Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 6371/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4731/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6371R
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Nadia
GREFIER -
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta - SA împotriva încheierii de ședință din data de 26.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimata, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 06.11.2009, de către recurenta - SA o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere faptul că, prin cererea depusă de recurenta - SA, la data de 06.11.2009, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin încheierea din data de 26.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 al. 2 ultima liniuță, art. 286, 287 și art. 288 Codul muncii,art. 74,75 și 77 din Legea nr. 168/1999 și a art. 164 Cod procedură civilă, formulată de - SA.
În considerente a reținut că în susținerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.286, 287, art.288 din Codul muncii, art.74, 75 și 77 din Legea nr.168/1999, art.164 pr. civilă, pârâta a arătat că acestea încalcă dispozițiile art. 21, art.24, art.53 al.1 din legea fundamentală, în măsura în care se interpretează că se pot aplica "tale quale", printr-un formalism excesiv, fără a avea în vedere și situațiile particulare care pot apărea pe parcursul judecății litigiilor de muncă, aducându-se astfel atingere substanței dreptului protejat și lipsindu-l de efectivitate prin nerespectarea drepturilor la apărare și la un proces echitabil recunoscute și protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cât privește excepțiile de neconstituționalitate, instanța, în raport de prevederile art.2 al.3 din Legea nr.47/1992, republicată - potrivit cărora Curtea Constituțională nu se poate pronunța supra modului de aplicare și interpretare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției, a constatat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestora, întrucât prin invocarea acestora se pune în discuție modul de aplicare a unor norme legale, raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii, ceea ce este altceva decât constituționalitatea lor, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
Pe de altă parte, verificând, conform art. 29 al.6 din Legea nr. 47/1992, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în al.1,2 și 3 ale aceluiași articol, instanța a constatat neîndeplinirea condiției ca, de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
Astfel, critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 al.2 ultima liniuță privește exclusiv împrejurarea ca, în condițiile în care acestea nu prevăd în mod expres ce dispoziții normative vizează, în soluționarea excepției de necompetență teritorială invocată, aveau aplicabilitate dispozițiile art. 72 din Legea nr.168/1999 și nu dispozițiile art. 274 al.2 din Legea nr.53/2003.
Or, dreptul dedus judecății nu este guvernat de normele de competență, așa încât modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială nu aduce atingere litigiului legat de fondul cauzei, pârâta având posibilitatea să-și valorifice drepturile în fața instanței de la domiciliul reclamantului în același mod ca și în situația în care cauza ar fi fost judecată de instanța în circumscripția căreia se află sediul său.
De asemenea, dreptul dedus judecății nu este guvernat nici de dispozițiile art. 286, 287, 288 Codul muncii art.74, 75 și 77 din Legea nr.168/1999, întrucât acestea vizează procedura de soluționare a litigiilor de muncă, pentru care legiuitorul a instituit un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun.
Ori, prin instituirea acestor excepții procedurale nu se încalcă dispoziții constituționale și nici nu se lezează garanțiile procedurale care asigură desfășurarea unui proces echitabil și într-un timp rezonabil în interesul legitim al fiecăreia dintre părți.
Mai mult, prin reglementarea unor reguli procedurale speciale în soluționarea conflictelor de muncă, se dă satisfacție principiului celerității în activitatea de judecată și are menirea de a determina justițiabilii - în special angajatorii să acționeze cu diligență, și bună credință, să nu tergiverseze soluționarea cauzei.
Pe de altă parte, în prezenta cauză, instanța a administrat toate probele propuse de pârâtă, procedura de citare cu aceasta a fost îndeplinită cu o lună înaintea primului termen de judecată, iar termenele de judecată acordate au fost suficient de lungi, astfel ca pârâta să aibă posibilitatea să exercite în mod efectiv dreptul la apărare.
În acest context, pârâta nu are interes în a invoca excepția de neconstituționalitate a unora dintre dispozițiile legale criticate, așa încât se apreciază că scopul urmărit de aceasta nu este cel de a obține verificarea de către Curtea Constituțională a conformității textelor cu legea fundamentală, ci numai efectul stabilit de lege și anume, suspendarea cauzei până la soluționarea excepției.
Cât privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art.164 pr. civilă pe considerentul că acestea stabilesc facultatea și nu obligația instanței de a lua măsura conexării cauzelor, se constată că prin posibilitatea conferită instanței de a aprecia asupra oportunității acestei măsuri, care se dispune doar în interesul unei mai bune judecăți a cauzelor, se evită de fapt prelungirea artificială și nejustificată a procesului și se asigură părților exercitarea drepturilor procesuale cu bună credință, fără a aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți.
De asemenea, prin acordarea posibilității judecătorului de a cenzura în fiecare caz utilitatea conexării nu se antamează astfel fondul cauzei.
Susținerile potrivit cărora prevederile criticate ar fi contrare dispozițiilor art.6, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, dimpotrivă, prin dispozițiile speciale prevăzute de legea pentru soluționarea conflictelor de muncă se urmărește tocmai soluționarea acestor cauze într-un termen rezonabil și în interesul fiecăreia dintre părți.
Împrejurarea că instanțe de același grad asupra aceleiași chestiuni au pronunțat hotărâri diferite nu aduce atingere vreunei norme constituționale, în sistemul nostru de drept recunoscându-se valența de izvor de drept doar deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii.
În raport de cele expuse și examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, din perspectiva dispozițiilor art.2 al.3 din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit cărora "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său, contrar Constituției, și din perspectiva dispozițiilor art.126 și art.124 pct.3 din Constituția României, instanța constată că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.
