Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 575/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,de conflicte de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
DECIZIE Nr. 575
Ședința publică de la 07 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Camelia Juravschi
JUDECĂTOR 2: Ligia Vâlcu
JUDECĂTOR 3: Anca Pârvulescu
GREFIER - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta SC SA B, împotriva sentinței civile nr. 216 din 2 martie 2009, pronunțată e Tribunalul Covasna, în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa recurentei pârâte SC SA B, precum și a intimatei.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care;
Se constată că la dosar a fost depusă cererea formulată de recurenta pârâtă SC SA de judecare a cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alin. 2 Cod pr. civilă.
Având în vedere cererea formulată de recurenta pârâtă, instanța consideră cauza ca fiind în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Constată că, prin sentința civilă nr. 216 /2009, Tribunalul Covasnaa admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta SC SA B și pe cale de consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7004 lei reprezentând drepturi salariale cu titlu de cotă participare la profit corespunzător anilor 2005-2006, obligat pârâta la actualizarea sumei indicate anterior cu indicii de inflație de la data scadenței și până la data plății efective, a respins capătul de cerere privitor la daune morale de 500 euro și a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată de 200 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a dispus următoarele:
prin cererea formulată și ulterior precizată de reclamant, acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, SC SA, obligarea acesteia la plata sumei totale de 7004 lei, actualizată cu indicele de inflație pe perioada dintre data scadenței și data plății efective a sumei, reprezentând 2.208 lei, cota de profit cuvenită pentru anul 2005 și 4.796 lei, cota de profit pentru anul 2006, cu daune morale de 500 EURO, echivalent în lei la cursul de schimb a BNR valabil in ziua plății precum și cheltuieli de judecată.
Reclamantul a avut raporturi de muncă cu societatea pârâtă în perioada 2005 -2006, conform copiei cărții de muncă depusă la dosar.
Prin contractul colectiv de muncă, perfectat pentru 2005,2006 și 2007 între I și patronatul SA s-a prevăzut, pe lângă alte drepturi care se vor acorda salariaților și plata unor venituri suplimentare rezultate din repartizarea unei cote de profit de 10%.
Dispozițiile art. 139 din contract au condiționat constituirea, repartizarea, modalitatea concretă de acordare și condițiile de diferențiere între salariați de negocierea ulterioară cu.
Valabilitatea acestor reglementări contractuale nu a fost contestată de pârâtă, ci dimpotrivă le-a recunoscut prin întâmpinarea depusă la dosar.
între sindicatul SA și societatea pârâtă privind acordarea cotei de participare la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, condițiile de diferențiere nu au avut loc după anul 2005, când societatea a fost privatizată. Anterior, în 2003 și 2004 salariaților le-au fost plătite aceste drepturi, cum s-a susținut de ambele părți.
In raport de alin.(5) din același articol a legii " negocierii aparține patronului", acesta având posibilitatea să demareze oricând negocieri cu salariații, reprezentați de sindicate.
Deci, lipsa negocierilor este imputabilă societății pârâte care nu s-a achitat de obligația sa legală sus-amintită.
De altfel, nici nu s-a dorit ca din profitul obținut o parte să revină salariaților, dovadă în acest sens sânt hotărârile adunării generale a acționarilor depuse la dosar din care se poate observa că, în anii de referință au aprobat repartizarea profitului spre alte destinații, fără a ține cont de obligația asumată prin CCM cu privire la salariați cu toate că, potrivit art. 30 din 130/1996, art. 243 din Codul Muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți. Neîndeplinirea obligațiilor din CCM atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Prevederile art. 40 alin.(2) lit. c) din Codul Muncii statuează că, angajatorul este dator să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din CCM aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Contractele colective de muncă intervenite în cauză, statuează în mod expres că, salariul cuprinde salariul de bază, sporuri, orice alte adaosuri, în baza cărora se încheie contractul individual de muncă.
Față de aceste împrejurări, instanța găsește acțiunea reclamantului întemeiată parțial așa cum a fost precizată, urmând a dispune obligarea pârâtei să achite suma de 7.004 lei cu titlu de despăgubiri, în înțelesul art. 269 alin.(1) Codul Muncii, cuprinsă în dispozitivul de mai jos.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen, motivat, pârâta SC SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. Se arată că în mod greșit, instanța respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Covasna.
Trebuie aplicate în speță, dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 - "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea". În speță, era competent teritorial Tribunalul
Nu se aplică normele Codului muncii în materie de competență teritorială deoarece acestea au caracter de "normă generală", în raport cu dispozițiile mai sus invocate din Legea nr. 168/1999, care au valoarea unei norme speciale.
2. în ceea ce privește fondul cauzei, solicită a admite recursul, a modifica sentința, în sensul respingerii acțiunii.
În mod greșit s-a aplicat de către instanța de fond că simpla prevedere în Contractul colectiv de muncă la nivel național și preluată în cuprinsul Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar da naștere automat unui drept subiectiv civil, deși oferea doar posibilitatea angajaților de a participa la împărțirea profitului societății.
Aceste drepturi sunt condiționate de instanța unor negocieri între patronat și sindicate care să stabilească: - dacă se vor acorda în anul respectiv aceste cote de profit, modalitatea concretă de acordare, modalitatea de acordare, modalitatea de diferențiere.
Având în vedere că negocierile dintre patronat și sindicat nu au fost purtate, dreptul salariaților la cota de profit nu s-a născut. Recurenta consideră că acesta este un drept afectat de o condiție suspensivă.
În mod greșit a reținut instanța că inițiativa declanșării negocierilor aparține doar angajatorului. Sindicatele au oricând posibilitatea de a solicita societății purtarea de negocieri. În acest caz, angajatorul are obligația de a convoca părțile la negocieri în termen de 15 zile conform Legii nr. 130/1996, ceea ce nu s-a întâmplat.
Cu privire la recursul formulat, intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Consideră că recurenta își invocă propria culpă în neacordarea acestor drepturi salariale.
Analizând recursul formulat, instanța constată că este întemeiat în parte, doar în ceea ce privește critica referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluționării în fond a cauzei.
1. Critica adusă sentinței cu privire la soluționarea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Covasna din cadrul primului motiv de recurs este nefondată.
Instanța, fiind sesizată cu o cerere ce reprezintă un litigiu de muncă a aplicat în mod corect dispozițiile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă, prevăzute de art. 284 alin. 2 din Codul Muncii, care prevăd că "cererile referitoare la cauzele prevăzute de alin. 1 (conflicte de muncă) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința, sediul".
Această prevedere are caracter imperativ spre deosebire de normele facultative din codul d e procedură civilă ce reglementează competența teritorială.
Nu se aplică prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, ci dispozițiile art. 284 alin. 1 din Codul Muncii astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 480/2003, 541/2003 și prin OUG nr. 65/2005.
Dispozițiile Legii nr. 168/1999, ca lege specială sunt aplicabile doar ca "procedură de soluționare a conflictelor de muncă" nu și ca norme de "judecare a conflictelor de muncă", iar această distincție între "legea" aplicabilă procedurii de soluționare a conflictelor de muncă și "legea" apicabilă judecării conflictelor de muncă rezultă chiar din dispozițiile art. 284 și 290, 291 din Codul Muncii.
Astfel, se aplică Legea nr. 168/1999 așa cum susține recurentul doar în reglementarea procedurii de soluționare a conflictelor de muncă, respectiv pentru desfășurarea judecății, ridicarea și rezolvarea excepțiilor procedurale, căile de atac, termenele de judecată și termenele de recurs, toate acestea constituind reguli procedurale speciale.
De altfel, o parte din aceste reguli procedurale speciale sunt prevăzute atât în Legea nr. 168/1999, cât și în Codul Muncii, fără a exista o contradicție între ele.
De exemplu: art. 74 din Legea nr. 168/1999 și art. 286 din Codul Muncii, art. 74 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 168/1999 și art. 286 alin. 3 din Codul Muncii - citarea legală a părților.
Recurentul săvârșește o gravă eroare. Dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privesc soluționarea conflictelor de drepturi, definite conform art. 248 alin. 3 din Codul Muncii, pe când dispozițiile art. 284 alin. 2, reglementează competența teritorială a instanțelor investite cu soluționarea conflictelor de muncă (definite conform art. 248 alin. 1 din Codul Muncii ), cum este cel în speță.
Pentru aceste considerente, instanța va constata nefondat primul motiv de recurs.
2. în ceea ce privește soluționarea în fond a cererii de chemare în judecată, Curtea reține motivele de recurs ca fiind fondate.
Reglementul își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel de SC SA și în baza acestuia, consideră că au dreptul la acordarea cotei de participare la profitul anual, fiind o clauză inserată în Contractul colectiv de muncă la nivel național și respectiv la nivel de ramură și de unitate.
Dreptul angajaților la acordarea cotei de profit este un drept virtual, facultativ. El depinde într-adevăr de condiția "negocierii" clauzelor și condițiilor de acordare, iar această condiție a negocierii prealabile este inserată în Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2005-2006 (art. 41 alin. 3 ), cât și în contractul la nivel de.
Instanța de fond recunoaște că acordarea acestei cote din profit se poate realiza doar cu respectarea condiției "negocierii" dintre patronat și sindicate, însă consideră că inițiativa negocierii îi revine în exclusivitate angajatorului. astfel dispozițiile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996, privind Contractul colectiv de muncă, în care se menționează că: "în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii".
Prin urmare și sindicatul din cadrul SC SA putea să declanșeze procedura negocierii prevăzută de art. 139 din Contractul colectiv de muncă, la nivel de unitate, în scopul determinării cotei de profit, modalitatea concretă de acordare către salariați, condițiile de diferențiere.
În lipsa unei astfel de negocieri reclamanții, angajați ai pârâtei, nu au un drept deschis "ope legis" la acordarea cotei din profitul anual.
Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă la nivel național se recunoaște dreptul imperativ al angajaților la un salariu, însă tot în Contractul colectiv de muncă la nivel național, pe anii 2005-2006 aplicabil în speță se prevede și faptul că "salariul" cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri (art. 38 alin. 4) din aceste adaosuri nefăcând parte și cota de profit cerută de angajați.
Aceasta are o reglementare aparte la art. 42 alin. 2 la categoria"alte venituri", care nu cunosc o acordare de drept, ci doar după o negociere părților, negociere ce nu s-a realizat în speță.
Pentru toate aceste considerente, se constată că soluția instanței de fond nu este legală sub aspectul raționamentului juridic folosit ca argument și admiterea acțiunii.
În consecință, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, raportat la art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, instanța va admite, în parte recursul pârâtei și va modifica sentința conform celor din dispozitivul prezentei.
Pentru aceste motive,
În numele legii
Decide
Admite în parte recursul declarat de recurenta pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr. 216/2009 a Tribunalului Covasna, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC SA, având ca obiect plata profitului anual.
Menține restul dispozițiilor sentinței cu privire la respingerea restului pretențiilor.
Înlătură din dispozitivul sentinței obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâtei.
Respinge restul pretențiilor din recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi 7 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
- -
Președinte:Camelia JuravschiJudecători:Camelia Juravschi, Ligia Vâlcu, Anca Pârvulescu
