Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 555/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1237/2009
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.555/
Ședința publică din data de 02 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Magdalena Petre
JUDECĂTOR 2: Dorina Zeca
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - - -
********************
Pe rol fiind, pronunțarea asupra recursurilor declarate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României și de recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 2771 din data de 17.11.2008, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția de Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ și Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, -, -, și,cu citarea Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert - având ca obiect "drepturi bănești".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 26 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera văzând și dispozițiile art. 260 alin. (1) Cod proc. civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 02.02.2010, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2771 din data de 17.11.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții, -, -, și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și pe cale de consecință a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a despăgubirilor bănești reprezentând majorarea indemnizației lunare brute cu 75% în conformitate cu dispozițiile art. 3 din nr.HG 170/2005, pentru perioada 14.03.2005.-.30.04.2008 și pe viitor, până la încetarea raporturilor juridice de muncă, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Curtea de Conturi a României și pe care de consecință a obligat chematul în garanție să asigure fondurile necesare efectuării plății către reclamanți, Curții de Conturi a României.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Curtea de Conturi a României la majorarea indemnizației lunare de 75% începând cu data de 14 martie 2005, la zi și pe viitor.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții dețin calitatea de controlori financiari la Camera de Conturi T, care face parte din structura Curții de Conturi a României raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii.
Prin Legea nr.200/2005 de aprobare a nr.OUG22/2005 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, pe lângă această instituție a fost înființată Autoritatea de audit pentru fondurile acordate României de către Uniunea Europeană, în perioada postaderare, inclusiv pentru fondurile alocate prin programele și
Deși ocupă aceleași funcții ca și controlorii financiari din cadrul Autorității de audit, reclamanții nu beneficiază de drepturile salariale determinate potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 200/2005, adică de o majorare ă indemnizației cuprind între 50% și 100%.
Criteriul pe baza căruia, s-a făcut această distincție în acordarea drepturilor salariale reprezentat de luarea în considerare a naturii unor obiecțiuni ce urmau a fi controlate doar de o parte dintre controlorii financiari desemnați în acest sens, nu poate fi primit întrucât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți controlorii financiari se circumscrie aceleași sfere de pregătire profesională, experiență și risc în exercitarea acestor atribuții.
Din această perspectivă, între auditori și controlorii financiari nu poate exista un tratament diferențiat sub aspectul salarizării, ambele categorii îndeplinind funcții similare.
Singurele elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, însă această diferențiere se poate reflecta numai în indemnizația de bază, partea fixă a salariului, nu sporurile salariale care au obiective speciale și specifice.
Însă din moment ce controlorii financiari sunt într-o situație comparabilă cu auditorii, sub aspectul atribuțiilor cât și al incompatibilităților aferente funcției, aceștia nu pot fi tratați di prin refuzul acordării majorării de 75%.
Aceasta cu atât mai mult cu cât după aderarea României la Uniunea Europeană, legisla comunitară a dobândit o importanță deosebită în dreptul intern, fiind aplicabile dispozițiile 249 alin.2 din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Instanța a reținut că este întemeiat și capătul de cerere privind actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație întrucât potrivit prevederilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii neplata salariului obligă pe angajator la plata daune-interese pentru repararea prejudiciului produs.
Este întemeiată și cererea de chemare în garanție pentru ca în baza art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar.
Conform art.3 alin. 1 și 2 din nr.HG 208/2005 Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale, proiectul legii de rectificare a bugetului de stat.
Ori în lipsa aprobării rectificării bugetului de stat cu sumele necesare, Curtea de Conturi, calitate de ordonator principal de credite se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate de către reclamanți.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs, motivat în termenul legal, recurentele Curtea de Conturi a României și Direcția Generală a Finanțelor Publicecriticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
În susținerea recursului,recurenta-pârâtăCurtea de Conturi a Româniearată că motivul de recurs pe care și-a întemeiat cererea este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, având în vedere faptul că sentința instanței de fond prin care s-a admis în parte acțiunea introductivă, este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor art.27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art.6 alin. (2) din OUG nr.160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art.3 din HG nr.170/2005 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare.
Pe fondul cauzei recurenta a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:
Actul normativ în baza căruia sunt stabilite drepturile salariale ale
controlorilor financiari este G nr.160 din 13 octombrie 2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi ș care la art. 3 prevede:
Indemnizația este unica formă de remunerare lunară a activității corespunzătoare funcției de controlor financiar și reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salariat. Același act normativ dispune prin art.6 alin.1 că:"pe data aplicării prezentei ordonanțe de urgență prevederile referitoare la salariul de merit, sporuri, prevăzute în Legea nr.50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi, nu mai sunt aplicabile funcțiilor de specialitate specifice Curții de Conturi".