Ca atare, în raport de dispozițiile art.29 al.6 din Legea nr.47/1992, rep. s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 al.2 ultima liniuță, art.286, art.287 și art.288 din Codul muncii, a art.74, art.75 și art.77 din Legea nr.168/1999 și a art.164 pr.civilă, invocată de pârâta -""SA
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs - SA, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a - VII -a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că instanța și-a depășit atribuțiile stabilite prin Legea nr. 47/1992 procedând la soluționarea pe fond a excepției, deși era ținută doar de rațiunile prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din legea menționată, condiții cu prisosință îndeplinite în speță, respectiv excepția a fost invocată în fața unei instanțe, privește norme dintr-o lege în vigoare nedeclarate anterior neconstituționale și care au legătură cu cauza, întrucât antamează asupra soluționării excepției de necompetență teritorială invocate.
A reiterat că, pornind de la premisa că atât Legea nr.168/1999, cât și Legea nr.53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de art.298 alin.2 ultima liniuță din cea de-a doua lege.
Or, acest text de lege a fot apreciat ca temei pentru o "abrogare implicită", pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000, care prin art.62 și art.63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.
Abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional sub imperiul Decretului nr.24/2000, această modalitate de reglementare nu a mai fost precizată, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerința coerenței sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres acolo unde legiuitorul a tăcut implicit.
A arătat că, în principal, motivele de neconstituționalitate au în vedere principiul efectivității juridice, care cere, astfel cum dispune art.15 din Legea nr.24/2000 și a dezvoltat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, să se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziții legale coerente, cu vocația de a respecta drepturile și libertățile cetățenilor, care să aibă o aplicabilitate practică uniformă, cu evitarea jurisprudenței neuniforme.
A evocat prevederile art.1 alin.5 din Constituția României și a arătat că în temeiul acestuia, niciunei autorități publice, inclusiv Parlamentului nu-i este permis să deroge implicit de la prevederile legii organice nr.24/2000, prin urmare, Codul muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în legea nr.168/1999, întrucât ar contraveni Constituției României, ce vorbește despre coerența legislativă, respectiv despre obligația absolută de respectare a prevederilor legale.
Cercetând recursul formulat prin prisma criticilor formulate constată că acesta este nefondat.
Astfel, în baza art.29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992, sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de una dintre părțile procesului, care au ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce au legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art.284 alin.2 Codul muncii și art.72 din Legea nr.168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.
Din chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea "per a contrario" a art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, coroborată cu prevederile art.2 alin.3 din aceeași lege, și ale art.126 alin. 1 și 3 din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.
Prin urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art.29 alin.1-3 din legea nr.47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pun în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate "per a contrario", ale art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, conform art.29 alin.6 din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.
Sub aceste aspecte, se constată că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art.298 ultima liniuță), efectuate de judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.
De asemenea invocatul principiu al "efectivității juridice" nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art.1 alin.5 din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.
Or, deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art.146 lit.d) din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992.
Din această perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.
Astfel, prin Deciziile nr.93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului.
De asemenea, prin deciziile nr.76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.
În consecință, având în vedere că, potrivit celor expuse, este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la speță, corect a procedat prima instanță când, în temeiul art.29 alin.6 rap. la art.29 alin.1, art.2 alin.3 din Legea nr.47/1992 și art.126 alin.1 și 3 din Constituție, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a art. 298 alin.2 ultima liniuță din Codul muncii.
Mai mult, prin decizia nr. 1005/2009, Curtea Constituțională a respins excepția cu același obiect, aceeași cauză și formulată de același justițiabil, pentru inadmisibilitatea sesizării, care deduce controlului de constituționalitate o chestiune de interpretare și aplicare unitară a legii, iar nu un conflict propriu-zis de constituționalitate, statuările Curții fiind, în temeiul art. 147 alin.4 din Constituție, general obligatorii.
Cât privește excepția de neconstituționalitate a articolelor 286-288 din Codul muncii, 74, 75 și 77 din Legea nr. 168/1999 și art. 164. pr. civ. acestea au făcut obiectul controlului prin decizia nr. 1015/2009 a Curții Constituționale, fiind respinsă cu motivarea că procedura de judecată a litigiilor de muncă este la latitudinea legiuitorului, în considerarea specificului raporturilor de muncă și că o excepție identică a fost respinsă anterior, astfel că, neintervenind elemente noi, nu se justifică schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale.
Sub aceste aspecte, se constată că soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1015/2009 se bucură de autoritate de lucru judecat față de o nouă excepție cu același obiect, cauza identică și invocată de aceeași parte, chiar într-un alt proces, dar cu același obiect, întrucât în materia excepției de neconstituționalitate, identitatea de părți este indiferentă puterii de lucru judecat, față de faptul că instanța constituțională judecă "în abstract", adică făcând abstracție de cazul concret dedus judecății și identitatea părților implicate, esențială fiind identitatea obiectului excepției și a cauzei, înțelegând prin aceasta, norma de referință constituțională și raționamentul care susțin excepția.
Or, cum acestea sunt identice, rezultă că excepția este inadmisibilă și în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - SA împotriva încheierii de ședință din data de 26.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.R/th.red.
2ex-16.12.2009.
Jud. fond:
Președinte:Adela Cosmina BodeaJudecători:Adela Cosmina Bodea, Florentina Dragomir, Nadia
