Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 5991/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi 5225/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5991/
Ședința Publică din data de 27 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Singh Ioana
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Guranda Georgeta
GREFIER - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de către recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.4022 din data de 14.05.2009, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7374/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -, C, -, (), și cu intimații-pârâți Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Prahova - având ca obiect "drepturi bănești - spor 15%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, intimații-reclamanți, -, -, C, -, (), și intimații-pârâți Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Prahova.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea văzând lipsa părților la prima strigare a cauzei, dispune lăsarea acesteia la a doua strigare.
La reluarea pricinii la ordine, nu au răspuns părțile.
Curtea constatând că în cauză recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4022/14.05.2009 pronunțată în dosarul nr.7374/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte cererea formulată de reclamanții, -, -, C, -, (), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj și Consiliul Superior al Magistraturii și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sporului de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară începând cu luna octombrie 2005 și până la zi, drepturi ce vor fi acordate proporțional cu perioada în care fiecare reclamant a activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare drepturilor recunoscute și acordate, în carnetele de muncă ale reclamanților; a respins ca prematură cererea privind plata pe viitor a sporului de confidențialitate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție, raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.295 alin.2, care se completează cu dispozițiile legii speciale.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, onform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art. 4 alin1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau C puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu, veniturile salariale, protecția minorilor; secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial. Astfel, conform art. 3 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din OG nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr.64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate, au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională. într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salarale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică, într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmtica profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarală)e cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute. Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate. Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale; C al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și C al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să II se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă șt rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul șl același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.
Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarala sinalagmtica pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salarale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat șl fără absolut nici o relevanța, pârâtul a invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salarale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare In domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost apreciată ca fiind întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Această problemă a fost tranșată irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție care, soluționând recursul in interesul legii, prin Decizia nr.46/15.12.2008, a stabilit că in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Având în vedere că decizia pronunțată în recursul în interesul legii de instanța supremă este obligatorie pentru instanțe potrivit art.329 alin.3 Cod pr.civilă, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% și până la zi, drepturi ce vor fi acordate proporțional cu perioada în care fiecare reclamant a activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte.
În ceea ce privește plata acestor drepturi pentru viitor, instanța nu a putut stabili la momentul pronunțării hotărârii dacă aceștia vor mai îndeplini condițiile prevăzute de lege după acest moment, obiectul cererii nefiind o creanță certă, lichidă și exigibilă, întrucât, prin ipoteză drepturile nu sunt nici lichide și nici scadente la momentul pronunțării hotărârii, ele fiind datorate numai în măsura în care vor fi datorate drepturile salariale pentru viitor.
În temeiul art.1 și 3 din Decretul nr.92/1976, au fost obligați pârâții să înscrie mențiunile necesare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională cu depășirea puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte,cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu mai poate constitui temei legal pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative. Instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate personalului din sistemul justiției ignorând cele statuate în mod expres de instanța de control constituțional.
Astfel, apreciază recurentul, față de obiectul acțiunii. Instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar.
Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii personale reprezintă o problemă de legiferare: este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor și adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este C care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați. Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
Se arată că prin acțiunile promovate în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimații-reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază recurentul că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din sistemul justiției.
Nu trebuie neglijat sub acest aspect nici conținutul în date al Deciziei nr.813/03.07.2008 și art.1325/4 decembrie 2008 ale Curții Constituționale, decizii ce au statuat că anumite dispoziții (art.1, art.2 alin.1 și 3), art.6 și art.27 alin.1 din OUG nr.137/2000 sunt neconstituționale, cât și al Deciziei nr.1325/4 decembrie 2008 aceleiași instanțe, ce a statuat că dispozițiile întregii OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În argumentarea celui de-al doilea motiv de recurs, C întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă (respectiv că hotărârea este lipsită de temei legal), se arată că dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar de specialitate nu este unul recunoscut de lege, întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare și nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, câtă vreme nu este niciun text legal care să recunoască dreptul la sporul de confidențialitate sus menționat. Se apreciază totodată că, în ceea ce privește categoria socio-profesională a personalului auxiliar de specialitate din categoria cărora fac parte și reclamanții, confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu, compensarea salariatului fiind o condiție de validitate a acestei obligații. De altfel, categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege, de principiu acei salariați care gestionează informații clasificate.
Însă, arată recurentul, personalul auxiliar reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/*2004, cu drepturi și îndatoriri specifice, cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG nr.8/2006. În acest sens, nu trebuie neglijat că, inclusiv Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă și că în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu: cauza Marcks împotriva Belgiei), principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar unor situații obiective diferite, și nu reprezintă nici privilegii, nici discriminări.
De asemenea, cum instanța de fond nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, se impune respingerea capătului de cerere pentru viitor, luându-se în considerare că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.
