Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 127/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(851/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.127
Ședința publică de la 18.02.2010.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 180 din 10.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, HERĂSTRĂU NORD, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și cu intimata intervenientă.
are ca obiect - acțiune în constatare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 11.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 18.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr.28589/22.11.2005, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primarul General, SC - Nord SA, și, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 a apartamentului nr.1 situat în B,-, sector 1 (fostă str.-), să se constate că este unica proprietară a imobilului în litigiu, să fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 106/21234/22.12.2000 și a actului adițional nr.1/09.01.2001 autentificat de BNP - - intervenit între SC - Nord SA și pentru frauda la lege, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.292/29.03.2001 autentificat de BNP - - intervenit între cei doi pârâți persoane fizice pentru încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctei sale mame, conform certificatului de legatar nr.108/03.09.1998 eliberat de BNP, ea având calitatea de fiica adoptivă a defunctei, aspect ce rezultă din sentința civilă nr.1185/11.06.1953 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului IV și din extrasul din registrul de nașteri.
A mai arătat reclamanta că defuncta sa mamă împreună cu soțul ei au cumpărat de la numitul - imobilul situat în B,-, sector 1.
a decedat, de pe urma lui rămânând ca moștenitori, în calitate de soție supraviețuitoare, în calitate de frate și -ia, în calitate de nepoată de soră.
Imobilul în litigiu, potrivit adresei nr.5533/21.03.2005 emisă de Consiliul General al Municipiului B, a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950, poziția nr.4741.
S-a mai precizat de către reclamantă faptul că defuncta sa mamă a formulat cerere de restituire a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere înregistrată sub nr.2030/25.07.1996, nesoluționată nici până la acest moment de organul administrativ.
O dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamanta a formulat mai multe notificări în temeiul acestei legi prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu.
De asemenea, s-a învederează că în urma diligențelor pe care le-a efectuat, reclamanta a aflat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat numitei, persoană care, la rândul ei, a înstrăinat acest imobil numitului.
În drept, reclamanta ș-ai întemeiat prezenta acțiune pe prevederile art.480 Cod Civil.
La data de 13.12.2005, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea prezentei cereri având în vedere că el este dobânditor de bună credință și că la data dobândirii de către el a imobilului în litigiu reclamanta nu formulase cerere de restituire a imobilului pe cale administrativă.
La data de 28.03.2006, reclamanta și-a completat cererea în sensul că a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între și și a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între și.
La 25.04.2006, pârâții l și au formulat întâmpinare în care au solicitat respingerea ca inadmisibilă a prezentei acțiuni și, pe fond, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.9248/12.06.2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 28.07.2007 sub nr-.
La data de 27.11.2007, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată a altei persoane în temeiul art. 57 și următoarele Cod procedură civilă prin care a solicitat ca după introducerea acesteia în cauză și citarea sa la judecarea prezentei cauze în calitate de intervenient în interes propriu, conform art. 58 Cod procedură civilă, în contradictoriu și cu aceasta să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr.1 situat în B,-, sector 1, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.6106/21234/2000, a actului adițional nr.1/2001, a contractului de vânzare-cumpărare nr.292/2001, a contractului de vânzare-cumpărare nr.2896/2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3052/20.12.2005 pentru cauză ilicită, imorală fraudă la lege și rea credință și să se dispună obligarea pârâților să-i lase atât ei, cât și intervenientei în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.
Reclamanta a justificat interesul pentru admiterea în principiu a cererii sale de intervenție forțată prin faptul că, fiind nepoata de soră a lui, deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia.
La aceeași dată numita a formulat, în temeiul art. 49 și următoarele Cod procedură civilă, cerere de intervenție în interes propriu, invocând prin cerere aceleași pretenții ca și reclamanta. Această intervenientă și-a motivat cererea sa pe faptul că este nepoata de frate a defunctului, deținând o cotă de din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, alături de reclamanta.
La data de 29.01.2008, reclamanta a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată a altei persoane cu privire la intervenienta forțată (fostă ) -ia decedată la data de 18.05.2000, în sensul că în locul acesteia a solicitat chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de succesor al numitei -ia, decedată fără moștenitori, solicitând să se constate pe cale incidentală succesiunea vacantă de pe urma numitei -ia, să se constate calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, celelalte capete de cerere din cererea introdusă la data de 27.11.2007 rămânând nemodificate.
Reclamanta a justificat interesul de a chema în judecată forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în locul intervenientei forțate (fostă ) -ia, prin aceea că aceasta fiind nepoata de soră a lui, deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, care a fost împreună cu mama sa, proprietarul imobilului revendicat.
Cu privire la calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de pe urma defunctei -ia, reclamanta a arătat că a aflat despre decesul acesteia cu prilejul prezentei judecăți, din certificatul nr. - eliberat de Camera Notarilor Publici rezultând că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia. A mai arătat reclamanta că de la data decesului a trecut o perioadă ce depășește cu mult termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 cod civil și că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia, aceste aspecte motivând primul capăt din această cerere modificatoare.în calitatea sa de unic moștenitor, Statul Român are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză având ca obict revendicarea unui imobil cu privire la care autoarea sa, -ia deține o cotă, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. - emis de notariatul de Stat Local al sectorului 1
La data de 20.02.2008, Municipiul B prin Primarul General a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului, excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul 4 al cererii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
La termenul din data de 18.03.2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta.
Prin sentința civilă nr.180/10.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului B și a SC - Nord SA ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.6106/21234/2000, a respins cererea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta și intervenienta în nume propriu, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General, SC - Nord SA, ca neîntemeiată, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a altei persoane, astfel cum a fost modificată și a respins cererea de intervenție în interes propriu.
Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale a pârâților Municipiul B prin Primarul General și a SC - Nord SA, în raport de dispozițiile art.137 Cod Procedură Civilă tribunalul a reținut că această excepție este nefondată în raport de capetele de cerere privind trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului litigios și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.6106/21234/2000, pârâtele având calitate de părți în raportul contractual.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.6106/21234/2000, tribunalul a reținut că această excepție este întemeiată, motivată de faptul că, potrivit dispozițiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 și prin OUG nr.145/2001, până la data de 14.08.2002.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că termenul limită stabilit de lege pentru formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 a fost 14.08.2002, astfel că, în raport de data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune pe acest aspect este prescris având în vedere dispozițiile legale menționate.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12.01.1934, că numitul - a vândut autorilor reclamantei, și un teren viran situat în B,-, în suprafață de 285 mp, teren pe care a fost ridicată o construcție astfel cum rezultă din procesul-verbal de carte funciară nr.4329/1940.
Conform certificatului de moștenitor nr.426/1976 de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori, în calitatea de soție, și.
De pe urma defunctei, conform certificatului de moștenitor nr.108/1998, a rămas ca moștenitoare reclamanta în calitate de fiică, căreia în calitate de legatar universal instituit conform testamentului autentificat sub nr.20727/23.09.1993 i-a revenit întreaga masă succesorală.
Pârâta a cumpărat imobilul litigios în baza Legii nr.112/1995, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.6106/21234/2000, care, la rândul său, a vândut imobilul pârâtului, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.292/2001.
Acest din urmă pârât a vândut, la rândul său, imobilul litigios pârâtului conform contractului de vânzare-cumpărare nr.4896/30.11.2005 și acesta din urmă efectuând aceiași operațiune de vânzare a imobilului către pârâtul, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.3052/20.12.2005, contract de a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr.2309/24.02.2006.
Din adresa nr.5533/21.03.2005, tribunalul a reținut că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, unde la poziția nr.4741 figurează cu 3 apartamente.
Prin sentința civilă nr.11164/12.06.2000 s-a constatat că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului cu titlu, astfel că pretenția reclamantei în sensul de a se constata trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului a intrat în puterea lucrului judecat.
A constatat tribunalul că prezenta cauză are ca obiect revendicare formulată pe dreptul comun, conform art.480 Cod Civil, în care părțile invocă fiecare un titlu asupra bunului litigios.
S-a apreciat de către tribunal că în cazul imobilelor naționalizate există diispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr.10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză unei sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr.112/1995.
Prin art.46 din Legea nr.10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună - credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea - credință. De asemenea, s-a reținut că s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul de posedat abuziv poate introduce în instanță acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.
Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituiri în natură de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.
Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art.18.d din Legea nr.10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, a apreciat tribunalul s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, nemaiaflându-se în patrimoniul unității deținătoare. A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli.
Cu alte cuvinte, procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea acțiunii de constatarea nulității actelor de înstrăinare efectuate conform art.47 alin.2 coroborat cu art.46 din Legea nr.10/2001, restituirea în natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a considerat că, indiscutabil, proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art.480 Cod Civil, care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună - credință în temeiul Legii nr.112/1995, încrezându-se în aparența statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998. Un astfel de caracter îl are și Legea nr.10/2001, care a înțeles să reglementeze situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general din Codul Civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr.10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create în literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art.480 Cod Civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Această lege impune deci o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul român a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv.
S-a apreciat de către tribunal că nu numai că legea permite proprietarilor deposedați abuziv ale căror imobile au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995 să se adreseze fostelor persoane juridice deținătoare, dar și exclude altă posibilitate legală.
A admite o soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor; atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, care poate fi adresată direct instanței, și o procedură administrativă.
De asemenea, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să permită accesul la ambele proceduri, ar fi prevăzut expres C puțin suspendarea uneia dintre ele, cum a făcut-o art.47 alin.1 pentru situația acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Or, singurul caz de suspendare prevăzut este C legat de introducerea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, care se soluționează în prealabil de către instanță, măsurile ce se vor lua ulterior de către unitatea deținătoare în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul termenului legal, fiind în funcție de soluția pronunțată.
La interpretarea logico-rațională se adaugă și cea teleologică. Scopul legii a fost de a tranșa în sfârșit controversata situația a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare întru-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică unui set de reguli, de drept comun după care se soluționează cererea de redodândire a posesiei a unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Tribunalul a mai considerat că instituirea unor termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehă) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Tribunalul a apreciat că în speță numai pârâții se bucură de un "bun" în sensul art.1 Protocolul 1 al CEDO, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în acest sens, fiind cumpărător de bună - credință în raport de dispozițiile art.1898 Cod Civil (cazul și Pinc contra Republici ).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).
Reclamanta nu poate invoca un bun în sensul art.1 al Protocolului Convenției atâta timp cât nu a făcut dovada că anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, are o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.
În consecință, persoanele care au dobândit cu bună - credință nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul împotriva României).
Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este ocrotit de lege și că au un bun în sensul art.1 Protocolul 1 la Convenție.
Tribunalul a apreciat că susținerile acestora în sensul că în speță se aplică regula unanimității moștenitorilor nu pot fi primite deoarece prin această regulă s-ar încălca dreptul reclamantei la liberul acces la justiție, în sensul art.6 alin.1 din Convenție (cazul Lupaș contra României).
În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu prin care au fost invocate aceleași pretenții ca și ale reclamantei, pentru considerentele mai sus menționate, tribunalul a respins această cerere.
Cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane astfel cum a fost modificată, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă întrucât potrivit dispozițiilor art.57 Cod Procedură Civilă, cererea de chemare în judecată a altor persoane este o cerere incidentală, prin care una dintre părțile din proces solicită introducerea în cauză a unei terțe persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.
Scopul urmărit de art.57 Cod Procedură Civilă și deci instituția cererii de chemare în judecată a altor persoane este ca în situația în care două sau mai multe persoane pretind aceleași drepturi ca și reclamantul să se stabilească care este adevăratul titular al dreptului.
Așadar, obiectul unei astfel de cereri incidentale este limitat la obiectul cererii principale, iar pe această cale incidentală nu se pot valorifica alte drepturi decât cele solicitate de către reclamant prin acțiunea introductivă.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane, astfel cum a fost modificată, reprezintă de fapt o modificare a acțiunii civile, modificare ce nu s-a făcut în termenul prevăzut de art.132 Cod Procedură Civilă, având în vedere că la termenul din data de 16.12.2007 au fost încuviințate probele termen la care procedura a fost legal îndeplinită.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, în principal, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare în condițiile art.297 alin.1 Cod de procedură civilă și, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul de a dispune respingerea excepțiilor invocate de pârâți, ca neîntemeiate.
Pe fond, apelanta a solicitat a se constata trecerea abuzivă în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950, poziția 4741, imobilului în litigiu; nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare astfel cum s-a solicitat în cadrul cererilor introduse la instanța de fond, obligarea pârâților să lase apelantei reclamante, imobilul apartament nr.1 situat in B,- (fosta nr. 15), sector 1, respingerea cererilor de intervenție ca nefondate.
În subsidiar, apelanta a solicitat admiterea cererii principale, admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta și a cererii de intervenție forțată a Statului Român, în locul numitei (fostă ) -ia; să se constate, pe cale incidentală, succesiunea vacantă de pe urma numitei (fostă ); trecerea abuzivă în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, poziția 4741, imobilului în litigiu; să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate pentru cauză ilicită, imorală, fraudă la lege și rea-credință; obligarea pârâților să lase apelantei reclamante, precum și intervenientelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, imobilul în litigiu; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată; menținerea dispoziției prin care instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului B și a SC - Nord
În motivarea apelului, s-a arătat că sentința apelată este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
1. Instanța de fond a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate absolută formulată de apelantă cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu rea-credință, în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiunea în nulitate absolută întemeiată pe dreptul comun fiind imprescriptibilă extinctiv, conform art. 2 din Decretul nr.167/1958.
2. Instanța de fond a soluționat greșit excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane,întrucât, pe de o parte, aceasta nu a fost pusă în discuția părților conform art. 127 și art. 129 alin. 4 și 5 din proc.civ. iar pe de altă parte, din motivare ar rezulta, contrar dispozitivului, că cererea a fost respinsă ca tardiv formulată ( deși dispozițiile art. 57 alin. 3 din pr. civ. (dispoziții pe care s-a întemeiat cererea reclamantei de chemare în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor) permit formularea unei astfel de cereri până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe - contrarietate între considerente și dispozitiv;
3. Prin soluția dată, astfel cum a fost aceasta motivată(contradictoriu),instanța de fond nu a intrat practic în cercetarea fondului întrucât din considerente ar rezulta că revendicarea ar fi inadmisibilă,deoarece Legea nr.10/2001 stabilește o cale specială de restituire în natură a imobilelor ce au fost preluate abuziv de statul român prin diferitele acte de naționalizare, deși în dispozitiv apare respingerea cererii principale ca neîntemeiată și, totodată, deși reclamanta a solicitat instanței să procedeze la o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți, aceasta nu a procedat la o atare operațiune care ar fi atras o altă soluție asupra cererilor deduse judecății.
4. Prima instanță a refuzat practic să analizeze motivele invocate pe fondul cererii în revendicare, respectiv susținerile reclamantei privind criteriile care confereau preferabilitate titlului de proprietate al acesteia.
5. Deși reclamanta a invocat reaua-credință a pârâților cumpărători ai apartamentelor din imobilul revendicat, instanța de fond nu a analizat și nu a soluționat această chestiune care constituia, printre altele, motivul esențial în susținerea acțiunii în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare;
6. Instanța de fond a nterpretat greșit și cu rea-credință hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în cazurile Brumărescu contra României, Pincova și Pinc împotriva Cehă),în sensul în care acestea să nu producă nici un efect în raport cu reclamanta, singura care a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare și cu o cerere în nulitate, ambele capete de cerere având la bază o preluare abuzivă a imobilului ce a aparținut mamei sale.
