Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 911/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5963/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.911R
Ședința publică din data de 19.02.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.5418 din 22.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.4871/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, G, C, MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI, având ca obiect "drepturi bănești - spor de 15%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții au solicitat soluționarea cauzei conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere faptul că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5418 din 22.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.4871/3/LM/2009, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin întâmpinare,
A fost respinsă ca prescrisă acțiunea promovată de către reclamanți pentru perioada 01.10.2005 -10.11.2005,
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor publice invocată din oficiu și, pe cale de consecință,
A fost respinsă acțiunea promovată de către reclamanții în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice,
A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților invocată de acest pârât prin întâmpinare în raport cu reclamanta și ca fără obiect în raport cu ceilalți reclamanți,
A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții, G, C, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București - B, Ministerul Justiției și Tribunalul București,
Au fost obligați pârâții la calcularea și plata către reclamanți și proporțional cu perioada de timp lucrată de fiecare în parte, a drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază brut începând cu data de 11.11.2005, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților,
A fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, formulată de către pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
A fost obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților și,
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanții au, ori au avut calitatea de grefieri la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 B, în perioada de timp care se înscrie în termenul general de prescripție de 3 ani anterior promovării prezentei acțiuni, termen prevăzut de Decretul Lege 167/1958 și de dispoziție art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii și au desfășurat activitate specifică conform legii.
privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% în raport de dispozițiile art.3 din OG nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională, aprobata cu modificări prin Legea nr.444/2006, art.15 din OG nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă acestora în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr.232/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor precum și pentru instituirea unor măsuri pentru prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism modificată și completată și ale art.13 din OUG 57/2000 privind salarizarea personalului CNSAS, precum și indemnizațiile și celelalte drepturi ale membrilor Colegiului Consiliului, modificată prin OG nr.9/2000, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.46/15.12.2008 data în interesul legii.
S-a constatat că, prin aceasta decizie, Curtea a stabilit că în interpretarea si aplicarea unitara a dispozițiilor art.99 alin.1 lit. d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
S-a avut în vedere și această decizie precum și dispozițiile art.329 alin.3 pr.civ. conform cărora dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, și, pentru aceleiași considerente, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
Dispoziția privind actualizarea cu indicele de inflație al sumelor se impune întrucât principiul general al reparării prejudiciului cauzat atât sub aspectul pagubei propriu zise cât și sub aspectul beneficiului nerealizat, trebuie respectat. Prin nerecunoașterea și neplata sporului în discuție, reclamanții au încercat un prejudiciu material ce necesită reparație, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație și care trebuie să fie astfel aduși la actuala lor putere de cumpărare.
De asemenea, în conformitate cu Decretul nr.92/1976 pârâții care sunt depozitari ai carnetelor de muncă ale reclamanților, au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în privința acestui spor de confidențialitate.
Așa cum s-a arătat anterior, acțiunea are caracter personal patrimonial și care intră sub incidența Decretului nr.167/1958, este prescrisă pentru perioada 01.10.2005 - 10.11.2005, cererea de chemare în judecată fiind înregistrata pe rolul Curții de Apel București, la data de 11.11.2008.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în considerarea faptului că reclamanții nu se afla în raporturi de serviciu cu Ministerul Justiției și Libertăților, nefiind salarizați din bugetul acestuia. Excepția nu este întemeiată, întrucât rațiunea pentru care pârâtul a fost chemat în judecată, rezidă în aceea că reclamanta, până la data de 01.10.2008 când a fost transferată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 B, a funcționat în cadrul Judecătoriei Sectorului 2, prin urmare s-a aflat în raporturi juridice cel puțin sub aspectul alocării bugetului necesar salarizării cu Ministerul Justiției și Libertăților.
Întrucât acțiunea este colectivă pârâtul a fost chemat în judecată alături de ceilalți pârâți, însă numai pentru a răspunde pentru drepturile și interesele reclamantei de până la momentul transferării acesteia în structurile Ministerului Public.
