Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 5422/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(3253/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5422/
Ședința publică de la 07.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Silvia Georgiana
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva încheierii de ședință pronunțate la data de 15.06.2009 de către Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-pârâtă prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2008, lipsă fiind intimații-reclamanți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale invocate.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin încheierea 15.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleormana respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin.2 - ultima liniuță - din Legea invocata de pârâta SC SA, B, ca fiind inadmisibilă.
În considerente reținut că natura juridică a prezentei cauze este de dreptul muncii, iar art. 284 din Legea nr. 53/2003, prevede că, în conflictele de muncă, cererile sunt adresate instanței competente în a cărei circumscripție își au domiciliul, reședința sau, după caz, sediul, reclamantul.
Dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabilea competența instanței de la sediul unității, au fost abrogate în temeiul dispozițiilor art. 298 alin. 2 - ultima liniuță - coroborat cu art. 284 alin. 2 din Legea nr. 53 din 1 martie2003 - Codul Muncii.
Verificând, conform art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, republic îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în art. 1,2 și 3 ale aceluiași articol, instanța a constatat neîndeplinirea condiției care impune ca de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
Astfel, critica de neconstituționalitate a art. 298 alin. 2 - ultima liniuță Codul muncii, privește exclusiv împrejurarea că, deși acestea nu pot modifica prevederile legale referitoare la competența teritorială cuprinse în Legea nr. 168/1999, lege specială, totuși excepția de necompetență teritorială invocat în prezenta cauză a primit o soluționare în temeiul prevederilor sale.
Dat fiind faptul că dreptul dedus judecății nu este guvernat de competență, s-a apreciat că modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială nu aduce atingere soluționării litigiului legat de fondul cauzei, excepția de necompetență fiind o excepție de procedură, față de denumirea secțiunii în care Codul tratează această problemă.
Pe de altă parte, prin invocarea acestei excepții nu se critică prevederea legală, ci se pune în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii, ceea ce este altceva decât constituționalitatea sa, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
De fapt, prin invocarea unei pretinse neconcordanțe a dispozițiilor art. 298 alin. 2, întrucât acea ultima liniuță - din Legea nr. 53/2003 cu dispozițiile constituționale; pârâta a urmărit confirmarea interpretării că, în măsura în care în cuprinsul acestora nu se precizează în mod expres abrogarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999, acestea ar fi în vigoare.
Cele expuse, susțin concluzia că excepția nu vizează neconstituționalitatea art. 298 alin. 2 - ultima liniuță - din Legea nr. 53/2003, ci modul de aplicare al acestuia, problemă ce intră în competența exclusivă a instanței de fond.
Susținerile potrivit cărora prevederile criticate ar fi contrare dispozițiilor art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, acestea fiind infirmate chiar de existența prezentei cauze în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.
La fel, textul procedural nu încalcă nici o dispoziție constituțională, pârâta având posibilitatea să-și valorifice drepturile în fața instanței de la domiciliul reclamantului în același mod ca și în situația în care cauza ar fi judecată de instanța în circumscripția căreia se află sediul său.
Împrejurarea că instanțe de același grad asupra aceleiași chestiuni au pronunțat hotărâri diferite nu aduce atingerea vreunei norme constituționale, în sistemul nostru de drept recunoscându-se valența de izvor de drept pronunțate în recursurile în interesul legii.
Tot astfel, faptul că prin art. 249 Codul muncii se prevede că "procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială", nu susține concluzia că dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 ar fi în vigoare și prin urmare, în cazul dedus judecății ar exista două dispoziții legale cu același obiect, respectiv art. 72 din Legea 168/1999 și art. 284 din Codul Muncii, întrucât din corelarea acestora cu prevederile art. 71 și 82 din Legea nr. 168/1999, art. 2 pct. 1 lit.1) Cod procedură civilă, art. 3 ale aceluiași art. 248 Codul Muncii și art. 298 din același cod referitoare la abrogarea unor legi și a oricăror altor dispoziții contrare, este evident că vizează competența materială a instanțelor judecătorești în soluționarea conflictelor de muncă.
În raport de cele expuse și examinând excepția de neconstituționalitate invocată și din perspectiva dispozițiilor art. 2 alin. 3 din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit căruia "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de aplicare și interpretare a legii, ci, numai asupra înțelesului său, contrar Constituției", instanța a constatat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.
Ca atare în raport de dispozițiile art. 29 alin. 6 din Legea nr.47/1992, republicată s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. 2- ultima liniuță - di 53/2003, invocată de pârâta SC SA
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs -pârâtă SC SA înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că prin încheierea recurată instanța respins ca inadmisibilă cererea recurentei de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că dispozițiile legale criticate nu privesc obiectul dedus judecății. Soluția instanței se impune a fi cenzurată de către instanța de recurs în considerarea argumentelor care vor fi expuse în continuare:
Recurenta invoca dispozitiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale în continuarea Legea nr. 47/1992)
Din conținutul prevederilor legale mai sus menționate, rezultă ca instanta competenta sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate este Curtea Constitutionala, iar instantele de drept comun pot aprecia doar sub aspectul indeplinirii conditiilor de admisibilitate impuse de lege.
Dispozitiile art.29 prevad condițiile ce trebuie îndeplinite pentru invocarea excepției de neconstitutionalitate a unei prevederi legale, respectiv:
Excepția să fie invocată în fața instanței judecătorești sau
tribunalului arbitrai, condiție îndeplinită în cazul dedus judecății,
întrucât prezenta excepție este invocată în fața Tribunalului
Excepția să obiect prevederi legale cuprinse în lege
sau în Ordonanță de Guvern respectiv Ordonanță de Urgență a Guvernului, condiție îndeplinită prin faptul că se invocă neconstituționalitatea prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, dispoziții legale în vigoare la momentul invocării excepției.
Excepția să aibă în vedere prevederi legale ce nu au mai fost
declarate neconstituționale anterior, condiție ce este îndeplinită
prin faptul că prevederile anterior menționate nu au fost
declarate ca fiind neconstituționale de Curtea Constituțională.
Excepția să aibă ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluționarea cauzei, condiție îndeplinită prin faptul că prevederile legale considerate de recurentei ca fiind neconstituționale antrenează asupra modalității de soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocate în prezenta cauză. Dispozițiile din Legea nr. 47/1992 vorbesc despre legătura dintre prevederile legale și soluționarea cauzei, or modalitatea în care este soluționată excepția de necompetență teritorială influențează în mod covârșitor soluționarea generală a cauzei.
Recurenta sustine ca Tribunalul si-a depasit competenta, deoarece exceptia vizeaza necompetenta nrmei legale invocate si nu interpretarea acesteia.
Soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr.168/1999 mai este în vigoare sau nu. în art. 298 alin. 2 din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contare",
Această ultima liniuță din art. 298 constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal. Iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare. Decretul nr.16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
Potrivit dispozițiilor art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementari de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială. Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul.
În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Față de situația juridică dedusă judecății modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.
Recurenta invoca dispozitiile art. 298 alin. 2 ultima liniuță, art.1 alin.4, art.1 alin.5, art.73 alin.3, art.79 alin1, art. 72 din Legea nr. 168/1999, art. 284 din Codul muncii.
Astfel cum se poate observa, recurentul este în prezența a două dispoziții legale, aparent cu aceiași obiect, pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente. Și într-un caz și în celălalt competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială exclusivă/absolută atrage nulitatea hotărârii.
Pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii ( Legea nr.53/2004) - dreptul comun în materie cu Legea nr.68/1999 - legea speciala (la care trimite Codul muncii în mod expres).
Pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice:
- principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială - norma de drept comun;
- principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării
- principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare și una abrogată și o norma nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/ tehnica legislativă.
Potrivit art. 73 din Constituția revizuită (2003), fost art. 72 în Constituția din 1991, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială se reglementează prin lege organică. Din acest punct de vedere Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, este lege organică specială, iar Legea nr.53/2003, asumată de Guvern, nedezbătută în Parlament, este lege organică dacă quorumul a fost cel prevăzut în art. 74 din Constituție pentru astfel de reguli și reprezintă dreptul comun.
Față de împrejurarea că prin Codul muncii sunt reglementate în mod general toate aspectele care țin de raporturile de muncă, sindicate, patronate și protecție socială, în timp ce prin Legea nr.168/1999 este reglementată procedura de
soluționare a conflictele de muncă, cea din urmă este o normă specială în raport cu Codul muncii.
Pornind de la premisa că ambele legi sunt legi organice, prin urmare au forță juridică egală, dacă Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu, în art. 298 alin. (2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial, ultima liniuța este urmată de textul "orice alte dispoziții contare".
Această ultimă liniuță din art. 298 constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul nr.16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind prevenirea și sistematizau proiectelor de acte normative.
Sunt invocate dispozițiilor art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative.
In opinia recurentei, prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora,
Acest mod de abordare a fost determinat atât pentru a asigura coerența sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres unde legiuitorul a tăcut implicit, adică acolo unde ar fi operat "abrogarea implicită" judecătorul să constate acest lucru deși nu este legiuitor.
În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie
determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte
normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Intimatul nu a formulat intampinare.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Cercetând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea constată că, potrivit art.29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992, sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de una dintre părțile procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art.284 alin.2 Codul muncii și art.72 din Legea nr.168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.
Din chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea "per a contrario" a art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, coroborată cu prevederile art.2 alin.3 din aceeași lege, și ale art.126 alin. 1 și 3 din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.
Prin urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art.29 alin.1-3 din legea nr.47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pune în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate "per a contrario", ale art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, conform art.29 alin.6 din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.
Sub aceste aspecte, se constată că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art.298 ultima liniuță), efectuate de judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.
De asemenea evocatul principiu al "efectivității juridice" nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art.1 alin.5 din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.
Or, deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art.146 lit.d) din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992.
Din această perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.
Astfel, prin Deciziile nr.93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului.
De asemenea, prin deciziile nr.76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.
În consecință, având în vedere că, potrivit celor expuse, este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la speță, în temeiul art.29 alin.6 rap. la art.29 alin.1, art.2 alin.3 din Legea nr.47/1992 și aart.126 alin.1 și 3 din Constituție, Curtea constata ca incheierea instantei de fond prin care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale este legala si temeinica, motiv pentru care, in baza art.312 Cod procedura civila, va respinge recursul ca nefondat, urmand a restitui cauza in vederea continuarii judecatii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva încheierii de ședință din data de 15.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatii-reclamanti.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 7.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./tehnored.
2.ex./9.10.2009.
Jud. fond:
.
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana
