Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 6022/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6022
Ședința publică de la 05 2009
Complet constituit din:
PREȘEDINTE: Manuela Preda Popescu
JUDECĂTOR 2: Corneliu Maria
JUDECĂTOR 3: Mihaela
Grefier:
Pe rol, pronunțarea în recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 7871/11.12.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință de la 30.10.2009, când instanța, pentru a da posibilitate intimatelor-reclamante să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la 05.11.2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Tribunalul Gorj, prin sentința nr. 7871 din 11 decembrie 2008, admis acțiunea formulată de petentele și în contradictoriu cu intimata Curtea de Conturi a României.
A fost obligată intimata la plata către petenta a sumei de 28.256 și suma de 26.783 lei reprezentând prime de vacanță pentru perioada 2001 - 2008.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că petentele desfășoară activitatea profesionala in cadrul Camerei de Conturi G, fiind in raporturi de munca cu Curtea de Conturi a României.
Prin art. 33 (devenit 34 după republicarea legii) din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici s-a prevăzut că,Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o prima egala cu salariul de baza din luna anterioara plecării in concediu, care se impozitează separat".
Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 6005/08.12.1999, producându-și efectele, si a fost republicat in Monitorul Oficial nr.251/22.03.2004.
Dreptul s-a născut, așadar, din lege, ca drept subiectiv și conferă titularilor de drept prerogativele în virtutea cărora pot pretinde subiectului pasiv al raportului juridic născut, să efectueze o anumită prestație pozitivă, respectiv, de a da o anumită sumă de bani.
Facultatea de a pretinde o anumită conduită în raportul juridic ce ia naștere presupune obligația corelativă a subiectului pasiv de a se conforma și, în raportul obligațional ce se formează, cel ce pretinde o anumită conduită are calitatea de creditor, iar cel obligat la o asemenea conduită are calitatea de debitor.
În perioada dintre 08.12.1999 (data nașterii dreptului) și 02.01.2001 (data suspendării actului normativ ce a dat naștere dreptului subiectiv) facultatea subiectului activ a existat ca un drept pur și simplu, cum a existat și obligația corelativă, aceasta fiind executata de debitor.
În perioada începând cu data de 02.01.2001 si pana la data introducerii acțiunii însă, debitorul nu și-a executat obligația corelativă în mod voluntar.
Legea circumstanțiază instituția suspendării unui act normativ numai la situațiile ce se aliniază sintagmei,cazuri speciale".
Instanța constată că toată perioada în care operează suspendarea (prelungită) a actului normativ generator de drepturi este o perioadă marcată de manifestări de subiectivism, abuz și arbitrariu.
Dacă Legea nr. 24/2000 nu cuprinde mențiuni privind faptele și împrejurările ce ar constitui,cazuri speciale", Constituția prin art. 53 alin. 1 le nominalizează ca fiind valori esențiale ocrotite și anume: securitatea națională, ordinea, sănătatea și morala publică, drepturile și libertățile cetățenești, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Aceste fapte și împrejurări nu au existat, astfel că restrângerea drepturilor nu se justifică.
Chiar și în aceste cazuri (existența unor fapte și împrejurări) în conformitate cu prevederile art. 53 alin. 2 din Constituție, măsura trebuia să fie,proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără să aducă atingere dreptului sau libertății".
Instanța constată că, condiția proporționalității nu este îndeplinită cât timp nu se cunosc situațiile ce au dus la măsura restrângerii.
Existența sau inexistența situațiilor nici nu poate fi apreciată cât timp, de fiecare dată, această măsură a operat pentru viitor, termenul prelungindu-se.
Astfel, prima de vacanță a fost acordată anumitor categorii de personal, ceea ce a dus la crearea unei situații discriminatorii din punct de vedere al salarizării care încalcă prevederile art. 23 din Declarația Universală a drepturilor Omului, OG nr. 137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002, iar potrivit art. 14 din CEDO, diferența de tratament devine discriminare atunci când se introduc distincții între situații analoge și comparabile fără ca aceasta să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Prima de vacanță face parte din salariul personalului salariat, dar intimata nu a acordat aceste drepturi bănești.
Faptul că prima de vacanță nu este menționată în contractele individuale de muncă ale salariaților nu constituie un impediment pentru neacordarea acestuia de către angajator. Mai mult, ontractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.
Față de aceste prevederi, instanța a constatat că intimata, prin neacordarea primei de vacanță, nu a respectat dispozițiile legale în vigoare, iar, potrivit art. 269. angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În aceste condiții, instanța a constatat că dreptul la primă de vacanță solicitat de petente există.
De asemenea, potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale Dreptului Internațional".
Prima de vacanță solicitată de petenți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, nefiind suspus prescripției extinctive.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta, Curtea de Conturi a României, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
A susținut că pentru prima de concediu aferentă anilor 2001-2004 s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani iar cu privire la fondul cauzei a susținut că intimatelor nu li se aplică dispozițiile legii nr.188/1999 deoarece nu fac parte din categoria funcționarilor publici ci din categoria personalului contractual,având raporturile reglementate de Codul muncii.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă,art.304 ind.1,art.115 Cod procedură civilă,Legea nr.188/1999,OUG.nr.160/2000.
La data de 07 07 2009 intimatele au depus întâmpinare în cauză prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate,a actelor și lucrărilor dosarului,precum și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză,Curtea constată și reține următoarele:
Reclamantele sunt angajate ai Camerei de Conturi G, in baza contractului individual de munca pe durata nedeterminata și sunt salarizate potrivit legii speciale de salarizare, respectiv OUG 160/2000.
Potrivit art. 1, din lege, ontrolorii financiari din cadrul Curții de Conturi se remunerează cu indemnizație lunară, conform anexei care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență. Potrivit art. 3 din lege, ndemnizația este unica formă de remunerare lunară a activității corespunzătoare funcției de controlor financiar și reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Potrivit rt. 4(1) din lege, indemnizațiile stabilite în condițiile prezentei ordonanțe de urgență se determină astfel încât să se încadreze în fondurile alocate de la bugetul de stat pentru cheltuielile salariale.
Așa cum se observa din conținutul textului de lege, de altfel nici reclamanții nu contesta, potrivit legii speciale ce reglementează salarizarea controlorilor financiari aceștia nu beneficiază de dreptul la prima de vacanta, ca drept legal stabilit.
Potrivit art. 157 Codul muncii, alin. 2, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Aceasta dispoziție reflecta principiul prestabilirii prin lege a drepturilor salariale in cazul personalului ce își desfășoară activitatea in instituțiile menționate in text, Curtea de Conturi, regăsindu-se intre aceste instituții.
In consecința, in situația categoriei profesionale din care fac parte reclamante drepturile salariale sunt stabilite prin lege, in speța OUG 160/2000, lege care nu prevede ca drept, prima de concediu.
Acesta este motivul, pentru care in lipsa unui temei legal, Curtea de Conturi nu a acordat această primă reclamantelor.
Reclamantele au invocat existenta unei discriminări in raport cu funcționarii publici care beneficiază de acesta prima.
Potrivit art. art. 1(1) din 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu. Potrivit rt. 6 din lege, revederile p. prezentei legi nu se aplică: a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii; b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului c) corpului magistraților; d) cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică. Potrivit rt. 35 (1) din lege, funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii. (2) Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Așa cum se observa din dispozițiile menționate, funcționarii publici beneficiază de dispoziții legale speciale, care le reglementează drepturile, inclusiv prima de concediu, dispoziții care exclud in mod expres aplicarea lor la alte categorii, categorii ce sunt enumerate in conținutul art. 6, intre care se regăsesc si reclamanții, aceștia făcând parte din categoria personalului contractual.
Acesta este un alt motiv pentru care unitatea angajatoare nu a putut să aplice, in cazul reclamantelor, ce beneficiază de lege speciala, prevederile cuprinse in alta lege, care reglementează o categorie aparte de salariați.
Reclamantele au invocat discriminarea, intre cele doua categorii de personal angajat, sub aspectul beneficiului la prima de vacanta.
Potrivit rt. 2(1) din OG 137/2000, privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Legiuitorul a stabilit modalități specifice de salarizare si acordare a diferitelor drepturi având in vedere statutul distinct al fiecărei categorii profesionale puse in discuție.
o politica de competente diversă sub aspectul atribuțiilor si activităților desfășurate, legiuitorul a stabilit si o politica de salarizare diferită aferentă funcțiilor si activităților desfășurate.
Reclamantele au susținut, în esență, faptul că există două situații comparabile, tratate juridic diferit, invocând prevederile OG 137/2000.
La analiza unei cereri în despăgubiri întemeiate pe ideea de discriminare, judecătorul trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (1) existența unui tratament diferențiat între situații comparabile sau analoage manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, (2) existența unui criteriu de discriminare, potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, (3) tratamentul diferențiat trebuie să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege, (4) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Examinând cererea de chemare în judecată prin prisma condițiilor expuse mai sus, Curtea constată că situațiile invocate de reclamante nu sunt comparabile, cu atât mai puțin analoage, fiind diferite sub aspectul atribuțiilor de serviciu exercitate efectiv, sub aspectul activităților desfășurate in concret si in raport de statul concret al fiecărei profesiuni.
Prin urmare modul de organizare a muncii, stabilirea atribuțiilor sunt prerogative exclusive ale angajatorului, care va stabili si un sistem remuneratoriu distinct in functie de activitatile, atributiile si statul propriu.
Aceste elemente, sunt si cele care au condus la un tratament juridic diferentiat, fiind de natura obiectiva.
Pe de alta parte, se retin si considerentele, cuprinse in Decizia nr. 819/2008 a Curtii Constitutionale, potrivit cu care, referitor la prevederile art.1, art.2 alin.3 si art. 27 alin. 1 din OUG nr. 137/2000 se arata: " un asemenea inteles al dispozitiilor ordonantei, prin care se confera instantelor judecatoresti competenta de a desfiinta norme juridice instituite prin lege si de a crea in locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse in alte acte normative, este evident neconstitutional, intrucat incalca principiul separatiei puterilor in stat.
Ca atare, Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile respective sunt neconstitutionale in masura in care din acestea s-ar desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative. Potrivit rt. 31(1) din 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. In consecința, invocarea dispozițiilor menționate din OUG 137/2000, respectiv substituirea normelor proprii de salarizare cu cele cuprinse in alte acte normative nu este posibila in lumina dispozițiilor cuprinse in decizia Curții Constituționale.
In consecința, Curtea, văzând statutul distinct al celor doua categorii profesionale, constatând ca reglementarea drepturilor lor salariale se realizează prin acte normative speciale proprii fiecăreia din ele, constatând ca in cauza exista prerogativa legiuitorului in reglementarea distincta a drepturilor diferitelor categorii profesionale, ca in cauza regimul juridic de salarizare diferențiat este justificat in raport de criteriile obiective amintite, luând act si de decizia Curții Constituționale, constata că recursul este întemeiat situație in care va fi admis,va modificata sentința in sensul ca va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 7871/11.12.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și, având ca obiect drepturi bănești.
Modifică sentința, în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05 2009.
Președinte, - --- | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. Jud.
3 ex/2 12 2009
fond:
Președinte:Manuela Preda PopescuJudecători:Manuela Preda Popescu, Corneliu Maria, Mihaela