În sprijinul recursului formulat se invocă practica judecătorească, respectiv decizia nr.94/18.01.2008 a Curții de Apel Craiova, Decizia nr.768/11.12.2007 a Curții de Apel Suceava, Decizia nr.1559/R/ 14.05.2008 a Curții de Apel Brașov, Decizia civilă nr.1424/08.05.2008 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr-, Decizia nr.757/23.03.2008 a Curții de Apel Cluj, în dosarul nr-, Decizia Curții de Apel Alba Iulia în dosarul nr-, decizia nr.30/22.01.2008 a Curții de Apel Iași în dosarul nr-, sentința civilă nr.426/01.10.2008 a Tribunalului Satu Mare în dosarul nr-, sentința civilă nr.1014/30.05.2008 a Tribunalului Constanța în dosarul nr- și Hotărârile nr.232/29.08.2007 și nr.318/08.10.2007 ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința atacată în baza art.312 alin.1 teza I, art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul menționat prin dispozitivul deciziei doar pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Se va avea în vedere astfel că într-un prim motiv de recurs, recurentul susține că tribunalul a depășit puterile conferite de lege autorității judecătorești, intrând în domeniul puterii legislative, statuând dreptul reclamanților la plata sporului de confidențialitate, în condițiile în care acest spor nu este prevăzut de niciun act normativ, aspect constatat de altfel de Curtea Constituțională la data de 27 mai 2009, cât și prin Deciziile nr.819/03.07.2008 și nr.1325/4 decembrie 2008.
Acest motiv de recurs nu subzistă.
În aceste limite, recurentul invocă faptul că acordarea de către instanță a sporului sus menționat în condițiile în care legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate nu conține nici o astfel de prevedere, nu înseamnă o adăugare la lege. Această dispoziție nu înseamnă crearea unui act normativ, ci eventual o eronată interpretare și greșită aplicare a legii existente. Se pună însă problema cenzurării hotărârii primei instanțe, din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin C de-al doilea motiv de recurs se critică sentința tribunalului, pe considerentul că este lipsită de temei legal, în condițiile în care dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar de specialitate nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare, cu atât mai mult nu se justifică nici acordarea sa pentru viitor, drepturile fiind eventuale nefiind născute și actuale.
Această critică este fondată doar în ceea ce privește acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor, cealaltă critică fiind înlăturată ca neîntemeiată, raportat la aspectul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr.46/15.12.2008.
Practic, prin Decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr.27/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.(1) lit.d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.(1) și (2) din Codul deontologic al magistraților, și ale art.78 alin.(1) din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, "judecătorii, procurorii, magstrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România, sens în care sunt prevederile art.329 Cod pr.civilă.
Dat fiind conținutul acesteia, ea are deplină aplicabilitate în speță, având în vedere că prin acțiune s-au solicitat despăgubiri pentru neachitarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar. În condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat în sensul sus amintit problema de drept privitoare la acordarea sau neacordarea sporului în discuție categoriilor profesionale menționate, iar intimatele-reclamante au făcut parte dintr-una dintre acestea în perioada la care fac referire prin cererea de chemare în judecată, concluzia care se impune este aceea că soluția Tribunalului este legală și temeinică.
Este adevărat că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art.2 și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative. Însă, această ultimă hotărâre nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate către magistrați și personalul auxiliar de specialitate. Ca atare, ea nu are incidență în cauză, cu atât mai mult cu cât dacă s-ar admite teza contrară (adică dacă ar fi luată în considerare), ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art. 329 Cod pr.civilă.
conflict creat între acest ultim text legal și C al art.31 din Legea nr.47/1992 republicată - ce prevede printre altele că "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie" - ambele norme având caracter obligatoriu, urmează a fi rezolvat prin aplicarea cu prioritate a art. 329 Cod pr.civilă, având în vedere caracterul special al acestora și faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la plata sporului de confidențialitate. Cu alte cuvinte, prevederile art. 31 din Legea nr.47/1992 republicată urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 329 Cod pr.civilă, respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
În atare condiții, în speța dedusă judecății nu are aplicabilitate nici decizia pronunțată de Curtea Constituțională la data de 27 mai 2009, prin care această instanță a decis existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și parlamentul României pe de altă parte și s-a decis că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice, să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate.
Pe de o parte, conflictul sus menționat nu a făcut referire la problema de drept dedusă judecății, respectiv acordarea sporului de confidențialitate și are în vedere situațiile ivite ulterior pronunțării acestei decizii, respectiv litigiile pronunțate ulterior datei de 27 mai 2009.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.4022 din data de 14.05.2009, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7374/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -, C, -, (), și cu intimații-pârâți Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Prahova.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact./2 ex./11.11.2009
Jud. fond:;
Președinte:Singh IoanaJudecători:Singh Ioana, Petre Magdalena, Guranda Georgeta