Având în vedere obligațiile ce îi reveneau României, până la data de 31 martie 2005, în conformitate cu memorandumurile și acordurile de finanțare încheiate între Guvernul României și Comisia Europeană, precum și în conformitate cu recomandările Raportului de audit pentru programul emis de Comisia Europeană în data de 11 noiembrie 2004, fost stabilită necesitatea înființării unui organism asociat pe lângă Curtea de Conturi. în acest scop, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.22/2005 pentru completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, ordonanță aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.200/2005.
În baza acestor prevederi legale a fost constituită Autoritatea de audit, pentru fondurile acordate României de Uniunea Europeană prin programele și și pentru fondurile ce vor fi acordate în perioada postaderare, organism fără personalitate juridică, independent din punct de vedere operațional față de Curtea de Conturi, cu atribuții și proceduri de lucra proprii.
Potrivit dispozițiilor art. 142din Legea nr.94/1992 completată, atribuțiile Autorității de audit sunt, în principal, următoarele:
"a) audit de sistem, verificarea pe baza de eșantion și audit final;
b) verificări și audit extern asupra fondurilor structurale de care va beneficia România începând cu anul 2007;
c) verificarea anuală a modului de funcționare a sistemelor de management și control stabilite pentru derularea programelor și SAPARD;
d) verificarea cheltuielilor eligibile declarate, pe baza de eșantion reprezentativ;
e) efectuarea unor verificări adecvate în vederea emiterii declarațiilor la finalizarea măsurilor și programelor;
f) certificarea conturilor anuale SAPARD în ceea ce privește integralitatea, acuratețea și veridicitatea acestora;
g) verificarea existenței și corectitudinii elementului de cofinanțare național.
Pentru realizarea atribuțiilor ce îi revin, Autoritatea de audit încheie acorduri cu structurile responsabile pentru coordonarea fondurilor aferente programelor și SAPARD, respectiv cu autoritățile de management pentru fondurile aferente asistenței financiare acordate României de către Uniunea Europeană în perioada postaderare."
Având în vedere atribuțiile și scopul pentru care a fost constituit acest organism, legiuitorul a stabilit ca salarizarea personalului din cadrul Autorității de audit să se facă în conformitate cu legislația privind salarizarea personalului din cadrul Curții de Conturi și cu prevederile Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare (art. 145alin. (1) Legea nr.94/1992).
Potrivit prevederilor Legii 490/2004, salariile de baza pot fi majorate cu minimum 50% față de cele prevăzute de lege, dar nu mai mult de 100% pentru funcțiile în care este încadrat personalul de specialitate, contractuali sau funcționari publici, din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare comunitare acordate României prin instrumentele de preaderare PHARE, și SAPARD, prin fondurile, secțiunea Garantare, și prin fondurile structurale și de coeziune.
Ținând cont de aceste prevederi legale, sporul a fost acordat controlorilor financiari aflați în schema de personal a Autorității de audit. aceștia fiind cei ce au atribuții legate de gestionarea asistenței financiare comunitare.
În sentința pronunțată pe fondul cauzei, se motivează admiterea în parte a acțiunii formulate de către reclamanți pe considerentul de a nu se crea o situație de discriminare și în baza principiului egalității de tratament.
În mod greșit instanța de fond a făcut aplicare acestor principii de drept raportat la dispozițiile art.27 OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu s-a raportat și la prevederile art.2 alin.1 din același act normativ, ce definește clar noțiunea de "discriminare"ca fiind "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice ".
Recurenta a apreciat că instituția nu a creat o discriminare reclamanților prin aplicarea sporului prevăzut de art.2 din Legea nr.490/2004, numai personalului din cadrul autorității de audit, Curții de Conturi nefăcând altceva decât aplicarea dispozițiilor legale în materie ce au fost adoptate cu respectarea principiilor constituționale ale statului de drept.
Având în vedere constituirea Autorității de audit, pentru fondurile acordate României de Uniunea Europeană prin programele și SAPARD și pentru fondurile ce vor fi acordate în perioada postaderare, și prevederile legale privind acordarea sporului sus menționat personalului din grila de salarizare a acesteia, conform art.145alin.(1) din Legea nr.200/2005, recurenta consideră că reclamanții nu pot beneficia de aceste prevederi întrucât sunt salariați în cadrul Camerei de Conturi a Județului A, nu al Autorității de Audit.
În concluzie, reclamanții nu întrunesc condițiile prevăzute de art.2
lit. b) din HG nr.170/2005 așa cum s-a susținut în acțiunea introductivă formulată.
De altfel, Curtea Constituțională a admis prin Decizia nr.1325/04.12.2008 excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Astfel, analizând criticile de neconstituționalitate în raport cu art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 126 alin. (6) și art. 146 din Constituție, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
În motivele expuse pentru susținerea Deciziei nr.1325/04.12.2008, Curtea Constituțională a reținut:
"Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege i de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și revederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind ceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele."
Recurenta consideră că dispozițiile actelor normative enunțate sunt neechivoce și prin urmare instanța în mod greșit a admis acțiunea reclamanților întrucât aceștia nu pot beneficia de sporul solicitat neavând baza legală de acordare.
În mod corect instanța a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Chematul în garanție are atribuții potrivit art. 19 lit. b) al Legii nr.500/2002 "de a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare, pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare".
Art. 4 alin. 2 din Legea nr.500/2002 prevede faptul că "sumele aprobate la partea de cheltuieli prin bugetele stabilite la art. 1 alin. 2, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite", iar potrivit alin. 3 "angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate".
În conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr.500/2002 "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice", iar potrivit art.35 "Ministerul Finanțelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an".
Recurenta solicită instanței în judecarea prezentei cereri de recurs să facă aplicarea dispozițiilor art.3041Cod pr.civ. și pe cale de consecință să examineze cauza sub toate aspectele.
Până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze, Curtea de Conturi a României înțelege să solicite instanței admiterea cererii de suspendare a executării sentinței civile nr. nr.2771/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr-, pentru următoarele motive:
Potrivit art.278 pct.1 Cod pr.civ. coroborat cu art.289 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, cu modificările și completările ulterioare, sentința civilă pronunțată în cauză este executorie de drept, având în vedere că are ca obiect ta unor drepturi salariale izvorâte din raporturi juridice de muncă. Reclamanții au în acest caz, posibilitatea să solicite punerea în executare a hotărârii ei instanțe fără a fi obligați să aștepte soluționarea căii de atac, respectiv a recursului formulat de Curtea de Conturi a României.
Conform dispozițiilor art. 277 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, angajatorul răspunde penal în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate acestuia de către partea interesată, fapta constituind infracțiune și pedepsindu-se cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.
Având în vedere necesitatea respectării dispozițiilor legale, Curtea de Conturi a Românie în calitate de angajator se poate afla în situația de a fi obligată la executarea sentinței civile atacate cu recurs, în sensul efectuării plăților către reclamanți așa cum au fost ele dispuse de instanța de fond.
Întrucât recurenta consideră nelegală sentința pronunțată, conform art.304 pct.9 Cod pr.civ. a cerut instanței de recurs modificarea în parte a hotărârii judecătorești, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În aceste condiții, instanța în urma analizării actelor și lucrările dosarului poate modifica în tot sau în parte hotărârea recurată și să decidă respingerea pe fond a acțiunii formulate.
Recurenta a menționat faptul că, instanțele judecătorești din România au creat o practică neunitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor legale privind acordarea drepturilor salariale personalului din cadrul Curții de Conturi a României, motiv pentru care instituția noastră a solicitat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art.329 Cod pr. civ. să promoveze un recurs în interesul legii în această materie. Astfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se va statua o soluție pronunțată în interesul legii de dezlegare a problemelor de drept judecate, privind drepturile salariale solicitate de diferite categorii de personal din cadrul Curții de Conturi a României, altele decât cele prevăzute de legile speciale de salarizare, soluție ce va fi obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Prin recursul formulat de către Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, se susține că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Instanța nu s-a pronunțata asupra excepției lipsei calității procesuale
pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Așa cum este reținut în motivarea sentinței atacate (fila 4, paragraful 5), prin întâmpinare Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat lipsa calității procesuale pasive.
La fila 5, paragraful 5 instanța a reținut că este întemeiată cererea de chemare în garanție iar la paragraful 10 este consemnat faptul că instanța va admite cererea de chemare în garanție.
În dispozitivul sentinței atacate instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor nici pe fondul cererii de chemare în garanție.
În mod greșit și cu încălcarea prevederilor art. 60-63. proc. civ. a art. 4 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007 instanța a admis cererea de chemare în garanție și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să asigure fondurile necesare efectuării plății către intimații reclamanți, Curții de Conturi a României.
Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut, fila 5, paragrafele 5 și 6, că "este întemeiată și cererea de chemare în garanție pentru ca în baza art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar. Conform art. 3 alin 1 și 2 din nr.HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale, proiectul legii de rectificare a bugetului de stat."
Potrivit reglementarii din art. 60-63. proc. civ. instituția chemării în garanție reprezintă acea forma de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația dezlegată sau convențională de garanție sau o obligație de despăgubire, în ipoteza în care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire care nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
Cererea de chemare în garanție este o acțiune incidență pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane, pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului, pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție la plata sumelor solicitate.
Temeiul unei astfel de cereri trebuie sa îl constituie obligația de garanție ce îi revine chematului în garanție în baza legii sau a contractului ori a unei obligații de restituire, condiții care nu se regăsesc în cauza de față.
Doctrina juridica (, Participarea părților în procesul civil, p. 201) a statuat că cererea de chemare în garanție nu poate fi admisa în cadrul acțiunilor personale nepatrimoniale și nici în litigiile de muncă, pe același considerent că raporturile de muncă există între instituția angajatoare, alta decât Ministerul Economiei și Finanțelor, și angajați.
Conform art. 5 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, cu modificările și completările ulterioare, "Curtea de Conturi își întocmește buget propriu, care se prevede distinct în bugetul de stat."
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 35 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții de Conturi, secretarul general exercită atribuțiile de ordonator principal de credite.
Printre atribuțiile plenului Curții de Conturi, așa cum sunt stabilite de art. 122 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, cu modificările și completările ulterioare, se regăsește la lit. h) dezbaterea si promovarea proiectului bugetului Curții de Conturi în vederea integrării acestuia în bugetul de stat.
Proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, (art. 28 lit. e) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice).
Parlamentul adopta legile bugetare anuale si legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
Ministerul Economiei și Finanțelor întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu (art. 35 alin. 1 din Legea nr. 500/2002).
Potrivit art. 3 alin (1) pct. A2. din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și miedul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările ulterioare".
Rezultă deci că această instituție nu are printre atribuții obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Mai mult, art. 4 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, modificată și completată prin Legea nr.110/2007 prevede: "Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația ă dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
de credite bugetare prevăzute la alin. (1) se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, si ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale."
Potrivit art. V din nr.OUG 75/2008, "în Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, după alineatul (2) al articolului 19 se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:
"Sesizările având ca obiect masurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării."
Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii că "sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate prin și apărate de Constituție".
Nu se poate vorbi în cazul intimaților reclamanți de discriminare directă sau indirectă potrivit nr.OG 137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, republicată pentru că, așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă."
În continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că "- în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale sau analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări".
Contrar celor reținute de instanța de fond în motivarea sentinței atacate, controlorii financiari nu sunt într-o situație comparabilă cu auditorii sub aspectul atribuțiilor și incompatibilităților aferente funcției.
Atribuțiile controlorilor financiari sunt prevăzute de art. 17 din Legea nr. 94/1992 (privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar atribuțiile auditorilor sunt prevăzute de art. 142din același act normativ.
Principiul egalității de tratament în stabilirea salariilor nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite, pentru situații diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective.
Numai legiuitorul poate stabili dacă și în ce măsură anumite categorii de salariați beneficiază de sporuri și alte indemnizații salariale, singura condiție fiind aceea ca de aceste majorări de salarii să beneficieze toți salariații care se află în situații identice.
Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 200/2005 privind aprobarea nr.OUG 22/2005 pentru completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a fost legitim și a constat în retribuirea corespunzătoare a auditorilor care desfășoară activitățile prevăzute de art. 142din lege, activități ce presupun (complexitate și responsabilități deosebite.
Mijloacele folosite, constând în acordarea unor majorări la salariul de bază potrivit Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, s-au bazat pe criterii obiective și rezonabile și au fost proporționale cu acest scop.
Nu se poate vorbi de un tratament preferențial ori de o discriminare în cadrul aceleiași categorii profesionale, întrucât situațiile nu sunt analoage sau comparabile.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată în raport de atribuțiile de serviciu ale controlorilor financiari și ale auditorilor, care sunt diferențiate atât din punctul de vedere al funcției, cât și din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea, cu incidență în ceea ce privește conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contravine principiului constituțional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece art. 41 alin. (4) din Constituția României vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic.
Dacă legiuitorul ar fi înțeles să acorde majorarea de salariu prevăzută de art. 145 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare tuturor controlorilor financiari, ar fi prevăzut în mod expres o atare posibilitate.
Prin Deciziile nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008 (publicate în Of. nr. 537/16.07.2008) Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În motivarea acestor decizii, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a revederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o considera discriminatorie și, pentru a stabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o norma adică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile or subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective."
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nicio obligație în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în sensul plății, virării sau alocării de fonduri, acesta având doar atribuții în derularea procesului legislativ.
Mai mult, potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare și Codului muncii, hotărârea judecătorească va fi pusă în executare de către intimații reclamanți printr-o cerere de executare adresată unității, devenind astfel incidente prevederile nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care prevede în sarcina ordonatorului de credite, în speță secretarul general al Curții de Conturi a României, de a lua toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Rezultă deci că nu există nicio reglementare legală, o obligație contractuală sau de restituire în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în baza căreia să fie obligat la alocarea unor astfel de fonduri.
De asemenea, conform art. 138 alin. (5) din Constituția României "nicio cheltuială nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare."
Textul constituțional consacră un principiu fundamental pentru asigurarea disciplinei financiare în cheltuirea banului public, în sensul că prin lege nu se pot stabili cheltuieli publice fără asigurarea sursei de finanțare.
În motivarea, în drept, a cererilor lor de recurs, ambii recurenți invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proced. civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată cu care au investit instanța de fond, intimații-reclamanți, în calitate de controlori financiari la Camera de Conturi T (care face parte din structura Curții de Conturi a României) au solicitat obligarea recurentei-pârâte Curtea de Conturi a României la plata despăgubirilor bănești reprezentând majorarea indemnizației lunare brute cu 75% în conformitate cu dispozițiile art. 3 din nr.HG 170/2005,începând cu data de 14.03.2005 și până la data înregistrării pe rol a acțiunii, iar în subsidiar pentru perioada 14.03.2005 - 30.04.2008 și pe viitor, până la încetarea raporturilor juridice de muncă, precum și actualizarea sumelor respective cu indicele de inflație, la data plății efective,invocând, în esență, discriminarea în raport cu alte categorii profesionale, cum ar fi personalul din cadrul autorității de audit de pe lângă Curtea de Conturi a României.
În ceea ce privește fondul dreptului dedus judecății, Curtea reține că, față de redactarea expresă a textului HG nr. 170/2005, acesta se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o un act normativ de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut să îl aplice în litera lui.
În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Reclamanții își susțin temeinicia pretențiilor invocând discriminarea. Or, prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și combaterea discriminării, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor acestei ordonanțe, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Se reține totodată și că în această chestiune nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nici o instituție, conform art. 17 din nr.OG 137/200, care să constate o situație discriminatorie între reclamanții controlori financiari ai Camerei de Conturi și categoriile de personal prevăzute de hotărârea de Guvern sus-menționată, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
Nu se poate invoca, în sens contrar, nici cadrul general european în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare sau principiul nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană ori art. 16 din Constituție, pe de o parte pentru că acestea nu se referă și la personalul din cadrul autorității judecătorești care dispune de condiții speciale de salarizare, pe de altă parte pentru că principiul egalității de tratament în salarizare pe care-l consacră, nu are conținutul pe care încearcă să-l acrediteze reclamanții
Astfel, regimul juridic al salarizării este inevitabil diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă că toate activitățile profesionale să fie remunerate identic, or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
În consecință, față de absența oricărui temei al pretențiilor formulate de către intimații-reclamanți, de a beneficia de creșteri salariale acordate altor categorii profesionale, Curtea apreciază că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea, în tot, ca fiind nefondată (atât capătul principal de cerere, cât și cele accesorii).
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că sunt fondate recursurile declarate de către recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României și recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, alin. 2 și alin. 3 teza a 2-a Cod proc. civilă, le va admite și, în consecință, va modifica, în tot, sentința recurată, în sensul că va respinge, în tot, acțiunea, ca neîntemeiată.
Totodată, Curtea, constatând că, față de respingerea, ca neîntemeiate, a pretențiilor reclamanților, cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, o va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României și de recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 2771 din data de 17.11.2008, pronunțată de către Tribunalul Teleorman - Secția de Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ și Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, -, -, și, cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert.
Modifică, în tot, sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX./ 12.03.2010
Jud. fond:;
.
Președinte:Magdalena PetreJudecători:Magdalena Petre, Dorina Zeca, Amelia Farmathy
