Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 4679/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1888/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4679/
Ședința Publică din data de 23 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1883 din data de 21.11.2007, pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți Tribunalul Teleorman și Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării citat în calitate de expert - având ca obiect "drepturi bănești - spor 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, intimata-reclamantă, intimații-pârâți Tribunalul Teleorman și Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării citat în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză, recurenții-pârâți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea, constatând că în cauză recurenții-pârâți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1883/21.11.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării invocată de acesta și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantei față de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
A obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Teleorman să plătească reclamantei sporul de 50 % din salariul de bază lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sume ce vor fi actualizate începând cu momentul în care trebuiau plătite drepturile, până la momentul achitării lor efective, pentru perioada 01.09.2004 - la zi.
A respins, ca nefondată, cererea de acordare a sporului de 50 % formulată de reclamantă pentru viitor.
În considerente a reținut că reclamanta își desfășoară activitatea în cadrul Judecătoriei de Vede, în calitatea de judecător.
Prin cererea de față, reclamanta solicită acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, pe perioada 01.09.2004 la zi.
Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, motivat prin aceea că citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca pârât, nu poate fi făcută, având în vedere că această instituție fost creată pentru a constata faptele de discriminare săvârșite pe teritoriul României. Ca atare, acest organism funcționează în calitate de expert și nu poate fi citat în calitate de pârât.
Instanța a mai constatat că drepturile salariale pretinse de reclamantă au fost acordate în temeiul unei legi organice, astfel cum este Legea nr. 50/1996 (conform dispozițiilor art. 72 pct.3, lit. h ș; 1) din Constituția României la acea dată), iar OG nr. 83/2000, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 este o ordonanță ordinară, emisă cu încălcarea art. 114 alin. 1 din Constituția menționată, deoarece a reglementat domenii care nu pot face decât obiectul legilor organice.
Fiind dată cu depășirea domeniului de reglementare și afectarea domeniului rezervat legii organice, contravenind art. 72 lit. h) și 1) și art. 114 din Constituția în vigoare la acea dată, OG nr. 83/2000 este neconstituțională.
Faptul că OG nr. 83/2000 a fost ulterior adoptată prin Legea nr. 334/2001, votată conform art. 74 alin. 2 din Constituția în vigoare la acea dată, deci ca lege ordinară, nu schimbă lucrurile, întrucât caracterul neconstituțional s-a menținut, prin lege ordinară neputând fi modificată o lege organică ( Legea nr. 50/1996) și nici o ordonanță de urgență.
Pe de altă parte, controlul de constituționalitate nu mai poate fi exercitat, sub aspectul abrogării neconstituționale a art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin OG nr. 83/2000, întrucât aceasta din urmă a fost abrogată prin art. 50 din OUG nr. 177/2002.
Potrivit Deciziei nr. 398/2005 a Curții Constituționale "în cazul de neconformitate cu dispozițiile constituției,a legilor și ordonanțelor abrogate, cauzatoare de prejudicii, sunt competente să se pronunțe instanțele".
În consecință, față de dispozițiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 a Curții Constituționale, de considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 sunt neconstituționale, aceasta din urmă rămânând în vigoare, iar sporul de 50% trebuia acordat în continuare.
Sub aspectul caracterului discriminatoriu al abrogării art. 47 din Legea nr. 50/1996, invocat de reclamanți, instanța a reținut că și acesta este întemeiat pentru considerente ce urmează:
Printr-o serie de acte normative privitoare la salarizarea personalului bugetar din România este reglementată acordarea unor sporuri de risc sau suprasolicitare neuropsihică unor largi categorii socio-profesionale; 16-50% personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică, siguranță națională (Legea nr.138/1999), funcționarilor publici din sistemul penitenciarelor (OG nr. 64/2006), 16-50% pentru polițiști (OG nr. 38/2003), 30% pentru personalul din serviciile de probațiune (Legea nr. 327/2006), personalului didactic (Legea nr.128/1997), personalului din administrația centrală a și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare, care beneficiază de un spor de 25% din salariul în valută
Față de aceasta, exceptarea magistraților și personalului auxiliar de specialitate este evident discriminatorie, astfel cum este definit acest concept de dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 137/2000. De altfel, discriminarea ca urmare a abrogării art. 47 din Legea nr. 50/1990 contravine și altor acte normative, cum ar fi art. 14 din Convenția Europeană a Drepturi Omului, art. 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Pe de altă parte, instanța a reținut că elementele de risc și suprasolicitare neuropsihică inerente profesiei reclamanților, avute în vedere de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 - abrogată nu s-au micșorat, ci s-au acutizat urmare a unei activități legislative intense, determinate de reforma justiției și aderarea la UE.