7. În ipoteza în care se constată că prima instanță s-a pronunțat asupra aspectului privind buna-credință a chiriașilor cumpărători ai imobilului, în condițiile Legii nr.112/1995, în soluționarea capătului de cerere având ca obiect revendicarea ( iar nu a capătului de cerere privind nulitatea, pe care l-a respins ca prescris) soluția instanței de fond este greșită și nelegală deoarece buna-credință prin ea însăși nu constituie un criteriu de preferabilitate în operațiunea de comparare a titlurilor,în acțiunea în revendicare, fiind relevantă doar în analiza capătului de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare; întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, iar reclamantul este C care fixează cadrul procesual ( inclusiv limitele învestirii ), iar reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 din Cod civil, criteriile de comparare a titlurilor erau cele din dreptul comun, iar nu așa-numitul criteriu special prevăzut de Legea nr.10/2001 (care nu avea în obiectul său de reglementare și acțiunea în revendicare).
8. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere prin care a solicitat să se constate trecerea abuzivă a imobilului situat în B,- sector 1 (fostă -) în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950; în dispozitivul hotărârii nu este menționată vreo soluție dată acestui capăt de cerere, iar în considerente ar rezulta pe cale de deducție că ar fi reținut o autoritate de lucru judecat, dar pe care instanța nu a pus-o în discuția părților și nici nu a motivat tripla identitate prevăzută de art.1201 din Cod civil (în raport cu sentința civilă nr.11164/12.06.2000).
În dezvoltarea cestor motive, apelanta reclamantă a precizat că preluarea abuzivă de către stat a acestui imobil nu poate fi pusă la îndoială având în vedere dispozițiile art. 2 alin. 1 pct. a) din Legea nr. 10/2001. In plus, abuzul săvârșit de statul român prin Decretul nr. 92/1950 este cu atât mai evident cu cât, deși imobilul aparținea deopotrivă lui, dar și soției acestuia, (fiind cumpărat în timpul căsătoriei), naționalizarea fost făcută doar de pe numele lui, mama sa nefiind trecută în actul de naționalizare ( în Anexa ), dar fiind deposedată în fapt de imobilul proprietatea sa.
Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate între SC NORD, în calitate de administrator al imobilelor din raza sectorului 1 al Municipiului B și ( în calitate de chiriaș ), iar ulterior între aceasta din urmă și ceilalți pârâți, apelanta a arătat că, în primul rând, contractul de vânzare-cumpărare nr.106/21234/22.12.2000 încheiat între pârâta SC Nord SA si pârâta este încheiat cu încălcarea art.1 din Legea nr.112/1995,deoarece apartamentul astfel vândut era preluat de stat fără un titlu valabil. Astfel, dispozițiile art.1 din Legea nr.112/1995 stabilesc domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 exclusiv cu privire la imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare către este încheiat și cu încălcarea art. 9 alin. 1 din Legea nr.112/1995, deoarece reclamanta, în calitate de moștenitoare a adevăratului proprietar al imobilului, formulase cererea înregistrată sub nr.2030/25.07.1996 prin care solicita restituirea în natură a apartamentului în temeiul Legii nr.112/1995, cerere ce nu a fost soluționată nici până în prezent. Or, având în vedere că dispozițiile art. 9 din Legea nr.112/1995 permiteau vânzarea către chiriași numai a acelor imobile pentru care nu fuseseră formulate cereri de restituire în natură de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, rezultă cu certitudine fraudarea legii în temeiul căreia s-a perfectat vânzarea.
În ce privește actul adițional nr.1/09.01.2001 prin care imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de mai sus a fost scos de sub incidența acestei legi, apelanta a susținut că este nul absolut, deoarece reprezintă o convenție ilicită prin care părțile au urmărit eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, care interziceau vânzarea apartamentelor dobândite de chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, timp de 10 ani ( art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995).
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.292/29.03.2001 la BNP -, intervenit între și, apelanta a susținut că este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat pentru o cauză ilicită, întrucât este încheiat cu încălcarea art. 9 alin. ultim. din Legea nr. 112/1995, atât vânzătoarea, dar și comparatorul cunoșteau că apartamentul în speță a fost cumpărat de în temeiul Legii nr. 112/1995, care interzicea expres vânzarea acestor apartamente timp de 10 ani, sub sancțiunea nulității absolute. Cu toate acestea, părțile, într-o complicitate vădită au procedat la încheierea actului adițional.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2896/30.11.2005 la BNP, intervenit între și, în calitate de vânzători și, apelanta a arătat că lovit de nulitate absolută pentru încălcarea acelorași dispoziții imperative ale art.9 alin.ultim. din Legea nr.112/1995. Mențiunile inserate de chiar părțile contractante în contract nu numai că exclud buna lor credință la achiziționarea apartamentului, dar dovedesc reaua-credință constând în cunoașterea împrejurării că imobilul nu poate fi înstrăinat timp de 10 ani (adică între 1999 si 2009), iar sancțiunea pentru încălcarea acesteia este nulitatea absolută.