S-a considerat că, Ministerul Finanțelor Publice, deși a fost chemat în judecată ca pârât, nu are calitate procesuală pasivă, deoarece în raportul juridic ce a determinat promovarea acțiunii, calitate de persoană obligată la plata drepturilor de natură salarială o are Ministerul Public astfel încât, avându-se în vedere dispozițiile art.281 din Codul muncii și reținându-se că reclamanții nu se află în raporturi de muncă cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, s-a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.
S-a menționat în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice că s-a avut în vedere că acesta are funcția de reglementare și sinteza prin elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar realizării obiectivelor strategice în domeniul finanțelor publice, elaborând și implementând politica bugetară și fiscală Guvernului, administrând veniturile statului, cu control financiar public intern. Ministerul Finanțelor Publice analizează la nivelul instituțiilor publice modul de utilizare/administrare a fondurilor și patrimoniului public, prezentând Guvernului spre dezbatere și aprobare proiecte de acte normative care să conducă la îmbunătățirea procesului de programare și execuție bugetară și aprobă prin delegare de competente anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare, atribuție pe care urmează să o exercite și în ceea ce privește rectificările bugetare asupra drepturilor salariale rezultate din situația dedusă judecații. Astfel, se poate retine că are un rol decisiv, stabilit prin propria lege de organizare și funcționare, cu privire la plata despăgubirilor delegarea sa de competență urmând să acționeze asupra aprobării anexelor la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare, în speța, Ministerul Public. Chematul în garanție, în exercitarea atribuțiilor sale colaborează cu celelalte ministere și organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice și celelalte organisme în vederea realizării obiectivelor strategice bugetare.
De asemenea, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, urmează să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților reținându-se atribuția acestui pârât de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, a arătat că hotărârea este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
S-a mai arătat că, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamanți nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative.
Totodată, s-a mai susținut că reclamanții asemenea altor categorii profesionale, sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, că drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază sunt stabilite exhaustiv în cuprinsul acesteia, neputând beneficia de alte drepturi neprevăzute de lege, astfel cum nici alte categorii profesionale nu beneficiază de drepturile reglementate de legea specială de salarizare a magistraților sau a personalului auxiliar de specialitate.
Așadar, nu există temei legal pentru acordarea acestui drept, instanța nefiind abilitată să completeze dispozițiile legale, în cauză, acordarea sporului de confidențialitate ce nu sunt prevăzute cu legislația în vigoare constituie o adăugare la lege, o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
Recurentul a mai arătat că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de temei legal, deoarece instanța de fond a reținut în considerente decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în aplicarea și interpretarea unor texte de lege ce nu fac nicio referire la acordarea sporului de confidențialitate pentru categoriile profesionale pe ale căror statute le reglementează.
S-a mai susținut că deși acțiunea a fost fondată pe dispozițiile OG nr.137/2000, prima instanță nu a făcut nici o referire la deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de către recurent.
S-au invocat și deciziile nr.818, nr.819 și 820/03.07.2008 ale Curții Constituționale asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată,în sensul admiterii acestora.
De asemenea, s-a arătat că prin decizia 1325/4.12.2008 Curtea Constituțională a statuat că "dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, si să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel încât în mod greșit prima instanță a reținut existența unei discriminări intre magistrați si alte categorii profesionale.
S-a mai susținut că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției, iar instanța de fond trebuia să aibă în vedere deciziile Curții Constituționale care sunt obligatorii și să interpreteze strict actele normative care reglementează salarizarea acestui personal.
Instituirea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, iar în speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților sau categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate.
Recurentul a mai criticat sentința susținând și că instanța de fond, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților, în condițiile în care reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 B, iar Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite și gestionează bugetul Ministerului Public.
S-a mai arătat că între reclamanți și Ministerul Justiției nu existe vreun raport juridic și ca atare Ministerul Justiției nu poate avea obligații în privința despăgubirilor solicitate, în acest sens fiind și practica judecătorească: Sentințele civile 1575/2007 și 1501/2007 ale Tribunalului Sălaj, Secția Civilă, Sentința civilă 1081/03.09.2007 a Tribunalului Prahova.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. a arătat că:
Față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, este relevant faptul că prin Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Of nr.537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că - deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor - totuși s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional în virtutea căruia (cum s-a și întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum de altfel s-a și întâmplat) în sensul că acestea au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
S-a arătat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003 ca și prevederile art.61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pe cale de consecință, în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției, constatând că dispozițiile art.2 și 27 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art.1 alin.4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art.144 lit.a) și c) ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituție ce se referă la egalitatea în fața legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competenta instanței de judecată atribuția de a retine încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că dispozițiile art.2 și ale art.11 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000, republicată, sunt neconstituționale, justificând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire anterior.
S-a solicitat aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
II. Recurentul a susținut că în raport de Decizia nr.46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.495 din 16 iulie 2009 și în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă, solicită instanței ca la soluționarea prezentului recurs să facă aplicarea Deciziei nr.46 din 16 iulie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
III. S-a mai arătat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative,respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariate reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare, procedând astfel instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
IV. Recurentul critică soluția instanței de fond și pentru faptul că dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr.18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea paraților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor parate a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului. Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciază recurentul că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată. Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată invocând dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 - privind carnetul de muncă.
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în recursul său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. a arătat că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În sprijinul acestui motiv de recurs învederează faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României; Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, recurentul consideră că, mai mult decât atât se înțelege din această soluție faptul că toate instanțele din țara au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare se consideră că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
S-a arătat că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
În motivarea deciziei,Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta "nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativ repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie."
Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin.4 din Constituție este obligatorie de la data publicării.
Pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune recurenta în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.(decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției recurente).
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca si legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției recurente se limitează la faza de proiect bugetar. Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În acest sens, recurentul invocă excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție.
În conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de bugete prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
În conformitate cu art.49 alin.1 "Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora."
În lipsa unei cereri din partea ordonatorului principal de credite Ministerul Finanțelor Publice nu poate să procedeze la deschiderea de credite bugetare.
Dispoziția instanței prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune recurenta în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.(decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției noastre).
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Astfel, solicită a fi observat faptul că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției noastre. Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator. Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite( principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Însă, în condițiile în care instanța va dispune obligarea la plata drepturilor de personal către reclamant, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurenta a invocat și dispozițiile art.1 și 2 din Ordonanța nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, arătând că obligațiile de plată ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art.25 din OUG nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate de recurenți, cât și din oficiu, potrivit art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
Reclamanții au calitatea de grefieri - personal auxiliar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, astfel cum rezultă din carnetele de munca atașate dosarului primei instanțe.
Prin decizia nr. 46/15.12.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, admițând recursul în interesul legii, a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Ca atare, în considerarea caracterului obligatoriu pentru instantele judecatoresti,în conformitate cu dispozițiile imperative ale art.329 alin.3 pr.civ, ainterpretării și aplicării unitaredateprin decizia46/15.12.2008deÎnalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art.78 alin.1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, prima instanță a apreciat corect că intimații-reclamanți în calitate de personalul auxiliar de specialitate al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază lunar,susmenționatele dispoziții constituind temeiul legal al drepturilor solicitate.
Prin urmare, Curtea apreciază ca nefondate criticile recurenților privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către prima instanță, ce ar fi acordat intimaților drepturi salariale ce nu sunt stabilite prin lege și ar fi adăugat la legea specială de salarizare al personalului auxiliar prin soluționarea cererii introductive de instanță, prin care intimații reclamanții solicitaseră sporul de confidențialitate ce li se cuvine potrivit dispozițiilor art.78 alin.1 din legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art.9 din codul deontologic al acestora, în interpretarea dată acestor dispoziții prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Chiar dacă prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției a dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.11 și art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, nu reținerea caracterului discriminatoriu al dispozițiilor ce reglementau acest drept de natură salarială categoriilor profesionale vizate de dispozițiile Legii nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006,(respectiv cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională) ci obligativitateadeciziei pronunțate de instanța supremă în recursul în interesul legii, potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă,a fundamentat soluția pronunțată de către prima instanță.
Nici argumentul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, aceasta neputînd să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestoranu susține teza recurenților referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța fondului deoarece, contrar susținerilor acestora ce apar ca nefondate, susmenționata deciziei are în vedere competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță ce asigură,pe calea soluționării recursurilor recursurilor pronunțate în interesul legii,interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești.
Mai mult, chiar în condițiile în care decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale are caracter obligatoriu pentru instanțe, aceasta, potrivit dispozițiilor art.147 alin.4 din Constituția României își putea produce efectele numai pentru viitor,ori această decizie este ulterioară deciziei mai sus menționate a Înaltei Curți de Casație și Justiție date în recusul în interesul legii și nu o poate exclude de la aplicare pe aceasta; prin urmare, instanța fondului nu putea refuza a da eficiență dispozițiilor art. 329 Code Procedură Civilă făcînd abstracție dedecizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de nalta C de Casație și Justiție,și sub acest aspect neputînd fi primite criticile recurenților potrivit cărora instanța ar fi depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
Nefondată este și critica recurentului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților potrivit căreia instanța de fond în mod greșit ar fi respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în condițiile în care prin cererea introductivă de instanță, acesta a fost chemat în judecată în calitate de angajator al intimatei-reclamante care,potrivit mențiunilor din carnetul de muncă al acesteia aflat la filele 136-156 din dosarul instanței fondului, a funcționat ca grefier în cadrul Judecătoriei Sectorului 2 în perioada 11.11.2005 -30.09.2008; mai mult,prin hotărârea recurată recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a fost obligat la achitarea drepturilor bănești cuvenite doar față de intimata- reclamantă,proporțional cu perioada lucrată la acest angajator.
Va fi respinsă ca nefondată și critica recurentului Ministerul Public -Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare faptul că instanța de fond ar fi dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, deoarece potrivit considerentelor deciziei nr. 46/15.12.2008, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite și obligatorii pentru instanțele judecătorești, s-a prevăzut că " magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus. Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare".
Prin acordarea și pentru viitor a sporului de confidențialitate de 15% atîta timp cât reclamanții își păstrează calitatea, instanța de fond la data pronunțării sentinței nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci doar a statuat, aplicând dispozițiile legale care garantează pentru salariați plata salariilor, acest drept și pentru viitor, adică pentru perioada ulterioară judecății în care se mențin raporturile de muncă între reclamanți și angajator, pe de altă parte.
După data de 12 noiembrie 2009, când au intrat în vigoarea dispozițiile art.4 din Anexa 6 din Legea nr.330/2009, Statul Român avea obligația de a reglementa un spor 15% în favoarea personalului din justiție, obligație pe care și-a îndeplinit-o, stabilind reguli și criterii de aplicarea a cestui spor în mod etapizat, până la 30 decembrie 2009 și după 01 ianuarie 2010.
Prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 330/2009 au fost stabilite alte grile de salarizare pentru personalul din justiției, toate celelalte dispoziții contrare fiind abrogate odată cu intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 12.11.2009.
Sunt fondate deci criticile recurenților-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la nelegala acordare a drepturilor bănești pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, având în vedere împrejurarea că aceasta a abrogat dispozițiile legilor speciale de salarizare a personalului din sistemul autorității judecătorești, instituind, începând cu data de 12.11.2009, un sistem diferit de salarizare.
Cât privește critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la actualizarea drepturilor bănești cu indicele de inflație, Curtea constată că aceasta este nefondată, întrucât sporul pretins de intimații-reclamanți are natura juridică a unui venit salarial care trebuie achitat lună de lună, reprezintă deci o prestație periodică, iar prin neachitarea ei la termenele fixate de lege, se produce în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, astfel cum prevăd dispozițiile art.161 al.4 din Codul muncii și ale art. 1084 Cod civil. Or, această reparare a prejudiciului nu poate fi considerată suficientă numai prin plata drepturilor salariale pretinse, ci și a actualizării fiecărei sume cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală;în consecință,apar ca nefondate și susținerile acestui recurent cu privire la modalitatea de angajare a cheltuielilor de la bugetul de stat câtă vreme aceste sume au, din punct de vedere al obligației sancționate, același regim cu ale drepturilor față de care s-au calculat, iar baza legală pentru efectuarea lor este dată de chiar hotărârea judecătorească constituită în titlu.
Va fi respinsă,în fine și susținerea recurentului potrivit cărora în mod nelegal a fost admisă de către instanța fondului cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă ale intimaților reclamanți, deoarece în conformitate cu dispozițiile art.1 din Decretul nr.92/1976 - privind carnetul de muncă ce prevăd că " carnetul de munca este actul oficial prin care se dovedește vechimea în munca, vechimea neîntreruptă în munca, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de munca cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta" și reținînd și natura de drepturi salariale a drepturilor ce au făcut obiectul cauzei.
Criticile formulate de Ministerul Finanțelor Publice împotriva hotărârii de fond vor fi analizate doar cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestei instituții, aspecte ce vor fi cercetate în conformitate cu art.304 pct.9 pr.civ. întrucât cele referitoare la aplicabilitatea în timp a în timp a normelor care consacră sporul de confidențialitate pentru magistrați și cele privind încălcarea principiului separației puterilor de către instanțele judecătorești au fost analizate anterior, reluarea argumentelor legale nemaifiind astfel justificată.
Curtea constată că în cauză instanța fondului a admis cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plății în raport de prevederile art.19 din Legea nr.500/2002, respectiv art.3 din OG nr.22/2002.
În mod corect a obligat prima instanță pe recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâtului Ministerul Public -Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele corespunzătoare drepturilor cuvenite intimaților, reținând calitatea procesuală pasivă a primului, în raport de prerogativele ce îi revin în baza dispozițiilor Legii nr. 500/2002, interpretate sistematic și logic cu privire la elaborarea proiectului de rectificare a bugetului de stat, cu consecința că acestuia îi revine și atribuția de a vira de la bugetul de stat aprobat de parlament către ordonatorii principali de credite fondurile necesare plății sumelor cuprinse în titlurile executorii, în caz contrar pârâtul angajator fiind în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor bănești solicitate, nefiind relevante inexistența raporturilor juridice de muncă cu intimații recurentului,
În același sens sunt relevante și dispoz.art.131 al.1 din Legea nr.304/2004 ce dispune că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de sat, statul fiind reprezentat în raporturile juridice, referitoare la administrarea resurselor financiare, de Ministerul Economiei și Finanțelor, acestui din urmă revenindu-i, potrivit HG nr.386/2007 și Legii nr. 500/2002 prerogative în elaborarea proiectului bugetului de stat și proiectului de rectificare a acestuia, respectiv referitoare la administrarea resurselor statului și aprobarea modificării lor în fișele de investiții anexe la bugetul ordonatorilor principali de credite.
Totodată, dispoz.art. 5 alin.1 lit.e din HG nr.34/2009 conferă atribuții de apreciere Ministerului Finanțelor Publice în privința cererilor formulate de instituțiile publice de finanțare, suplimentare și virare a creditelor bugetare,constituind un argument pentru reținerea calității procesuale pasive a recurentului Ministerul Finanțelor Publice în cauză, în lipsa atragerii sale în proces, intimații aflându-se în imposibilitate de a-și realiza creanța stabilită prin prezenta hotărâre.
Mai mult, făcând aplicarea și interpretarea sistematică și logică a dispozițiile Legii nr. 500/2002 și obligând Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor cuvenite intimaților prima instanță nu depășește nici atribuțiile puterii judecătorești.
Față de considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, va admite, în temeiul art.312 al.3 Cod pr.civilă coroborat cu art.304 pct.9 Cod pr.civilă,recursurile declarate de către recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției și Libertăților, va modifica, în parte, sentința atacată în sensul că drepturile salariale cuvenite reclamanților vor fi acordate până la data intrării în vigoare a Legii unice de salarizare nr.330/2009.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.5418 din 22.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.4871/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, G, C, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Tribunalul București.
Admite recursurile declarat de recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva aceleiași sentinței.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că:
Drepturile salariale cuvenite reclamanților vor fi acordate până la data intrării în vigoare a Legii unice de salarizare nr.330/2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: / /2ex.
09.03.2010
Jud. fond.:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