Așadar, față de considerentele expuse, instanța a constatat că abrogarea art. 47 din Legea nr.50/1996 prin OG nr. 83/2000, este neconstituțională și discriminatorie și că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 care conferă reclamanților dreptul la sporul de risc și suprasolicitare, a rămas în vigoare.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice T, căile de atac fiind înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, ulterior, reînregistrate sub nr-.
În susținerea recursului Ministerul Justiției a arătat că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În acest sens, recurentul solicită instanței să constatate că interpretarea dată în cauză de către prima instanță, prin care s-a constatat că nu poate produce efecte abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 intervenită prin efectul nr.OG 83/2000, întrucât ar contraveni dispozițiilor legale privind tehnica legislativă, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept salarial pe care legiuitorul a înțeles să îl abroge expres.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația in vigoare, arogându-si atribuții de legiferare și cenzurând soluția legiuitorului.
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea
greșită a legii.
Astfel cum a arătat și prin întâmpinare și a fost reținut de către prima instanță, art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a fost abrogat expres prin nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din -, intrată în vigoare la - și aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Față de motivarea primei instanțe, potrivit căreia abrogarea nu poate produce efecte, întrucât nr.OG 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr. 50/1996, a solicitat să se constate că această ordonanță a fost emisă în temeiul prevederilor art. 107 alin. 1 și 3 din Constituția României, forma în vigoare la acea dată, și ale art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Potrivit art. 114 alin. 1 din Legea fundamentală, Parlamentul putea adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Recurentul a învederat că nr.OG 83/2000 nu a vizat niciunul dintre domeniile rezervate legii organice, expres stabilite de legea supremă,întrucât salarizarea și alte drepturi ale personalului din sistemul autorității judecătorești nu sunt incluse în domeniul legii organice, delimitat extrem de clar de art. 72 din Constituția României, forma în vigoare la acea dată.
Mai mult, temeiul constituțional reținut de Tribunal, respectiv art. 72 pct. 3 lit. h) din Constituția României se referă la "organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi", recurentul învederând că acest text nu este incident în speță.
În încercarea de a urma mai departe raționamentul pe care, aparent, s-a bazat prima instanță, a arătat că nr.OG 83/2000 nu a avut ca obiect niciunul dintre domeniile rezervate legii organice, expres stabilite de legea supremă-funcționarea anumitor instituții centrale cu atribuții în domeniul justiției (art. 72 pct. 3 lit. h) din Constituția României în forma de la momentul adoptării nr.OG 83/2000 sau art. 72 pct. 3 lit. I) în forma actuală, pe de o parte, și un act normativ special de salarizare a personalului din autoritatea judecătorească, cum este Legea nr. 50/1996, pe de altă parte.
Art. 107 alin. 3 din Constituția României prevedea că "ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta", iar la art. 1 lit. g) pct. 1 din Legea nr. 125/2000 se prevedea că guvernul era abilitat ca, de la data intrării în vigoare a legii de abilitare și până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în mai multe domenii, printre care și "modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată". Ulterior, nr.OG 83/2000 a fost aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001.
Dacă se are în vedere și procedura de adoptare atât a Legii nr. 50/1996 cât și a Legii nr. 334/2001, se observă mențiunea că ambele acte normative au fost adoptate cu respectarea art. 74 alin. 2 din Constituția României, în forma în vigoare la acea dată, legiuitorul indicând astfel că este vorba de legi ordinare.
Mai mult, recurentul solicită instanței să observe că sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică nu a existat reglementat în forma inițială a Legii nr. 50/1996, ci a fost introdus prima oară doar pentru magistrați, sub forma unui nou art. 421, în temeiul art. 32, pct.1 din nr.OG 9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, deci în temeiul unei ordonanțe simple de guvern.
Ulterior, cuprinsul noului art. 421introdus în Legea nr. 50/1996 a fost modificat prin nr.OG 56/1997, tot o ordonanță simplă, și în final acordarea sporului și pentru personalul auxiliar al instanțelor s-a făcut în temeiul legii de aprobare, nr. 104/1999, lege ordinară.
În aceste condiții, recurentul solicită instanței să aprecieze că referirile pe care Tribunalul le face la caracterul de lege organică
a Legii nr. 50/1996 și la data recunoașterii prin lege a dreptului în discuție, respectiv în anul 1996, nu denotă decât ignorarea voită ori necunoașterea dispozițiilor legale citate mai sus.