Mai mult decât atât, față de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către și vânzătorii ( 2005 ) și de apariția Legii nr.10/2001, aceștia ar fi trebuit să efectueze și minime diligente pentru a afla dacă fusese formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,mai ales că reclamanta a formulat și o astfel de notificare.
În ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3052/20.12.2005 la BNP, intervenit între și, apelanta reclamantă a arătat că și acest capăt de cerere este întemeiat pe aceleași susțineri de la punctul de mai sus.
Având în vedere că pârâții nu au deținut și nu dețin un titlu valabil cu privire la acest apartament apelanta reclamantă a solicitat obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.
A mai arătat apelanta că acțiunea de față are atât caracterul unei acțiuni în nulitate absolută, cât și caracterul unei acțiuni în revendicare, iar temeiurile admiterii acesteia sunt concretizate în dispozițiile art. 480 si art. 481 din civil, art. 44 din Constituția României si art. 1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În subsidiar, în cazul în care se consideră că reclamanta nu este unica moștenitoare îndreptățită la restituire, deși numai aceasta a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995 și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și se considera că, alături de reclamantă, sunt îndreptățiți la restituire și, având o cotă de 1/8 din imobil și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor (în locul numitei - fostă ) -ia, decedată, fără moștenitori și a cărui succesiune a solicitat a se constata vacantă, pe cale incidentală, a solicitat admiterea atât a cererii principale, cât și a cererii de intervenție în interes propriu formulată de și cererea de intervenție forțată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru următoarele considerente:
Cu privire la calitatea de moștenitor a statului român, prin Ministerul Finanțelor, de pe urma defunctei (fosta ), ca urmare a succesiunii rămase vacante de pe urma acesteia, apelanta reclamantă a arătat că, întrucât (fosta ) a decedat la data de 18.05.2000 ( reclamanta aflând despre aceasta cu prilejul prezentei judecați), a efectuat demersurile necesare pentru a afla moștenitorii acesteia. Având în vedere că nu s-a dezbătut succesiunea, de la data decesului trecând o perioadă ce depășește cu mult termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 din Cod civil, a solicitat, ca pe cale incidentală,să se constatei vacantă succesiunea de pe urma defunctei (fosta ) -ia și, în consecință, să se constate calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.
In calitatea sa de unic moștenitor, Statul Român are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauza având ca obiect revendicarea unui imobil cu privire la care autoarea sa, (fosta ), deține o cotă, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.426/1976 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 1
Apelanta reclamantă a susținut că a menționat în mai multe rânduri în fața primei instanțe că cererea sa este întemeiată pe dreptul comun, nefiind o cerere de restituire în materia procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001. Ca atare, Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă în ce privește nulitatea absolută, respectiv în privința termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5 din lege.
În ce privește soluția dată excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor (intervenție forțată), apelanta reclamantă a susținut că soluția este vădit contradictorie deoarece, deși în dispozitiv această excepție este admisă, iar cererea de intervenție forțată este respinsă ca inadmisibilă, în motivare instanța de fond a susținut că ar fi fost tardivă, deoarece a fost formulată după prima zi de înfățișare. Instanța în mod greșit și cu aplicarea greșită a legii, a reținut aceasta de vreme ce dispozițiile art. 57 alin. 3 Cod de procedură civilă permiteau formularea unei astfel de cereri până la închiderea dezbaterilor în fond, ceea ce face inaplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute în materia modificării cererii de chemare în judecată de art. 132 din Cod de procedură civilă.
Mai mult, cererea de intervenție forțată, formulată în subsidiar de reclamantă, nu poate avea nicidecum caracterul unei cereri de modificare a cererii principale, deoarece aceasta nu a indicat un nou pârât, ci a chemat Statul Român în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, acesta având calitatea de intervenient forțat. De aceea, calificarea dată cererii sale de către prima instanță este profund eronată și trebuie reformată de către instanța de apel.
Referitor la motivul de apel constând în aceea că prin soluția dată instanța nu a intrat în cercetarea fondului, apelanta reclamantă a invocat două critici subsumate acestui motiv:
În primul rând,din considerente ar rezulta că revendicarea ar fi inadmisibilă,deoarece Legea nr.10/2001 stabilește o cale specială de restituire în natură a imobilelor ce au fost reluate abuziv de statul român prin diferitele acte de naționalizare, deși în dispozitiv apare respingerea cererii principale ca neîntemeiată
In al doilea rând,deși reclamanta a solicitat instanței să procedeze la o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți, aceasta nu a procedat la o atare operațiune care ar fi atras o altă soluție asupra cererilor deduse judecății.
B-credință (deși nu a fost analizată în raport de susținerile reclamantei formulate în cerere și de probele administrate în cauză, acestea fiind de natură a răsturna prezumția de bună credință a chiriașilor cumpărători în condițiile de fapt evocate mai sus, la punctul II), nu constituie un criteriu de preferabilitate în acțiunea în revendicare, deoarece ar însemna ca aceasta să fie constitutivă de drept de proprietate.
Instanța de judecată nu a analizat în nici un mod motivele invocate de reclamantă în susținerea caracterului mai preferabil al titlului acestea,în acord cu practica judiciară cea mai recentă, care statuează că se impune în astfel de situații, a constata preferabilitatea titlului adevăratului proprietar.
