Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 6679/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6679
Ședința publică de la 24 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Camelia Șelea
JUDECĂTOR 2: Marin Panduru
JUDECĂTOR 3: Ioana Moțățăianu
Grefier: - -
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, împotriva sentinței civile nr.505/30.03.2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL O L T, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimații reclamanți, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că, părțile au solicitat judecarea în lipsă, conform art.242 Pr.Civ. după care, apreciindu-se cauza în stare judecată, s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
Tribunalul Olt prin sentința nr. 505/30.03.2009 a constatat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice prin DGFP
A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție.
A admis acțiunea formulată de reclamanții, împotriva pârâților MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL O L
A obligat pârâții la plata sporului de confidențialitate de 15 % începând cu 01.05.2008 pentru reclamanta, cu 01.11.2007 pentru reclamanta, cu 18.02.2008 pentru reclamanta, cu 01.05.2008 pentru reclamantul, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că reclamanta deține funcția de grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina din data de 01.05.2008, reclamanta din data de 01.11.2007 când a fost numită grefier informatician la Parchetul de pe lângă Tribunalul O l t, reclamanta deține funcția de grefier informatician la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt din data de 18.02.2008, iar reclamantul din data de 01.05.2008 când a fost numit tehnician criminalist la Parchetul de pe lângă Tribunalul O l
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor ca reprezentant al Statului instanța a admis- și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție.
II. Cu privire la fondul cauzei instanța a reținut următoarele:
, potrivit dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 567/2004, privind Statul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea, în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, și sunt discriminați, întrucât nu beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de persoane care3 exercită funcții ce implică păstrarea confidențialității.
Astfel, instanța a constatat că în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate în legislația națională au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane - salariați ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006, pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională, s-a prevăzut ca "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul-avizul de securitate deținut,cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe baza de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publica și siguranța naționala, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază".
De asemenea, prin dispozițiile art.15 alin. (1 ) din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici, s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
În aceeași ordine de idei, prin art. 20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 405/2006, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor Plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Însăși nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede în art.30 alin.(3),acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențiale.
Conform art.13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. (3) din nr.OG 137/ 2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. (1) din nr.OUG 123/2003, art.3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. (1) din nr.OG 6/2007, art.20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art.13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plata a acestui spor salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate reclamanților, prima instanța a reținut că, față de obligația de confidențialitate pe care trebuie să o respecte (" să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitate de grefierisă păstreze lucrările cu caracter confidențial în incinta instanțeisă nu permită consultarea lor"-art.15 alin.1 și 2 din Hot. Nr.328/2005 a: să" păstreze secretul profesional"-art.91 alin.1 din. Nr.303/2004) aceasta fiind o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială). Deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial, în caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plata egală pentru munca egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art.6 și art. 154 din Codul Muncii ).
Prin urmare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă al funcției deținute.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate în calitatea grefieri, respectiv tehnician criminalist, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest în spor salarial și pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci, indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
S-a apreciat astfel că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin. (1)-(3), art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le- fost refuzat sporul de confidențialitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei alte categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. (1) din nr.OG 137/2000).
Prin art.2 alin. (1) nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc.care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. (3) din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1 ), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ca obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamanții.
Astfel, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, codul deontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești pentru personalul auxiliar de specialitate ce funcționează în instanțele românești, rezultă în mod clar și indubitabil ca acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile interdicțiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda în contrapondere,sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate, fiind privați astfel de un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr.12, prin discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".
Potrivit art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de această Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Acesta este principiul egalității tuturor în fața legii, iar lista cuprinsă în art. 14 din Convenție nu este limitativă, dreptul la nediscriminare protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
Un argument suplimentar în acordarea sporului de confidențialitate de 15% tuturor categoriilor de persoane obligate la păstrarea confidențialității unui anumit gen de informații îl reprezintă și art.16, din Constituția României, potrivit căruia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Cererea accesorie formulată de reclamanți privind obligarea la efectuarea mențiunilor legate de sporul de confidențialitate în carnetul de muncă a fost apreciată ca fondată întrucât se întemeiază pe prevederile art. 11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, Decretul 738/1969 și. nr. 136/1986 privind metodologia întocmirii, completării, păstrării și evidenței carnetului de muncă ( Anexa la Ordin, pct.4 lit. "b", final și pct. 5).
Carnetul de muncă rămâne, cel puțin până la 31 decembrie 2008, principalul document prin care se face dovada vechimii în muncă, veniturilor și în consecință stă la baza stabilirii drepturilor de asigurări sociale.
Potrivit art.1 și 2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, înscrierile care se pot face în acesta sunt următoarele; înscrieri cu privire la vechimea în muncă,înscrieri cu privire la vechimea neîntreruptă în muncă, înscrieri cu privire la vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, înscrieri cu privire la vechimea în funcție, meserie sau specialitate, înscrieri cu privire la timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, înscrieri cu privire la retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta,mențiuni privind starea civilă, mențiuni privind pregătirea școlară și pregătirea profesională a titularului, mențiuni cu privire la recompensele primite, orice alte mențiuni care potrivit dispozițiilor legale se menționează în carnetul de muncă.
Instanța a apreciat că înscrierea în cartea de muncă este legală, cererea fiind admisibilă sub acest aspect, dar este și necesară, dat fiind faptul că la acordarea acestui spor, se rețin la sursă cotele de contribuție socială, precum și alte cote ( șomaj, etc.) ce vor fi virate către bugetul de stat.
In ceea ce privește cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice, instanța a considerat-o neîntemeiată, motiv pentru care a fost respinsă.
Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, MEF coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual al contului de execuție.
În consecință, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și proiectele de rectificare a acestor bugete, ceea ce înseamnă că Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite, în situația scoaterii din cauză a,ar fi pus în imposibilitatea de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor bănești solicitate, deși acestea sunt statuate prin hotărâri judecătorești.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURT Ea de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA.
Primul motiv de recurs invocat de Parchetul de pe lângă ICCJ vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, de către prima instanță.
În susținerea acestei critici învederează că prin decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate ridicate. și a constatat că prevederile art. 2, alin. 1 și 11și ale art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Numai Parlamentul și prin delegare Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală,instanțele judecătorești neavând o asemenea competență.
Un alt motiv de recurs vizează împrejurarea că prima instanță a dispus în mod nelegal plata și pe viitor drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, considerând acest capăt de cerere inadmisibil.
Același recurent arată că acordarea sporului de confidențialitate nu reprezintă un drept recunoscut și protejat de lege, nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul magistraților de a primi spor de confidențialitate.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Categoriile de personal salarizat de la buget care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege,de principiu aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate definite de Legea nr.182/2002.
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, având în vedere că prin decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate ridicate și a constatat că prevederile art. 2, alin. 1 și 11și ale art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. S-a mai arătat că OG nr. 27/2006 care reglementează salarizarea lor nu prevede acordarea acestui spor, acesta nefiind așadar prevăzut de lege, și că s-a încălcat și competența materială a instanței, întrucât, potrivit art. 36 din OG nr. 27/2006, personalul salarizat potrivit acestui act normativ, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație la colegiul de conducere, iar împotriva hotărârii acestuia se poate face plângere la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. S-a mai arătat că sentința s-a pronunțat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel cum s-a arătat mai sus. S-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, întrucât nu s-a urmat procedura specială prevăzută de lege (cu încălcarea art. 283. muncii). S-a mai arătat că sentința este lipsită de temei legal, neexistând temei nici pentru acordarea pentru viitor a drepturilor solicitate, iar pe fond acțiunea a fost greșit admisă, fiind greșită și soluția de operare în carnetele de muncă a mențiunilor corespunzătoare admiterii acțiunii.
Curtea constată ca fiind nefondate recursurile, pentru următoarele considerente.
Noțiunea de discriminare este definită, așa cum s-a precizat și la instanța de fond, prin art. 2 din OUG nr. 137/2000, aceasta incluzând în sfera sa: dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. 1; prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1. fata de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare; orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate fata de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități.
Mijloacele de eliminare a tuturor formelor de discriminare sunt menționate expres la art. 2 alin.10 din acest act normativ, respectiv: a) prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acțiuni afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucura de egalitatea șanselor; b) mediere prin soluționarea pe cale amiabila a conflictelor apărute în urma săvârșirii unor acte/fapte de discriminare; c) sancționarea comportamentului discriminatoriu prevăzut în dispozițiile alin. 1.-(7).
Comportamentul discriminatoriu atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.
Art.3 din același act normativ, arată că dispozițiile prezentei ordonanțe se aplica tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum si instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește:condițiile de încadrare în munca, criteriile si condițiile de recrutare, selectare si promovare, accesul la toate formele si nivelurile de orientare, formare si perfecționare profesională; protecția si securitatea socială; serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri si facilități; sistemul educațional; asigurarea libertății de circulație; asigurarea liniștii si ordinii publice; alte domenii ale vieții sociale.
Curtea Constituțională a constat neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 numai în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, prima instanță nu a anulat ori a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le- înlocuit cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative ci, dimpotrivă, a făcut aplicarea întocmai a acestor dispoziții legale, stabilind că reclamanții fac parte dintre persoanele enumerate la art. 3 din ordonanță.
Prin urmare, nu se poate reține că hotărârea atacată este pronunțată cu depășirea limitelor puterii judecătorești și deci, că este afectată de motivul de nelegalitate menționat la art. 304 pct. 4 cod. pr. civ. așa cum susțin recurenții în motivele formulate.
De menționat, tot în sprijinul acestei concluzii, sunt și dispozițiile art. 27 din același act normativ, care conferă competența instanței de a acorda despăgubiri și a restabili situația anterioară discriminării.
Așa cum a arătat și instanța de fond, obligația de confidențialitate a personalului auxiliar rezultă din împrejurarea că, prin natura activității desfășurate, aceștia au acces la informații confidențiale, fiind obligați să păstreze secretul profesional, să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitate de magistrat, să păstreze lucrările cu caracter confidențial în incinta instanței, să nu permită consultarea lor - art.91 din Legea 303/2004,art. 9, art. 15 alin. 1 și 2 și art.16 din Codul deontologic al Magistraților, aprobat prin Hot. nr. 328/2005.
Dezlegarea dată problemelor de drept de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispoz. art. 329 alin. 3 Cod pr.civilă, astfel că, în aceste condiții, susținerea că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că nu există temei legal pentru admiterea acțiunii nu pot fi primite.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs formulate, se constată că și acestea sunt neîntemeiate, nefiind în cauză încălcată competența materială a instanței, întrucât art. 36 din OG nr. 27/2006, (potrivit căruia persoana nemulțumită de hotărârea colegiului de conducere poate face plângere la Secția de Contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București ) vizează alte situații juridice, respectiv contestarea hotărârilor colegiului de conducere, nefiind aplicabil în cauză. Este neîntemeiat și motivul de recurs privind incidența în cauză a excepției prescripției dreptului la acțiune (față de data adoptării Legii 137/2000, având în vedere că decizia în interesul legii a fost pronunțată la data de 15 decembrie 2008) și a excepției prematurității cererii de chemare în judecată, întrucât potrivit art. 27 din OG 137/2000, cererea nu este condiționată de sesizarea Consiliului. Având în vedere considerentele deciziei în interesul legii, se apreciază că este neîntemeiat și motivul de recurs privind faptul că în mod greșit s-a dispus acordarea și pentru viitor a drepturilor solicitate, ca și soluția de operare în carnetele de muncă a mențiunilor corespunzătoare admiterii acțiunii.
Pentru aceste considerente, văzând și disp. art. 312. pr.civ. vor fi respinse ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, împotriva sentinței civile nr.505/30.03.2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL O L T, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimații reclamanți,.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 24 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.Jud. MP
Tehn.MM/2ex/02.12.2009
Președinte:Camelia ȘeleaJudecători:Camelia Șelea, Marin Panduru, Ioana Moțățăianu
