile art. 11 alin.1 din G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil interzice instanței să invoce lacuna legislativă.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Or, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil.

În speță, solidaritatea pasivă izvorăște din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr. 27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (în principal și secundar) drept credite salariale, una și aceeași sumă bănească, în categoria căreia intră și despăgubirile solicitate în prezenta acțiune.

Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatorii de credite.

În cauza contra României, la 06.12. 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) s-a pronunțat constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Conventie, combinat cu articolul 14.

n fapt, reclamantul s-a plâns împotriva refuzului autorităților române de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuată în timpul serviciului militar, cât și împotriva faptului că este victima unei discriminari, avand în vedere că situația sa este similară celei în care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne si înalta Curte de Casatie si Justiție le-au recunoscut aceste drepturi. În plus, fată de jurisprudența divergentă a instantelor în această materie, reclamantul a invocat și încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securitații raporturilor juridice, precum si sub aspectul independenței și imparțiali-tății instanțelor;

în această cauză, CEDO a constat că la data judecării cauzei, în anul 2004, existat o jurisprudență neunitară în aplicarea Legii nr. 309/2002, atât la nivel național cat și la nivelul Instanței Supreme, reamintind că, deși divergențele de jurisprudență sunt inerente oricarui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții;

astfel, instanța europeană a statuat că divergentele de jurisprudență s-au datorat Instanței Supreme naționale, iar faptul ca aceste divergențe existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului sigurantei raporturilor civile, care reprezinta unul din elementele fundamentale ale statului de drept;

sub aspectul independenței și imparțialitatii instanțelor, Curtea a considerat ca nu este necesar să examineze dacă în cauză a existat încălcarea articolului 6 din Convenție;

în plus, CEDO văzând că în alte cauze similare Instanța Suprema a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea o speranță legitimă de a obține recunoasterea creanței sale. În concluzie, față de divergențele din jurisprudență existente la nivelul Instantei Supreme, și subliniind că articolul 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ (Engel și alții Olanda, 8 iunie 1976,Rasmussen Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat și încalcarea articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție.

În prezenta cauză situația se prezintă asemănător, neacordarea subsemnatului a diferențelor salariale pretin-se instituind un tratament inegal și discriminatoriu, în raport de reclamanții judecători sau procurori din țară, care au câștigat procesele cu obiect similar celui de față, prin hotărâri judecătorești definitive - titluri executorii de drept, -cum sunt: Sentința civilă nr. 1192 din 21.09.2007 și Sentința civilă nr. 1381 din 02.11.2007 ale Tribunalului Prahova, Sentința civilă nr. 616/2008 a Tribunalului C-S, Sentința civilă nr. 335/2008 a Tribunalului Cluj și Sentința civilă nr.1565/2007 a Tribunalului Mureș ).

n ce privește actualizarea prejudiciului suferit, potrivit cu indicele de inflație, conform art.1082 din Codul civil și art.161 alin. 4 din Codul muncii, debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica împrejurarea că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.

În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminării reclamate în speța de față, în care nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea creanțelor pretinse nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese care i se datorează creditorului cuprind în genere pierderea care a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsit (damnum emergens lucrum cessans), ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu, devalorizare care intră în conținutul principiului reparației integrale a prejudiciului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite acțiunea reclamantei, cu domiciliul procedural ales în T, - -, nr. 2, jud. T, împotriva pârâților Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților,- ambii pârâți având sediul în B,-, sector 5, Curtea de APEL TIMIȘOARA, cu sediul în P-ța - -, nr. 2, jud. T și Tribunalul Suceava, cu sediul în S,-, jud. S, astfel:

Obligă pe pârâți să-i plătească reclamantei despăgubirile reprezentând drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în anexa 1, lit. A, punctele 6-9 ale nr.OUG 27/2006, corespunzător funcției reclamantei, începând cu data de 10.04.2006, actualizate potrivit coeficientului de inflație și în continuare până la încetarea stării de discriminare;

Obligă pe pârâta Curtea de APEL TIMIȘOARA să facă mențiunile corespun-zătoare conform acestei sentințe, în carnetul de muncă al reclamantei.

Sentința este definitivă și executorie de drept.

Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 27 ianuarie 2009.

PREȘEDINTE, -,

- - - -

ASISTENȚI JUDICIARI: -

- -

GREFIERĂ,

Red. /20.02.2009

Tehnored. /2 ex/02.03.2009

Președinte:Mihail Decean Judecătoare Aurelia Schnepf Valentin
Judecători:Mihail Decean Judecătoare Aurelia Schnepf Valentin

Vezi şi alte speţe de drept civil:

    Comentarii despre Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Sentința 4/2009. Curtea de Apel Timisoara