A arătat reclamanta că pentru aceasta, instanța de fond trebuia să aibă în vedere împrejurarea că în concursul dintre adevăratul proprietar, autorul reclamantei și chiriașii cumpărători, întrucât reclamanta (autorul său) deține un titlu originar de proprietate,confirmat cu efect retroactiv prin considerarea ca fiind un act de naționalizare abuziv a Decretului nr. 92/1950, trebuie recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei.
Chiar dacă și pârâții dețin un "bun", s-a apreciat în practica judiciară că întrucât titlul statului de la care aceștia au cumpărat este viciat,acesta iradiază și dreptul subdobânditorului, ceea ce este de natură a împiedica recunoașterea preferabilității titlului lor în concursul cu adevăratul proprietar.
Apelanta reclamantă a susținut că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/20001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă de despăgubiri, vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii.
În fine, instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind constatarea naționalizării abuzive, de vreme ce în dispozitivul hotărârii nu este menționată vreo dispoziție cu privire la această solicitare.
Mențiunea sumară a instanței la pagina 4 din sentință, paragraful 6, în sensul că " pretenția reclamantei în sensul de a se constata trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului a intrat în puterea lucrului judecat" nu este de natură a complini nici nepronunțarea asupra excepției puterii lucrului judecat și nici nepronunțarea asupra capătului de cerere având acest obiect, întrucât ceea ce intră în puterea lucrului judecat și are putere executorie este dispozitivul.
Prin întâmpinarea formulată de pârâtul s-a solicitat menținerea sentinței instanței de fond întrucât actele au trecut succesiv prin mâna mai multor notari publici, și de asemenea, au făcut obiectul unor înscrieri la Judecătorie și Oficiul de Carte Funciară, de unde s-au solicitat extrase de carte funciară, de unde rezultă că apartamentul este liber de sarcini, având astfel garanția că regimul juridic al acestui imobil este unul foarte clar.
Față de cele invocate de apelantă, a solicitat să se ențină admisă excepția prescripției dreptului la acțiune n ceea ce privește nulitatea absolută a contractului său de vânzare-cumpărare întrucât acest contract, chiar dacă inițial a fost încheiat sub incidența Legii nr.112/1995, la momentul adoptării Legii nr.79/1997, a trecut sub incidența acesteia din urmă, nemaifiind aplicabile dispozițiile legii anterioare. A solicitat ca instanța să rețină faptul că nu părțile au modificat regimul juridic al imobilului (astfel cum susține apelanta pe tot parcursul cererii) ci legea prin efectul său, astfel încât apelanta nu își poate întemeia de drept susținerile decât pe dreptul comun, în conformitate cu care acțiunea apelantei este prescrisă.
De asemenea, a solicitat enținerea admiterii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată a Statului Român întrucât acesta din urma nu are calitate procesuală pasivă, neexistând la dosarul cauzei un certificat de moștenitor care să ateste dreptul de proprietate al acestuia.
A arătat acesta că actul său de vânzare-cumpărare este încheiat cu bună credință, că apelanta nu a făcut nici până acum dovada că imobilul dobândit de pârât este unul și același cu imobilul ce a aparținut autorilor săi, fapt sancționat atât de Legea nr.10/2001 pe care apelanta își întemeiază cererea, cât și de dispozițiile dreptului comun.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, întrucât instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active, în raport cu legitimarea reclamantei de a formula acțiunea în complexitatea ei, excepția inadmisibilității acțiunii, raportată la capătul 2 de cerere, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport cu dispozițiile Legii nr.-, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în raport de regula unanimității în materia drepturilor reale cu privire la actele de dispoziție, excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește primul capăt de cerere.
Intimații - pârâți și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat instanței să respingă calea de atac și să mențină în tot sentința instanței de fond, arătând cu privire la primul motiv de apel, privind soluționarea greșită a excepției privind prescripția dreptului la acțiune că, în raport de Decizia 33 din 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că acțiunea în revendicare este inadmisibilă după apariția Legii nr.10/2001, instanța de fond a procedat în mod corect făcând aplicarea dispozițiilor art.45 din Legea nr.10/2001.
Referitor la C de al doilea motiv de apel, privind soluționarea excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată a Statului Român, acești intimați pârâți au arătat că și acest motiv este neîntemeiat întrucât instanța de fond a apreciat în mod corect că această cerere de chemare în judecată a altor persoane era inadmisibilă la momentul formulării de către reclamanta.
Din motivarea sentinței raportată la dispozitivul acesteia, rezultă că instanța de fond a cercetat și soluționat pe fond acțiunea cu care a fost învestită. Respingerea ca neîntemeiata a acțiunii arată că instanța a intrat pe fondul acțiunii, cercetarea fondului și soluționarea acestuia, așa cum rezultă din motivarea sentinței s-au făcut cu privire la toate aspectele de drept și de fapt deduse judecații. Faptul că instanța nu a comparat titlurile pârâților de proprietate nu conduce la ideea că nu s-ar fi intrat pe fondul cauzei. Așa cum rezultă din motivarea instanței, compararea titlurilor, în acord cu Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție îl este admisibilă după adoptarea Legii nr.10/2001.
Instanța de fond a analizat cererea reclamantei în limitele permise de lege și a motivat sentința suficient pentru a justifica dispozitivul hotărârii. Toată argumentația apelantei în susținerea acestui motiv de apel este combătuta de motivația Deciziei 33/2008 a ICCJ, care stabilește că nu este admisibilă acțiunea în revendicare după adoptarea Legii nr.10/2001. Reclamanta are posibilitatea contestării deciziei administrative cu privire la restituirea imobilului în termenul stabilit de Legea nr.10/2001.
Așa cum rezultă din totalitatea probelor administrate în dosar, nu există nici un motiv pentru a se bănui reaua credință a oricăruia dintre cei trei subdobânditori, fiecare dintre aceștia a dobândit cu bună credință imobilul.
În calea de atac a apelului s-a dispus atașarea dosarului nr. 17597/96 al Judecătoriei sector 1 B în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 11164/12.06.2000, precum și dosarul Tribunalului București care a soluționat apelul declarat împotriva acestei sentințe.
Curtea,analizând motivele de apel formulate de către apelanta reclamantă,constată că unele dintre acestea vizează legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, iar altele, respectiv cele referitoare la soluționarea cererii de chemare în judecată a altor persoane întemeiată pe dispozițiile art. 57 și următoarele Cod procedură civilă și a cererii modificatoare a acesteia, sunt apte să conducă la desființarea hotărârii, în condițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă.
Având în vedere această situație, Curtea consideră că se impune prioritar a analiza criticile formulate de către apelanta reclamantă referitoare la soluționarea cererii de chemare în judecată a altor persoane întemeiată pe dispozițiile art. 57 și următoarele Cod procedură civilă și a cererii modificatoare a acesteia, care a fost respinsă, potrivit dispozitivului, ca inadmisibilă, pentru a constata dacă se impune sau nu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, situație în care celelalte critici urmează a fi avute în vedere de către prima instanță la rejudecarea cauzei, toate acestea în considerarea specificității pricinii determinată de interdependența pretențiilor, pentru a realiza o judecată unitară, supusă dublului grad de jurisdicție.
Ca urmare, trecând la analiza considerentelor instanței de fond în ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane întemeiată pe dispozițiile art. 57 și următoarele Cod procedură civilă și a cererii modificatoare a acesteia, prin raportare la criticile de apel îndreptate împotriva acestora, Curtea urmează să constate următoarele:
Instanța de fond a fost învestită, la data de 27.11.2007, de către reclamantă cu o cerere de chemare în judecată a altei persoane, respectiv -ia, în temeiul art. 57 și următoarele Cod procedură civilă, prin care a solicitat ca după introducerea acesteia în cauză și citarea sa la judecarea prezentei cauze în calitate de intervenient în interes propriu, conform art. 58 Cod procedură civilă, în contradictoriu și cu aceasta să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr.1 situat în B,-, sector 1, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.6106/21234/2000, a actului adițional nr.1/2001, a contractului de vânzare-cumpărare nr.292/2001, a contractului de vânzare-cumpărare nr.2896/2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3052/20.12.2005 astfel cum au fost menționate și în cererea introductivă, pentru cauză ilicită, imorală, fraudă la lege și rea credință și să se dispună obligarea pârâților să-i lase atât ei, cât și intervenientei, în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.
Reclamanta a justificat interesul pentru admiterea în principiu a cererii sale de intervenție forțată prin faptul că, fiind nepoata de soră a lui, deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, fiind, alături de mama sa, proprietarul imobilului revendicat. Întrucât imobilul în cauză a fost cumpărat de soții și, rezultă că reclamanta deține o cotă de asupra imobilului, iar intervenienta, în calitate de moștenitoare a tatălui său, fratele lui, deține o cotă de 1/8 din imobil, ca și, nepoata de soră.
Totodată, Curtea reține că, la data de 29.01.2008, reclamanta a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată a altei persoane cu privire la intervenienta forțată (fostă ) -ia decedată la data de 18.05.2000, în sensul că în locul acesteia a solicitat chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de succesor al numitei -ia, decedată fără moștenitori, solicitând să se constate pe cale incidentală succesiunea vacantă de pe urma numitei -ia, să se constate calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, celelalte capete de cerere din cererea introdusă la data de 27.11.2007 rămânând nemodificate.
Reclamanta a justificat interesul de a chema în judecată forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în locul intervenientei forțate (fostă ) -ia, prin faptul că aceasta fiind nepoata de soră a lui, deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, care a fost împreună cu mama sa, proprietarul imobilului revendicat.
Cu privire la calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de pe urma defunctei -ia, reclamanta a arătat că a aflat despre decesul acesteia cu prilejul prezentei judecăți, din certificatul nr. - eliberat de Camera Notarilor Publici rezultând că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia. A mai arătat reclamanta că de la data decesului a trecut o perioadă ce depășește cu mult termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil și că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia, aceste aspecte motivând primul capăt din această cerere modificatoare. În calitatea sa de unic moștenitor, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză având ca obiect revendicarea unui imobil cu privire la care autoarea sa, -ia, deține o cotă, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. - emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 1
Curtea constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 57 cod procedură civilă care dispun că: "Oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. -Cererea făcută de reclamant se depune C mai târziu până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe.", precum și art. 58 Cod procedură civilă care prevede că: "C chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.
Textul e lege invocat are în vedere numai acele ipoteze în care intervenientul ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.
După cum s-a arătat mai sus, reclamanta a chemat în judecată pe (fostă ) -ia motivat de faptul că acesta, fiind nepoata de soră a lui, deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, care a fost împreună cu mama sa, proprietarul imobilului revendicat, astfel că (fostă ) -ia, prin succesorii săi (întrucât a decedat) ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta.
În mod obișnuit reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, cheamă în fața instanței orice persoană căreia vrea să-i facă opozabilă hotărârea. Se poate întâmpla ca necesitatea chemării în judecată a altor persoane să se ivească în cursul judecății cererii principale. Tocmai de aceea reclamantului, potrivit art. 57 alin. 3 Cod procedură civilă, i se permite să formuleze cererea, întemeiată pe art. 57 alin. 1 Cod procedură civilă, până la închiderea dezbaterilor.
În speță, deși reclamanta a cunoscut despre existența acestei moștenitoare încă de la începutul introducerii cererii de chemare în judecată, dovadă certificatul de moștenitor aflat la fila 20 dosar fond, aceasta a procedat ulterior la formularea acestei cererii de chemare în judecată a altor persoane, motivat de faptul că, deși se consideră singura moștenitoare a defunctului și a defunctei sale mame, care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 de restituire în natură a imobilului, și ca urmare, în aprecierea sa este singura îndreptățită de a obține în prezenta cauză redobândirea imobilului, față de practica neunitară în materia imobilelor naționalizate abuziv și pentru a nu fi defavorizată de o opinie contrară pe care instanța ar putea-o avea în legătură cu această chestiune de drept, a formulat această cerere de chemare în judecată.
Mai mult, din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată a numitei -ia nu rezultă că reclamanta a solicitat valorificarea altor drepturi decât cele solicitate prin acțiunea introductivă.
Ca urmare, în mod greșit a apreciat instanța de fond că această cerere de chemare în judecată a altor persoane reprezintă de fapt o modificare a cererii principale, respectiv că prin această nouă cerere reclamanta a urmărit atragerea altor persoane în judecată în calitate de pârâți.
Din actele dosarului, față de data la care această cerere a fost formulată, respectiv 29.01.2008, precum și data închiderii dezbaterilor, respectiv 27.01.2009, Curtea reține, prin raportare la art. 57 alin. 3 Cod procedură civilă, ca fiind formulată în termen cererea de chemare în judecată a numitei (fostă ) -ia.
Modificarea intervenită cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, la data de 29.01.2008, a fost determinată, în mod obiectiv de faptul că intervenienta forțată (fostă ) -ia a decedat la data de 18.05.2000, reclamanta aflând despre decesul acesteia cu prilejul prezentei judecăți, din certificatul nr. 9471/18.12.2007 eliberat de Camera Notarilor Publici rezultând că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia.
Față de cele reținute mai sus, Curtea constată că în mod greșit instanța de fond a calificat cererea reclamantei de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a numitei -ia (decedată, succesor în drepturile acesteia fiind, în opinia sa, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a cărui introducere în cauză a solicitat-o) ca fiind o modificare a acțiunii principale, modificare care nu s-a făcut în termenul prevăzut de art. 132 Cod procedură civilă.
Mai mult, art. 132 Cod procedură civilă vizează doar cererea de chemare în judecată, neputându-i-se opune reclamantei aplicarea acestuia în raport de dispozițiile art. 57 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelanta reclamantă a mai arătat, în legătură cu cererea sa de chemare în judecată a altor persoane, că din motivare rezultă, contrar dispozitivului prin care această cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca tardiv formulată, ceea ce reprezintă o contrarietate între considerente și dispozitiv.
Curtea analizând această susținere o constată fondată, întrucât, deși în considerentele hotărârii cererea de chemare a altor persoane a fost respinsă pentru motivele deja arătate, în dispozitivul sentinței instanța de fond a respins această cerere ca inadmisibilă, ceea ce confirmă susținerea apelantei reclamante în sensul contrarietății considerentelor cu dispozitivul în privința acestei cereri.
În consecință, Curtea, constatând faptul că în mod greșit instanța de fond a respins cererea reclamantei de chemare în judecată a altor persoane întemeiată pe art. 57 și următoarele Cod procedură civilă pentru considerentele reținute în cuprinsul sentinței atacate, considerente nesusținute de către dispozitiv, având în vedere, totodată, specificitatea pricinii determinată de interdependența pretențiilor, pentru a se realiza o judecată unitară, supusă dublului grad de jurisdicție, Curtea, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite apelul, va esființa în tot sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă, cu domiciliul ales în B, șos.- C M nr.24,.24.B,.A,.38, sector 2, împotriva sentinței civile nr.180/10.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliați în B,-, -.1,.7,.29, sector 1 și cu domiciliul ales la av. în B,-, -.14,.4,.80, sector 3, prin afișare la ușa instanței, și, domiciliați în B,-, sector 1, domiciliat în B,-, -.4,.5,.1,.191, sector 3, MUNICIPIUL B prin Primarul General, cu sediul în B,-, sector 5 și HERĂSTRĂU NORD, cu sediul în B,-, sector 1.
Desființează sentința apelată în tot și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
MARI
GREFIER
Red.
Tehnored.
13 ex/24.02.2010
-----------------------------------
- Secția a III-a -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie
