Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 656/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,de conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ Nr. 656/ Dosar nr-
Ședința publică din 18 mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Ștefăniță
JUDECĂTOR 2: Maria Carmen Tică
JUDECĂTOR 3: Daniel
Grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta SC SA B, împotriva sentinței civile nr. 213 din 2.03.2009, pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 11.05.2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă di prezenta, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, amânat pronunțarea pentru astăzi, 18.05.2009.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Constată că, prin sentința civilă nr. 213/2009, Tribunalul Covasnaa respinse excepțiile vizând necompetența teritorială a Tribunalului Covasna, lipsa calității procesuale active a reclamantei, prematuritatea introducerii acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune.
A admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta C. și pe cale de consecință:
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.004 lei reprezentând drepturi salariale cu titlu de cotă de participare la profit corespunzător anilor 2005 și 2006.
A obligat pârâta la actualizarea sumei de mai sus cu indicii de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
A respins capătul de cerere privitor la daune morale de 500 Euro.
A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată de 200 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Legat de excepția necompetenței teritorială a Tribunalului Covasna, s-a constatat că, prin art. 284 alin 2 din Codul Muncii este reglementată cu caracter absolut competența teritorială a tribunalelor în sensul că cererile vizând conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința după caz sediul, reclamantul.
Reclamantul are domiciliul pe raza jud. C, deci competența teritorială de dezlegare a litigiului de față cade în sarcina Tribunalului Covasna.
Art.72 din 168/1999 la care face trimitere pârâta au fost abrogate implicit prin OUG nr. 65/2005 de modificare și completare a 53/2003 de aprobare a Codului Muncii.
Ca atare excepție este nefondată urmând a fi respinsă.
Și excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului nu este întemeiată urmând a se respinge, atâta timp cât aceasta, cum se poate observa din înscrisurile dosarului a fost salariata societății pârâte, angajator în accepțiunea art. 14 din Codul Muncii iar dreptul solicitat în cauză decurge din CCM, care potrivit art. 241 din Codul Muncii produce efecte juridice față de toți salariații.
Deci reclamantul are legitimare procesuală activă pentru valorificarea drepturilor care decurg din contractul colectiv de muncă încheiat pentru 2005-2007.
Referitor la excepția prematurității, s-a constatat că reclamantul a intentat acțiunea după nașterea dreptului la acțiune care a fost data publicării, cel târziu 15 martie din anul următor a situațiilor financiare sintetice, respectiv a bilanțului contabil aferent anilor 2005 - 2007 în Monitorul Oficial. În aceste condiții nu poate fi catalogată ca prematură cererea introductivă, aceasta fiind înregistrată în anul 2008, deci excepția este nefondată astfel că a fost respinsă.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a apreciat că, pretențiile reclamantului sânt drepturi de natură salarială, motiv pentru care în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 283 alin.(1) lit. c) din Codul Muncii care reglementează un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune(cel târziu sfârșitul lunii martie a următorului an pentru care se pretind drepturile). Acest termen nu era împlinit la data înregistrării cererii reclamantei.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins și această excepție.
Abordând fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, reclamantul a avut raporturi de muncă cu societatea pârâtă în perioada 2005 -2007, conform copiei cărții de muncă depusă la dosar.
Prin contractul colectiv de muncă, perfectat pentru 2005,2006 și 2007 între I și patronatul SA s-a prevăzut, pe lângă alte drepturi care se vor acorda salariaților și plata unor venituri suplimentare rezultate din repartizarea unei cote de profit de 10%.
Dispozițiile art. 139 din contract au condiționat constituirea, repartizarea, modalitatea concretă de acordare și condițiile de diferențiere între salariați de negocierea ulterioară cu.
Valabilitatea acestor reglementări contractuale nu a fost contestată de pârâtă, ci dimpotrivă le-a recunoscut prin întâmpinarea depusă la dosar.
între sindicatul SA și societatea pârâtă privind acordarea cotei de participare la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, condițiile de diferențiere nu au avut loc după anul 2005, când societatea a fost privatizată. Anterior, în 2003 și 2004 salariaților le-au fost plătite aceste drepturi, cum s-a susținut de ambele părți.
Art. 3 din 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, statornicește că, negocierea colectivă este obligatorie în condițiile în situațiile vizate de alin. (2) - (4) printre care se află și componenta salarii.
In raport de alin.(5) din același articol a legii " negocierii aparține patronului", acesta având posibilitatea să demareze oricând negocieri cu salariații, reprezentați de sindicate.
Deci, lipsa negocierilor este imputabilă societății pârâte care nu s-a achitat de obligația sa legală sus-amintită.
De altfel, nici nu s-a dorit ca din profitul obținut o parte să revină salariaților, dovadă în acest sens sunt hotărârile adunării generale a acționarilor depuse la dosar din care se poate observa că, în anii de referință au aprobat repartizarea profitului spre alte destinații, fără a ține cont de obligația asumată prin CCM cu privire la salariați cu toate că, potrivit art. 30 din 130/1996, art. 243 din Codul Muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți. Neîndeplinirea obligațiilor din CCM atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Susținerea pârâtei de netemeinicie a pretențiilor deduse judecății, întemeiată pe inexistența negocierilor la nivel de unitate pe marginea aspectelor cuprinse în art. 139 din CCM pe perioada 2005,2006 și 2007 nu poate fi primită, decât cu riscul de a se nesocoti principiul instituit de art. 108 alin.(4) Cod procedură civilă. "Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt" pentru a se apăra.
Instanța a mai reținut că, orice drept salarial poate fi hotărât a se acorda, atât prin lege cât și prin CCM care este legea părților în accepțiunea dispozițiilor art. 969 Cod civil.
Prevederile art. 40 alin.(2) lit.c) din Codul Muncii statuează că, angajatorul este dator să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din CCM aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Contractele colective de muncă intervenite în cauză, statuează în mod expres că, salariul cuprinde salariul de bază, sporuri, orice alte adaosuri, în baza cărora se încheie contractul individual de muncă.
Față de aceste împrejurări, instanța a găsit acțiunea reclamantului întemeiată parțial așa cum a fost precizată, astfel că a dispus obligarea pârâtei să achite suma de 7.004 lei cu titlu de despăgubiri, în înțelesul art. 269 alin.(1) Codul Muncii, cuprinsă în dispozitivul de mai jos.
Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neachitării drepturilor cuvenite reclamantului, conform art. 1082 și art. 1084 Cod civil, pârâta a fost obligată să actualizeze suma acordată cu indicii de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Scadența drepturilor în cauză este luna aprilie a anului 2006 și 2007, întrucât închiderea exercițiului financiar, respectiv întocmirea bilanțului contabil pe anul precedent trebuie realizată aproximativ până sfârșitul lunii martie, după care situațiile financiare se depun la organul fiscal local și se publică în Monitorul Oficial, partea a III-a, astfel începând cu luna următoare s-a născut dreptul reclamantei care trebuia acordat.
Capătul de cerere referitor la daunele morale de 500 este nefondat, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, a celorlalte cerințe impuse de art. 998 Cod civil, astfel aceste pretenții au fost respinse.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen, motivat, pârâta SC SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. Se arată că în mod greșit, instanța respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Covasna.
Trebuie aplicate în speță, dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 - "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea". În speță, era competent teritorial Tribunalul
Nu se aplică normele Codului Muncii în materie de competență teritorială deoarece acestea au caracter de "normă generală", în raport cu dispozițiile mai sus invocate din Legea nr. 168/1999, care au valoarea unei norme speciale.
2. în ceea ce privește fondul cauzei, solicită a admite recursul, a modifica sentința, în sensul respingerii acțiunii.
În mod greșit s-a aplicat de către instanța de fond că simpla prevedere în Contractul colectiv de muncă la nivel național și preluată în cuprinsul Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar da naștere automat unui drept subiectiv civil, deși oferea doar posibilitatea angajaților de a participa la împărțirea profitului societății.
Aceste drepturi sunt condiționate de instanța unor negocieri între patronat și sindicate care să stabilească: - dacă se vor acorda în anul respectiv aceste cote de profit, modalitatea concretă de acordare, modalitatea de acordare, modalitatea de diferențiere.
Având în vedere că negocierile dintre patronat și sindicat nu au fost purtate, dreptul salariaților la cota de profit nu s-a născut. Recurenta consideră că acesta este un drept afectat de o condiție suspensivă.
În mod greșit a reținut instanța că inițiativa declanșării negocierilor aparține doar angajatorului. Sindicatele au oricând posibilitatea de a solicita societății purtarea de negocieri. În acest caz, angajatorul are obligația de a convoca părțile la negocieri în termen de 15 zile conform Legii nr. 130/1996, ceea ce nu s-a întâmplat.
Cu privire la recursul formulat, intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Consideră că recurenta își invocă propria culpă în neacordarea acestor drepturi salariale.
Analizând recursul formulat, instanța constată că este întemeiat în parte, doar în ceea ce privește critica referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluționării în fond a cauzei.
1. Critica adusă sentinței cu privire la soluționarea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Covasna din cadrul primului motiv de recurs este nefondată.
Instanța, fiind sesizată cu o cerere ce reprezintă un litigiu de muncă a aplicat în mod corect dispozițiile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă, prevăzute de art. 284 alin. 2 din Codul Muncii, care prevăd că "cererile referitoare la cauzele prevăzute de alin. 1 (conflicte de muncă) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința, sediul".
Această prevedere are caracter imperativ spre deosebire de normele facultative din codul d e procedură civilă ce reglementează competența teritorială.
Nu se aplică prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, ci dispozițiile art. 284 alin. 1 din Codul Muncii astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 480/2003, 541/2003 și prin OUG nr. 65/2005.
Dispozițiile Legii nr. 168/1999, ca lege specială sunt aplicabile doar ca "procedură de soluționare a conflictelor de muncă" nu și ca norme de "judecare a conflictelor de muncă", iar această distincție între "legea" aplicabilă procedurii de soluționare a conflictelor de muncă și "legea" apicabilă judecării conflictelor de muncă rezultă chiar din dispozițiile art. 284 și 290, 291 din Codul Muncii.
Astfel, se aplică Legea nr. 168/1999 așa cum susține recurentul doar în reglementarea procedurii de soluționare a conflictelor de muncă, respectiv pentru desfășurarea judecății, ridicarea și rezolvarea excepțiilor procedurale, căile de atac, termenele de judecată și termenele de recurs, toate acestea constituind reguli procedurale speciale.
De altfel, o parte din aceste reguli procedurale speciale sunt prevăzute atât în Legea nr. 168/1999, cât și în Codul Muncii, fără a exista o contradicție între ele.
Recurentul săvârșește o gravă eroare. Dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privesc soluționarea conflictelor de drepturi, definite conform art. 248 alin. 3 din Codul Muncii, pe când dispozițiile art. 284 alin. 2, reglementează competența teritorială a instanțelor investite cu soluționarea conflictelor de muncă (definite conform art. 248 alin. 1 din Codul Muncii ), cum este cel în speță.
Pentru aceste considerente, instanța va constata nefondat primul motiv de recurs.
2. în ceea ce privește soluționarea în fond a cererii de chemare în judecată, Curtea reține motivele de recurs ca fiind fondate.
Reglementul își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel de SC SA și în baza acestuia, consideră că au dreptul la acordarea cotei de participare la profitul anual, fiind o clauză inserată în Contractul colectiv de muncă la nivel național și respectiv la nivel de ramură și de unitate.
Dreptul angajaților la acordarea cotei de profit este un drept virtual, facultativ. El depinde într-adevăr de condiția "negocierii" clauzelor și condițiilor de acordare, iar această condiție a negocierii prealabile este inserată în Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2005-2006 (art. 41 alin. 3 ), cât și în contractul la nivel de.
Instanța de fond recunoaște că acordarea acestei cote din profit se poate realiza doar cu respectarea condiției "negocierii" dintre patronat și sindicate, însă consideră că inițiativa negocierii îi revine în exclusivitate angajatorului. astfel dispozițiile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996, privind Contractul colectiv de muncă, în care se menționează că: "în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii".
Prin urmare și sindicatul din cadrul SC SA putea să declanșeze procedura negocierii prevăzută de art. 139 din Contractul colectiv de muncă, la nivel de unitate, în scopul determinării cotei de profit, modalitatea concretă de acordare către salariați, condițiile de diferențiere.
În lipsa unei astfel de negocieri reclamanții, angajați ai pârâtei, nu au un drept deschis "ope legis" la acordarea cotei din profitul anual.
Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă la nivel național se recunoaște dreptul imperativ al angajaților la un salariu, însă tot în Contractul colectiv de muncă la nivel național, pe anii 2005-2006 aplicabil în speță se prevede și faptul că "salariul" cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri (art. 38 alin. 4) din aceste adaosuri nefăcând parte și cota de profit cerută de angajați.
Aceasta are o reglementare aparte la art. 42 alin. 2 la categoria"alte venituri", care nu cunosc o acordare de drept, ci doar după o negociere părților, negociere ce nu s-a realizat în speță.
Pentru toate aceste considerente, se constată că soluția instanței de fond nu este legală sub aspectul raționamentului juridic folosit ca argument și admiterea acțiunii.
În consecință, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, raportat la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va admite, în parte recursul pârâtei și va modifica sentința conform celor din dispozitivul prezentei.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite în parte recursul declarat de recurenta pârâtă SC SA B împotriva sentinței civile nr.213/2.03.2009 a Tribunalului Covasna, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC SA
Înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, de 200 lei, reprezentând onorariu avocat.
Menține dispozițiile sentinței privind respingerea excepțiilor necompetenței teritoriale a Tribunalului Covasna, lipsei calității procesuale active a reclamantei, prematurității introducerii acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge restul pretențiilor invocate în recurs de recurenta pârâtă SC SA
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.05.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.716.06.2009
Tehnoredact./18.06.2009/ 2 ex.
Jud. fond,
Președinte:Cristina ȘtefănițăJudecători:Cristina Ștefăniță, Maria Carmen Tică, Daniel