Instanța a omis însă să rețină un element evident, esențial și extrem de cunoscut, anume că prin nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001, s-a realizat un nou sistem de salarizare "prin stabilirea de indemnizații lunare pe funcții, în raport de nivelul instanțelor și parchetelor, precum și cu vechimea în magistratură prevăzută de Legea 92/1992, ca formă unică de remunerare a activității acestora." În acest sens normativ, tot din expunerea de motive la nr.OG 83/2000 "în ordonanță se prevede abrogarea tuturor indemnizațiilor și sporurilor de care beneficiază în prezent magistrații." "Prin nr.OUG134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești s-a prevăzut ca Ministerul Justiției să elaboreze un proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorității judecătorești cu prevederile Legii 154/1998, cu modificările si completările ulterioare.
Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar si a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a stabilit noi principii de salarizare care au la bază valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială, valorile de referință sectorială și grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază.
"Ordonanța reglementează ca salarizarea magistraților să se realizeze prin stabilirea unor indemnizații lunare pe funcții, în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor, precum și cu vechimea în magistratură prevăzută de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, ca formă unică de remunerare a activității acestora. În acest sens, în ordonanță se prevede abrogarea tuturor indemnizațiilor și sporurilor de care beneficiază în prezent magistrații".
"Pentru celelalte funcții din unitățile autorității judecătorești - personal auxiliar de specialitate, s-au prevăzut grile de intervale, în coeficientul de multiplicare minim fiind inclus sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și care se propune a fi abrogat.
Prin reglementarea noului sistem de salarizare prin Legea nr. 154/1998 s-a realizat posibilitatea unor majorări a salariilor personalului din sectorul bugetar, în limita fondurilor bugetare aprobate ordonatorilor de credite."
Tot Tribunalul a refuzat să vadă că finalitatea acestor modificări legislative nu a fost în niciun caz diminuarea drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiției.
Dimpotrivă, se observă că s-a realizat un sistem de salarizare bazat pe noi principii care au la bază grila de intervale pentru stabilirea indemnizațiilor, valoarea de referință sectorială, coeficientul de multiplicare, aceste din urmă elemente de determinare a veniturilor salariale fiind majorate substanțial la momentul respectiv, astfel că, deși s-a procedat la abrogarea unor sporuri calculate la salariul de bază, consecința fiind firesc aceea de a nu mai fi regăsite explicit în legea de salarizare, totuși cuantumul remunerației magistraților și personalului auxiliar de specialitate s-a majorat.
Despre problema discriminării din perspectiva nr.OG 137/2000 s-a discutat în nenumărate rânduri, iar Ministerul Justiției și-a afirmat și fundamentat în mod constant poziția sa în sensul că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Actul normativ invocat se referă în mod cert la exercitarea unor drepturi prevăzute de lege și la modul de aducere la îndeplinire a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Mai subliniază recurentul că există organe reglementate de Constituție care au competența de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții legale (Curtea Constituțională) care s-a pronunțat în multe rânduri în sensul constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art. 16 din Constituție privind egalitatea în fața legii. Mai mult decât atât, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171/2006). Cu atât mai puțin, instanțele nu pot avea competența de a recomanda ori impune adoptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale.
Din toate acestea rezultă cu claritate că nr.OG 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul, dar și instanța de judecată se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
Pe de altă parte, nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Diferența de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebirile dintre aceste grupuri.
Referitor la actele normative nominalizate de instanță în considerente, recurentul solicită instanței de recurs să constate, lăsând la o parte faptul că sunt categorii profesionale deosebite, cu sisteme de salarizare în consecință, că susținerea tribunalului se bazează doar pe o confuzie sau o calificare din proprie inițiativă și a unor sporuri din actele normative care reglementează salarizarea altor categorii profesionale
În susținerea recursului său Direcția Generală a Finanțelor Publice T în numele Statului Român reprezentat de arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (ari. 304 pct. 9 Cod procedură civilă)
Recurenta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R prin Ministerului Economiei și Finanțelor având în vedere următoarele considerente:
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă), și, pe de altă parte, între persoana paratului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Într-un proces, calitatea de parat poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 alin. 1 "Statul este persoană juridică în raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații.
El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile in care legea stabilește anume alte organe in acest scop, iar conform art. 37 din Decretul nr.31/1954 "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor si celorlalte instituții de stat, ale Întreprinderilor si organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului."
În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în principal, următoarele atribuții așa cum prevede HG nr. 386/2007 la art. 3 alin.1 lit. a) pct. 48: în domeniul finanțelor publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participa nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."
Întrucât dreptul solicitat este un drept de natură salarială, potrivit art. 282 din Codul muncii, într-o asemenea acțiune părți în proces sunt numai reclamanții și pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Teleorman, care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora.
Intimata-reclamantă consideră că a fost discriminată prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din organele autorității judecătorești de către OG nr. 83/2000 și, prin urmare calitate procesuală pasivă în această cauză are Guvernul României, acesta fiind emitentul ordonanței.
Conform art. 28 lit. e) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern prin programul de guvernare pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite
Parlamentul adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
Conform Programului de guvernare pe anii 2005-2008 cap. 7 - politica de protecție socială - pct. IV "vor fi inițiate și aplicate măsuri de reducere a fiscalității pe muncă, cu scopul de a crește gradul de ocupare, sporirea venitului net și diminuarea muncii la negru. Salariul mediu brut pe economie va crește în perioada 2005-2008 cu aproximativ 60% față de nivelul actual, iar salariul mediu brut pe economie va urma cel puțin dinamica de creștere a acestuia."
De asemenea, "în sectorul bugetar se va elabora și aplica un nou sistem de salarizare a funcționarilor publici și a personalului contractual, care să aibă la bază criterii de diferențiere și de corelare a salariilor între funcții și domenii de activitate bugetară (studii, competență, activitate desfășurată, responsabilitate în exercitarea funcției etc.), astfel încât în perioada 2005-2008 salariile personalului bugetar să crească în medie cu 60% față de nivelul de la data de 31.12.2004."
Conform art. 1 din OG nr. 22/2002 "Executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă."
Potrivit art. 2 din același act normativ, este instituită obligația pentru ordonatorii de credite de a lua "toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii."
Mai mult, art. 4 prevede: "Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
de credite bugetare prevăzute la alin. 1 se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale."
Rezultă deci că Guvernul și ordonatorii principali de credite, și nu Statul, au atribuții în ceea ce privește salarizarea si creșterile salariale acordate personalului bugetar.
OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii nu stabilește nici o obligație în sarcina Statului R, ci în sarcina ordonatorului de credite care, în cazul de față este, potrivit art. 7 din nr.HG 83/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu completările și modificările ulterioare, ministrul justiției.
De asemenea, conform art. 138 alin. 5 din Constituția României "nicio cheltuială nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare."
Textul constituțional consacră un principiu fundamental pentru asigurarea disciplinei financiare în cheltuirea banului public, în sensul că prin lege nu se pot stabili cheltuieli publice fără asigurarea sursei de finanțare.
Mai mult, intimata-reclamantă nu a justificat în nici un fel introducerea în cauză în calitate de pârât, a Statului.
Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe fondul cauzei recurenta consideră că în mod greșit instanța a admis acțiunea formulată de intimata-reclamantă, având în vedere următoarele considerente:
În mod greșit instanța a considerat că OG nr. 83/2000 este neconstituțională.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut " drepturile salariale pretinse de reclamantă au fost acordate în temeiul unei legi organice astfel cum este Legea nr. 50/1996 (conform dispozițiilor art. 72 pct. 3 lit. h) și l) din Constituția României la acea dată), iar OG nr. 83/2000 prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 este o ordonanță ordinară emisă cu încălcarea art.114 alin.1 din Constituția menționată, deoarece a reglementat domenii care nu pot face decât obiectul unor legi organice.
Fiind dată cu depășirea domeniului de reglementare și afectarea domeniului rezervat legii organice, art. 72 pct. 3 lit. h ) și l) și art. 114 din Constituția în vigoare la acea dată, OG nr. 83/2000 este neconstituțională."
Contrar celor reținute de instanță, OG nr. 83/2000 este constituțională, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 72 alin. 3 lit. h) și 1) din Constituția României "prin lege organică se reglementează: organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi.
Legea nr. 50/1996, care reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, nu face parte din categoria legilor organice așa cum sunt reglementate de art. 72 alin. 3 din Constituția în vigoare la acea dată, ci este o lege ordinară.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost introdus în Legea nr. 50/1996 tot printr-o Ordonanță de Urgență, nr. 56/1997, care a completat OG nr. 9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, acte normative cu valoare egală cu OG nr. 83/2000.
Contrar celor reținute de instanță, OG nr. 83/2000 nu este o ordonanță ordinară și nu a fost emisă cu încălcarea art. 114 alin. 1 din Constituția în vigoare la data respectivă, deoarece a reglementat domenii care nu pot face decât obiectul legilor organice.
În primul rând, potrivit art. 107 din Constituția României în vigoare la acea dată, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe, iar potrivit art. 114 alin. 4, Guvernul poate adopta și ordonanțe de urgență. Rezultă deci că Guvernul adoptă ordonanțe și ordonanțe de urgență, nu ordonanțe ordinare sau organice.
OG nr. 83/2000 a fost emisă de Guvern prin delegare legislativă, cu respectarea art. 114 din Constituția în vigoare la acea dată.
Potrivit alin. 1 și 2 al acestui articol, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare de a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, legea de abilitare stabilind în mod obligatoriu domeniul și data la care se pot emite ordonanțe.
OG nr. 83/2000 a fost emisă în baza Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Art. 1 lit. Q din Legea nr. 125/13.07.2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe prevede:
- art. 1: în temeiul art. 114 alin.1 din Constituția României, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi și la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în următoarele domenii:
Salarizare, "modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată."
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar."
Temeiul juridic, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat total și explicit prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, cu modificările și completările ulterioare, intrată în vigoare la 1.10.2000, care prevede: "Legea nr. 50/1996 se modifică și se completează după cum urmează: art. 47 se abrogă."
OG nr. 83/2000 cu modificările și completările ulterioare a abrogat în mod expres și în totalitate art. 47 din Legea nr. 50/1996, modificare permisă în raport de dispozițiile exprese ale art. 115 din Constituția revizuită, care reglementează competența legislativă delegată Guvernului de a interveni prin ordonanțe simple, în baza unei legi speciale de abilitare, în materii ce nu fac obiectul legilor organice.
Conform Deciziei nr. 108/2006 a Curții Constituționale: "sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și apărate de Constituție."
Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de baza, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
După cum a statuat de nenumărate ori Curtea Constituțională în jurisprudența sa, în acord și cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, cauza Marck împotriva Belgiei, 1979), principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
Beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică, nu constituie un drept constituțional fundamental, iar prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în privința reglementării lor. În consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
De asemenea, conform art. 19 alin. 1 lit. c) din OG nr. 137/2000 rep.
"Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are ca atribuții
investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare."
Mai mult, potrivit art. 20 alin. 1 din OG nr. 137/2000 rep. "persoana care se consideră discriminată poate sesiza consiliul în termen de 1 an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea acesteia.
Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, prin cererea astfel introdusă "persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării."
În consecință, în lipsa unei hotărâri a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, nu poate fi vorba de discriminare în situația intimaților-reclamanți.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative respectiv Parlamentul sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă, ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern trebuie să fie adoptate, în cele din urmă, printr-o lege, de către Parlament.
În acest context, recurenta solicită instanței să aibă în vedere și dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilește, pe de o parte, că nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată si plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte, că nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Cercetând actele și lucrările dosarului, Curtea constată fondat recursul Ministerului Finanțelor Publice sub aspectul lipsei calității procesuale pasive.
Într-adevăr, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată, față de natura raporturilor juridice deduse prezentei judecăți, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanta nu are raporturi de serviciu, neavând nici calitatea de ordonator de credite față de aceasta.
Prin urmare, numai faptul că Ministerul Finanțelor Publice gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu îndreptățește reclamanta să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta ca reprezentant al Statului Român, titularul aceluiași buget, ea neputând solicita nici alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz nu s-ar afla în apărarea unui interes propriu.
Cât privește recursul Ministerului Justiției criticile referitoare la acordarea sporului de 50%, se constată că prin decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor expuse de art.329 alin3 Cod procedură civilă, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
În considerente a reținut că prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.
Cu toate acestea, prin art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.231din Legea nr.56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate disp. art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art.1 pct.42 nr.83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.
Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretarea "per a contrario" a art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune că instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.
De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, sau a celor asimilate sub aspectul drepturilor și îndatoririlor, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care face parte reclamanta, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
Potrivit celor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. va fi admis recursul și modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor dintre salariul calculat pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și salariul efectiv încasat.
În fine, nici decizia Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009, prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională, între autoritatea judecătorească pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte rezultă din aceea că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare, nu legitimează o soluție diferită.
Astfel, în cuprinsul deciziei Curții Constituționale menționate, se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de ÎCCJ în interesul legii. Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe, pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de decizia Curții Constituționale care, în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptuii în viitor de autoritățile implicate în conflict.
În consecință, potrivit celor expuse, în aplicarea art. 312 alin. 1 pr. civ. recursul Ministerului Justiției va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. se va admite recursul Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român și se va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate în contra acestui pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.1883 din data de 21.11.2007, pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți Tribunalul Teleorman și Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert.
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr.1883 din data de 21.11.2007, pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți Tribunalul Teleorman și Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării citat în calitate de expert.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată împotriva acestui pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,23.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red.
Tehnored:
2 EX./01.09.2009
Jud. fond:
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea
