Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 422/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 422/R-CM
Ședința publică din 04 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și pârâtul- chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR cu sediul ales -la împotriva sentinței civile nr. 183/F- CM din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentul- pârât - chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR cu sediul ales -la V prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar și intimatul- pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurentul- pârât MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, intimații - reclamanți
, și și intimații - pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA și DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente susțin că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentanta recurentei -parte chemată în garanție, având cuvântul susține pe larg recursul așa cum a fost motivat în scris și solicită admiterea lui, modificarea sentinței și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei unități.
În subsidiar solicită admiterea recursului declarat, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Reprezentantul pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, având cuvântul solicită admiterea recursului declarat, modificarea hotărârii instanței de fond și respingerea acțiunii.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor solicită respingerea acestuia ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că, prin acțiunea înregistrată la data de 9.05.2008, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor - și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, pentru a fi obligați la plata sporului de confidențialitate de 15%, începând cu luna mai 2005 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizat la data plății efective; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor.
În motivarea acțiunii s-a arătat că în perioada mai 2005 - iulie 2005, a lucrat ca procuror la V, iar și ca grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în perioada mai 2005 - 31.12.2005.
În scopul asigurării confidențialității informațiilor clasificate au fost edictate mai multe acte normative, menite să confere salariaților care gestionează astfel de informații, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la aceste informații, făcându-se referire la art.3 din Legea 444/2006.
Aceste sporuri sunt prevăzute de articolul unic, pct.1 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și de art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, acte normative care prevăd un spor de până la 15% pentru asigurarea confidențialității informațiilor clasificate.
Sporul de confidențialitate este prevăzut și de dispozițiile art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, precum și de dispozițiile OG nr.19/2006.
S-a arătat de către reclamanți că însăși nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede în art.30 alin.3 acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% pentru personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Deși grefierii, conform art.78 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care i-au cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, sunt discriminați, deoarece nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității, făcându-se referire și la disp.art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.21 alin.1 din nr.OG137/2000, precum și la dispozițiile art.16 din Constituția României.
Prin întâmpinarea de la filele 39-47 dosar, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă pentru perioada 1.05.2005 - 8.05.2005 și ca inadmisibilă pentru restul perioadei.
Pârâtul a invocat în primul rând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea și declinarea competenței la Curtea de Apel Pitești, în baza dispozițiile art.1 din nr.OUG75/11.06.2008.
De asemenea, s-a invocat și excepția prescripției reclamanților pentru perioada 1.05.2004 - 8.05.2005, având în vedere data introducerii acțiunii, precum și dispozițiile art.1 alin.1 coroborate cu art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
În altă ordine de idei s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, susținându-se că prin admiterea acestei cereri, instanța ar adăuga la lege.
S-a arătat că actul normativ pe care și-au întemeiat pretențiile reclamanții a intrat în vigoare începând cu 1.02.2006, iar sporul de 15% este prevăzut de nr.OG19/2006 doar pentru anumite categorii de salariați, reclamanții nenumărându-se printre aceștia.
Pe de altă parte, neacordarea sporului de confidențialitate nu echivalează cu discriminarea.
Prin cererea de la filele 48-50 dosar, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a fi obligat să includă alocarea sumelor solicitate de reclamanți, prin adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului, fiind întrunite condițiile prevăzute de art.60-63 Cod procedură civilă.
Prin încheierea nr.84/30.06.2008 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la Curtea de Apel Pitești, dosarul fiind înregistrat la data de 10.07.2008.
Prin întâmpinarea de la filele 77-78 dosar, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vas olicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, arătând că între reclamanți și acesta nu există raporturi de muncă.
Pârâtul are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 a finanțelor publice, ordonatorul principal de credite al reclamanților fiind Ministerul Justiției.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătându-se că sporul de confidențialitate de 15% este recunoscut numai anumitor categorii de funcționari publici, prin reglementări legale, iar reclamanții nu fac parte din asemenea categorii.
S-a menționat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.2 din nr.OG137/2000, modificată și completată prin nr.OG77/2003, aprobată prin Legea nr.27/2004, arătându-se că acordarea sporului de confidențialitate numai pentru anumite categorii profesionale nu constituie o discriminare, așa cum este definită discriminarea în Legea pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.
Pe de altă parte, instanța și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, în situația în care s-ar admite acțiunea de față.
Prin concluziile scrise aflate la filele 79-80, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteștia solicitat respingerea cererii ca prescrisă, pentru perioada 1.05.2005-8.05.2005 și ca neîntemeiată în rest.
Curtea de Apel Pitești, prin sentința civilă nr.183/F-CM/12.11.2008, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și să plătească acestora sporul de 15% confidențialitate pe următoarele perioade: mai 2005-iulie 2005 pentru reclamanții și și mai 2005-31.12.2005 pentru reclamanta, sume actualizate la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor.
Pentru a pronunța această sentință curtea a reținut următoarele:
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, potrivit art.137 Cod procedură civilă, curtea constată următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de către acesta, este neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.
Potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Vâlcea, invocată prin întâmpinare de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a rămas fără obiect și respinsă ca atare, având în vedere încheierea nr.84/30.06.2008 prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea cauzei la Curtea de Apel Pitești competentă în soluționarea cauzei.
Excepția prescripției acțiunii pentru perioada 1.05.2005 - 8.05.2005, este întemeiată, fiind admisă ca atare, în sensul de a se acorda sporul de confidențialitate, începând cu data de 9 mai 2005, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la 9 mai 2008, precum și dispozițiile art.1 alin.1 coroborate cu art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, care prevăd termenul de trei ani în care poate fi formulată o astfel de acțiune.
Drept urmare, acțiunea reclamanților a fost admisă în parte, acordându-se aceste drepturi începând cu data de 9.05.2005.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. Ei sunt încadrați ca personal auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
În calitate de personal auxiliar de specialitate le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Instanța a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice V și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin recursul său, Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vac riticat sentința pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă arătând următoarele:
- instanța de fond nu a motivat în nici un fel și nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului, invocată prin întâmpinare, prin care s-a arătat că între părți nu există raporturi juridice de serviciu, reclamanții nefiind angajați ai recurentului, având calitatea de procuror, respectiv grefieri;
- pârâtul Ministerul Public are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, acesta fiind aprobat prin lege organică de puterea legislativă;
- pe fondul cauzei se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece reclamanții nu solicită aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate;
- potrivit dispozițiilor Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr.328/24.08.2005, procurorii au obligația de a păstra și respecta confidențialitatea lucrărilor și informațiilor pe care le-au obținut în calitatea lor și legea nu prevede un spor pentru aceasta, iar nerespectarea acestor obligații este sancționată disciplinar prin Legea nr.303/2004.
Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 și respectiv 3041Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.2 al.1 și al.11, precum și a dispozițiilor art.27 din nr.OG137/2000 care lăsau posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, astfel că instanțele trebuie să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie;
- în mod nelegal a fost admisă acțiunea reclamanților în considerarea faptului că aceștia au fost discriminați de prevederile Legii nr.446/2006 și ale Legii nr.230/2005 - privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002 și prin adăugarea la textul Legii nr.303/2004, Legii nr.567/2004, nr.OUG27/2006 și nr.OUG8/2007.
Reclamanții au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art.3 din Legea nr.446/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 începând cu anul 2005, deși actul normativ invocat era în vigoare începând cu 01.02.2006, încălcându-se principiul neretroactivității, iar reclamanții nu sunt nici militari activi și nici funcționari publici cu statut special;
- instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, deși angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar Legea bugetului de stat nr.388/2007 nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale, situație în care s-a stabilit în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă;
- capătul de cerere privind efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă trebuia respins deoarece singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, iar sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară și nu se includ în aceasta.
În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.
Recursurile sunt nefondate.
Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prima critică privind nemotivarea și nepronunțarea instanței asupra lipsei calității procesuale pasive a recurentului, excepție ridicată prin întâmpinarea formulată în cauză, este nefondată pentru că, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra acestei excepții, reținând că aceasta este neîntemeiată.
Referitor la respingerea acestei excepții trebuie reținut că față de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererile având ca obiect alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister, în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a recurentului.
În același timp trebuie avute în vedere și dispozițiile art.131 al.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Parchetul General și unitățile subordonate acestuia sunt în imposibilitate de a plăti drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Și critica formulată de recurent pe fondul cauzei, întemeiată tot pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este nefondată pentru că, instanța de judecată este singura în măsură să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit și prin normele internaționale.
Trebuie adăugat și faptul că, reglementarea răspunderii disciplinare pentru încălcarea obligațiilor profesionale ce le revin, nu poate conduce la concluzia neacordării sporului în litigiu, în condițiile în care, în unitățile bugetare, obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut dreptul corelativ de natură salarială, reprezentat de sporul de 15%.
Recursul formulat de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prima critică, privind declararea neconstituționalității dispozițiilor art.2 al.1 și 11 și art.27 din nr.OG137/2000, este nefondată pentru că, deși aceste dispoziții nu mai pot fi aplicate în speță, așa cum a reținut și instanța de fond, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În aceste condiții, atât dispozițiile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și cele ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au prioritate față de reglementările interne.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins atât de mult dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, încât aceste dispoziții au ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
De altfel, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene, care consacră principiul remunerației egale pentru muncă egală, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, impunându-se autorităților publice.
În acest sens, instanța internațională a stabilit că principiul remunerării egale consacrat de acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, mai ales în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
A doua critică din recurs este nefondată în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamanți constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente deoarece, dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică, fiind nulă absolut.
Mai mult, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanților, aceștia ar fi prejudiciați deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 al.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 al.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 al.1 din nr.OG6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007, iar față de primele patru acte normative menționate, în vigoare la data formulării acțiunii reclamanților, nu se poate reține că prin sentința recurată s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
La acest moment, unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie profesională.
Trebuie menționat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Și critica privind acordarea greșită a drepturilor actualizate cu rata inflației este nefondată față de dispozițiile art.161 al.4 Codul muncii, impunându-se acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective tocmai pentru repararea prejudiciilor produse reclamanților, actualizarea cu indicele de inflație justificându-se prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și momentul la care aceste sume de bani au intrat în patrimoniul reclamanților.
Și ultima critică din recurs, privind efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă, este nefondată față de dispozițiile art.155 din Codul muncii, potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, astfel că și sporul acordat prin sentința recurată este inclus în salariu, existând obligația legală de menționare a acestuia în carnetele de muncă.
Examinând cauza sub toate aspectele, potrivit art.3041Cod procedură civilă, se constată că nu există alte cauze de modificare sau casare a sentinței recurate.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă va respinge ca nefondate recursurile de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.183/F- CM/12.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/27.03.2009.
Jud.fond:.
-.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
