Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1603/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1816/2009)
Completul 1
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1603
Ședința publică de la 23.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 3: Doinița
GREFIER - I
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - reclamanți A, și, împotriva deciziei civile nr.393 A din 17.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenților - reclamanți A, și prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/13.07.2009, eliberată de Baroul București (fila 21) și intimații - pârâți, personal și asistați de avocatul, cu împuternicire avocațială nr. -/03.09.2009, eliberată de Baroul București (fila 20), lipsind intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care
Apărătorii părților având pe rând cuvântul, solicită să se constate cauza în stare de judecată.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților - reclamanți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâți și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile pronunțată de instanța de fond, având în vedere că în mod greșit tribunalul a reținut o serie de principii care nu au legătură cu prezenta cauză, așa încât apreciază că titlul de proprietate deținut de recurenții - reclamanți este mai bine caracterizat prin comparare cu titlul deținut de intimații - pârâți, care au dobândit imobilul prin cumpărare de la statul român, care nu deținea un drept de proprietate asupra acestuia.
Arată că, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv hotărârea judecătorească din anul 1997, rezultă că recurenților - reclamanți, prin acțiunea în revendicare formulată împotriva Consiliul General al Municipiului B, ce a fost admisă, au intrat în posesia imobilului, moment când s-a stabilit că Decretul 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, fără titlu, fiindu-le restituit terenul liber de construcție și ceea ce nu fusese vândut în baza Legii nr. 112/1995. Așa încât, având în vedere cele mai sus menționate, apreciază că dreptul deținut de recurenți a fost deja confirmat, iar prin vânzarea apartamentelor de către stat foștilor chiriași în baza Legii 112/1995, clienții săi au fost privați de dreptul lor, asupra câtorva apartamente în imobil.
Solicită să se aibă în vedere practica CEDO împotriva României, în ceea ce privește faptul că statul nu și-a îndeplinit obligația de a da o legislație care să rezolve problema privind acordarea unor despăgubiri drepte, având în vedere că Fondul Proprietatea nu este funcțional.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimaților - pârâți, solicită respingerea recursului, menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, având în vedere pârâții au dobândit apartamentul în litigiu, prin cumpărare cu respectarea dispozițiilor legale de la acea vreme, respectiv dispozițiile Legii 112/1995, moment la care nu exista notificare sau vreun litigiu pe rolul instanțelor de judecată, aspect care rezultă din adresa emisă de primărie, aflată la dosar.
Arată că, după apariția Legii 112/1995, a intrat in vigoare Legea nr. 10/2001, iar în termenul prevăzut de aceasta, contractul de vânzare cumpărare deținut de intimați nu a fost atacat de către recurenții, prezenta acțiune fiind introdusă în anul 2006, așa încât apreciază că, contractul a rămas valid în termenul și condițiile prevăzute de legea 10/2001
In continuare, învederează că, prin acțiunea în revendicare prin compararea celor două titluri de proprietate deținute de părți, solicitată de recurenți, nu se poate face o comparare a unui titlul de proprietate dobândit prin încheierea unui contract de vânzare cumpărare, cu un titlu de proprietate dobândit în baza unei legii speciale, deoarece principiile de drept care generează acest raport sunt altele decât cele avute în vedere la compararea titlurilor de proprietate clasică, așa încât apreciază că, instanța trebuie să aibă în vedere prevederile legii speciale pentru repararea prejudiciului suferit de foștilor proprietari.
Solicită ca instanța să aibă în vedere la soluționarea cauzei, recursul în interesul legii pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia 33/2008, care încearcă să unifice soluțiile date de instanțe, iar cu privire la jurisprudența CEDO, învederează că, aceasta judecă după principii de drept, aspect care trebuie avut în vedere și în prezenta cauză, deoarece legea civilă nu retroactivează, iar legea specială derogă de la normele dreptului comun.
CURTEA
Prin cererea formulată la 23.11.2006 reclamanții A, și au chemat în judecată pe pârâții, și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.6 din B,-,.2, sectorul 2 în contradictoriu cu Municipiul B Prin Primarul General, obligarea pârâților, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.6 din B,-,.2, sectorul 2 în suprafață utilă de 99,96 mp. și o cotă indiviză de 9,87% din părțile comune, 21,42 mp. teren situat sub construcție.
În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul reclamanților a cumpărat la 23.03.1933 de la terenul viran din B,- conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.7580/23.03.1993, iar pentru construcție a obținut autorizația de construire nr.449/10.07.1933.
Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950 figurând la poziția nr.7199 deși autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare fiind pensionar.
Prin dispoziția nr.735/24.03.1998 emisă de Primăria Municipiului B s-a restituit numiților A și imobilul în litigiu în baza sentinței civile nr.11731/20.10.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B, mai puțin apartamentul 6 situat la etajul 2 ce fusese vândut pârâților.
S-a susținut că statul român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate, ci a intrat în posesia sa abuziv și prin încălcarea prevederilor art.480- 481 Cod civil.
Reclamanții solicită compararea titlurilor de proprietate, pârâții obținând dreptul de la un neproprietar, buna credință neputând fi opusă lor.
Pârâtul Municipiul B Prin Primarul General a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului având în vedere prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii invocând și excepția necompetenței materiale, a lipsei calității procesuale active, invocând și lipsa de identitate între imobilul deținut de autorul reclamanților și cel revendicat.
În ședința publică de la 16.03. 2007 Judecătoria sectorului 2 Bar espins excepția necompetenței materiale a instanței având în vedere concluziile raportului de expertiză și excepția lipsei de interes pentru capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului precum și faptul că Legea nr.10/2001 în art.2 alin.1 definește toate preluările în temeiul Decretului nr.92/1950 ca abuzive și a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată tot de Municipiul B.
Judecătoria sectorului 2 B - Secția Civilă prin sentința civilă nr.6179/25.06.2008 a respins primul capăt de cerere ca lipsit de interes, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în compunerea arătată de reclamanți.
În considerentele sentinței s-a arătat că între condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să fie parte în proces, se număr și calitatea procesuală. Aceasta reprezintă practic titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în cadrul unu proces.
Raportând cele precizate anterior la actele existente în dosar, instanța a reținut faptul că reclamanții au făcut dovada calității lor procesuale active sub aspectul invocat de către pârâți atâta vreme cât din concluziile raportului de expertiză tehnică topo rezultă că există identitate între imobilul cumpărat de autorul reclamanților și cel cumpărat de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995. De altfel, pârâții au susținut că n-ar exista identitate între terenul cumpărat de autorul reclamanților și cel pe care se situează imobilul în care se găsește apartamentul cumpărat de aceștia în temeiul Legii nr.112/1995 și nu între construia edificată de autorul reclamanților în baza autorizațiunii nr.44D/10.07.1933 emisă de Primăria Sectorului I pentru imobilul din- și cea deținută de aceștia. Cu privire la susținerile pârâților în sensul că există contradicții cu privire la situarea terenului cumpărat de către autorul reclamanților, motiv pentru care imobilul revendicat nu ar fi cel deținut de aceștia, instanța a apreciat că aceștia se află în eroare deoarece în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.7580/23.03.1933 de Tribunalul Ilfov Secția notariat aflat în copie la filele 16-21 se face vorbire despre terenul aparținând vânzătorului din care s-a desprins terenul vândut autorului reclamanților ca fiind cel care s-a aflat pe-, fost nr.3, fost nr.6, fost nr.4.
Autorul reclamanților a dobândit actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.7580/23.03.1933 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat aflat în copie la filele 16-21 dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în B,-, sector 2 în suprafață de 215,81 mp. pe care a edificat în temeiul autorizațiunii nr.44D/10.07.1933 emisă de Primăria Sectorului 1 o construcție cu subsol, parter, trei etaje și mansardă, astfel cum rezultă din procesul verbal nr.8981/1940 emis de, pentru înființarea cărților funciare în B - fila 132.
În condițiile art.17 din Decretul Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiile privitoare la cărțile funciare instanța a reținut că întabularea are efect constitutiv de drept real, astfel că autorul reclamanților a fost titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil compus din teren și construcții situat în B,-, sector 2, bun ce a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, poziția 7199 pe numele, astfel cum rezultă din adresa de la fila 51. În aceeași zi autorul reclamanților, defunctul a dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.7579/23.03.1933 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat a dobândit și dreptul de proprietate asupra terenului În suprafață de 41,4 mp. situat pe str.-, care face parte din imobilul de la nr.7 vecin cu cel de la nr.5 aparținând lui, vândut aceleiași persoane.
Prin urmare, acesta este titlul exibat de către reclamanți și care le conferă calitate procesuală activă În prezenta cauză, întemeiată pe dispozițiile art.480 cod civil.
Titlul pârâților constă în contractul de vânzare-cumpărare nr.2142/17.01.1997 încheiat cu Primăria municipiului B - fila 9.
După cum rezultă din probele administrate imobilul în litigiu a fost preluat de statul român de la autorul reclamanților, fără plată, în temeiul Decretului nr.92/1950, însă acesta nu a putut produce nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional, și, în consecință, fără efecte juridice.
În consecință, prin Decretul nr.92/1950 dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului, consecința fiind aceea că statul nu a avut un titlu valabil asupra acestuia niciodată, și, prin urmare statul a vândut pârâților un bun asupra căruia nu avea nici un drept.
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului având în vedere dispozițiile art.6 din legea nr.213/1998 și art.2 alin.2 din legea nr.10/2001, instanța a apreciat că reclamanții pot fi considerați că dețin un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Acțiunea în revendicare reprezintă acea acțiune în justiție prin intermediul căreia reclamantul - care se pretinde proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia - solicită instanței să i se recunoască dreptul său exclusiv de proprietate asupra bunului, cu consecința obligării pârâtului - care stăpânește bunul respectiv - la restituirea acestuia.
În cauză, instanța a reținut că titlul autorului reclamanților, anterior preluării imobilului de către stat, nu a fost contestat, iar pârâții își întemeiază calitatea de proprietari pe contractul de vânzare cumpărare nr.2142/17.01.1997, încheiat în baza Legii nr.112/1995, act din care rezultă că aceștia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, însă obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 manie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile, or anterior s-a reținut că statul nu avea un titlu valabil la momentul vânzării bunului către pârâți.
Faptul că pârâții au intrat în posesia apartamentului cu bună credință nu este de natură să le consolideze titlul de proprietate, deoarece obiectul prezentului dosar îl constituie revendicarea imobiliară, prin compararea de titluri și nu constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare. Mai mult decât atât, în cazul unei acțiuni În revendicare imobiliară nu se cere ca titlul uneia din părți, în speță, titlul pârâților să fie anterior anulat pe calea unei acțiuni separate.
Prin urmare, instanța a apreciat că preferabil și mai bine caracterizat este titlul autorului reclamanților, titlu necontestat, transcris și ulterior întabulat pe când titlul de (proprietate al autorului pârâților, astfel cum s-a reținut nu există, statul neavând niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții și.
Prin motivele de apel s-a susținut că sentința pronunțată de instanța de fond cuprinde o teorie ceea ce înseamnă acțiunea în revendicare prin compararea de titluri și regulile care se aplică în această materie (este preferabil actul care emană de la adevăratul proprietar, este mai vechi și mai întâi transcris), instanța de fond ignorând faptul că în cazul de față titlurile ce se compară sunt: un contract încheiat în baza unei legi speciale: Legea nr.112/1995 și un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dreptului comun, ceea ce înseamnă, inaplicabilitatea - regulilor ce guvernează clasica acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
Instanța de fond face vorbire în sentința atacată despre "nevalabilitatea titlului statului" precizând că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale le de reparație ignorând tocmai faptul că Legea nr.10/2001 reglementează toate masurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel o gama mai largă de masuri reparatorii față de acțiunea în revendicare.
În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicarea a Legii nr.10/2001 și buna credința a cumpărătorului chiriaș, se constată că acesta lege, în limitele date de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent a imobilelor preluate de către stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.
Apelanții-pârâți au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2142 din data de 17.01.1997 cu respectarea tuturor prevederilor legale instituite de Legea nr.112/1995. Până în acel moment nu a existat nici un litigiu pe rolul instanțelor de judecata, iar apelanții nu au fost niciodată notificați. Dovada acestui fapt este aceea că prin adresa nr./27.04.2007 SC "" SA confirmă faptul că la data cumpărării de către pârâți a imobilului în litigiu, în evidențele societății vânzătoare nu figura proces pe rol sau notificare din partea foștilor proprietari.
Intimații-reclamanți nu au negat nici o buna credință a pârâților, ci au făcut referiri la "caracterul abuziv" al Decretului nr.92/1950.
De asemenea, la momentul la care apelanții au achiziționat acest imobil, respectiv, anul 1997, cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art.9 din Legea nr.112/1995, Decretul nr.92/1950 nu putea fi cenzurat de instanțele de judecată și era considerat perfect valabil.
Modificările legislative ulterioare sunt modificări ale legii civile și, în conformitate cu principiul de drept potrivit căruia legea civilă nu retroactivează (principiul fundamental de drept care nu a fost modificat), nu se putea aprecia, la nivelul anului 2007, având în vedere modificările intervenite în anul 2006 (referire la modificările Legii nr.10/2001) că Decretul nr.92/1950 la momentul anului 1997 nu constituia titlu valabil.
Prin Decizia nr.33 din 09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, obligatorie pentru toate instanțele de judecată, se statuează că în compararea de titluri se va da preferință titlului dobândit prin legea specială și se vor aplica prevederile Legii nr.10/2001.
Conform deciziei mai sus amintite, acțiunile în revendicare nu pot fi exercitate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 de persoanele care au utilizat procedura prevăzută de această lege, soluție conformă cu regulilenon bis in idem, electa unaprecum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO. Tot Înalta Curte de Casație și Justiție dezleagă și problema raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptățiților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr.393/17.03.2009 a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a menținut în rest celelalte dispoziții.
În considerentele deciziei s-a arătat că prin sentința civilă nr.11731/20.10.1997 a Judecătoriei Sector 2 B, definitivă prin neapelare, a fost admisă acțiunea formulată de A și și a fost obligat pârâtul să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 2.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr.2142/17.01.1997 apelanții pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, sector 2.
Reclamanții au notificat Primăria Municipiului B, prin notificarea formulată în temeiul legii nr.10/2001, nr.2930/2001 înregistrată la BEJ /, solicitând restituirea imobilului situat în B,-, sector 2.
Din criticile formulate de apelanții pârâți rezultă că aceștia invocă pe de o parte de excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată în condițiile publicării în monitorul oficial a deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legi de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte critică soluția pronunțată de instanța de fond pe fondul acesteia.
Față de excepția invocată, tribunalul a reținut că potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În cauza de față se solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul Decretului nr.92/1950, ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001, cu alte cuvinte imobilul face obiectul unei legii speciale de reparație.
În speță, după cum s-a arătat, reclamantii au formulat o astfel de notificare, astfel că tribunalul a constatat că prin invocarea de către aceștia a art.1 din Protocolul nr.1, Adițional CEDO, devine incidentă prioritatea Convenției, urmând a analiza dacă aceasta poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Considerată o problemă de drept controversată, această problemă a fost lămurită, fiind obligatorie în sensul art.329 alin.3 Cod procedură civilă de decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, față de dispozițiile deciziei pronunțată în recurs în interesul legii, tribunalul a reținut că în speță, față de faptul că reclamanții, prin sentința civilă pronunțată în contradictoriu cu, deține un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 CEDO, au formulat notificare în temeiul legii nr.10/2001, au așadar o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, astfel că a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, urmând ca speța să fie soluționată prin analizarea circumstanțelor concrete, pe fondul acesteia.
Prin urmare, adoptarea Legii nr.10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr.112/1995, iar o interpretare contară anihilează vocația persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, în condițiile în care nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiție.
În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 și care, în art.11, prevedea, că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct.3 din art.1 al Decretului nr.92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor, ca mijloace de producție), apare ca fiind constituțional.
În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1,2,4 și 5 ale art.1 din decret, întrucât imobilul în discuție avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea Constituției atunci în vigoare astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
De altfel nici o interpretare a textului, art.11 din Constituția vremii nu permitea o alta concluzie; înaintea acestui text, art.8 prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată de lege; textele ulterioare, inclusiv art.11, erau prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății private, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, ceea ce odată mai mult - duce la concluzia că locuințele la care s-a referit Decretul nr.92/1950 nu puteau fi considerate "alte mijloace de producție" și deci nu puteau fi naționalizate.
Decretul nr.92/1950 arăta în art.11, că sunt exceptate de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, Decretul nr.524/1955, întregește prevederile art.11 din Decretul nr.92/1950, și prevede că, imobilele aparținând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate de la naționalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă.
Decretul nr.92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală la 10.12.1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art.17 pct.1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, Decretul nr.92/1950 încalcă și dispozițiile art.481 cod civil potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr.92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
Chiar dacă s-ar reține nevalabilitatea titlului statului, pentru motivele de mai sus, consideră că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
Tribunalul a reținut că potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 (în prezent art.45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu buna credința.
Dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că neatacarea titlului de proprietate al pârâtei, în termenul prevăzut de art.45 din legea nr.10/2001 a consolidat dreptul de proprietate al acesteia, precum și posibilitatea de a se invoca direct sau în cadrul acțiunii în revendicare, reaua credință a acesteia la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în favoarea apelantei pârâte operând prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 alin.2 Cod civil, art.486 și art.487 Cod civil.
Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei în aplicarea art.1 din Codul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenței CEDO numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, ar, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
Or, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei) care și în cazul Brurnărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr.10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, or există un act normativ special potrivit căruia reclamanții urmează să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Așadar în raport de prevederile speciale ale Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare este găsita neîntemeiată fără a considera că dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamanților și chiar și în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu un neproprietar.
Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea și împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat: chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Și această chestiune a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr.33/2008, arătându-se că "din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Prin urmare, în situația concretă a speței, tribunalul a reținut că atât reclamanții cât și pârâții dețin un bun, în sensul art.1 din Protocolul I CEDO. Admiterea acțiunii în revendicare în atare situație, ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A, și.
În motivele de recurs că în mod greșit tribunalul deși a reținut nevalabilitatea titlului statului a respins acțiunea în revendicare, precum greșit a apreciat că dacă nu s-a obținut anularea actului de vânzare - cumpărare în condițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 se dă preferință titlului cumpătătorului.
Această interpretare ar însemna ca recunoașterea dreptului cumpătătorului s-ar face printr-o confiscare concomitentă a proprietății de la adevăratul proprietar, care și-ar pierde dreptul de proprietate chiar prin efectul Legii nr.10/2001, ceea ce ar însemna o nouă expropriere și încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate și a Constituției.
Astfel nu se poate acorda prevalență cumpărătorului de la stat în fața luiversus dominus, trebuind să fie dată prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate.
O altă critică este și aceea că în mod greșit s-a apreciat că în favoarea pârâtului operează principiul validității aparenței de drepterror communis facit jus. Contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat în anul 1997, dată la care chestiunea legalității titlului statului asupra imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989 era larg dezbătută public, pârâții ne aflându-se în ipoteza în care eroarea are caracter invincibil.
Chiar dacă titlul provenea de stat nu putea reprezenta pentru pârâți o garanție suficientă că acesta este un adevărat proprietar, aceștia trebuind să efectueze toate diligențele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului vânzătorului.
Nici buna credința nu poate fi reținută în sarcina pârâților întrucât analiza drepturilor de proprietate se face din perspectiva art.480 Cod civil și a art.1 alin.1 din Primul Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Vânzarea realizată de stat în anul 1997, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât Legea nr.112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul în care statul avea un titlu de proprietate valabil.
Intimații și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, susținând că argumentele recurenților se bazează pe clasica teorie a acțiunii în revendicare deși titlul lor suspus comparării a fost constituit prin Legea nr.112/1995, situație în care acele reguli nu sunt aplicabile.
Legea nr.10/2001 conferă reclamanților posibilitatea valorificării dreptului lor de proprietate, sunt dobânditori necontestați de bună - credință, au încheiat contractul cu respectarea Legii nr.112/1995, Decretul nr. 92/1950 la momentul anului 1997 nu era considerat titlu nevalabil al statului.
Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului Curtea va admite recursul pentru cele ce urmează:
Reclamanții își întemeiază pretenția pe actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.7580/23.03.1933 și pe autorizația de construire nr.449/10.07.1933 prin care autorul lor a dobândit imobilul în litigiu.
Intimații pârâți au intrat în posesia imobilul, mai întâi în calitate de chiriași ai statului și, ulterior, au devenit proprietari prin actul de vânzare - cumpărare nr.2142/17.01.1997 încheiat cu Primăria Municipiului în temeiul Legii nr.112/1995.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar, înscriindu-se în sfera imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989.
Curtea va analiza preferabilitatea titlurilor de proprietate în discuție din perspectiva art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a jurisprudenței, art.20 din Constituției României și deciziei de îndrumare a Înaltei Curții de Justiție și Casație în această materie.
Prin sentința civilă nr.11731/20.10.1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B reclamanților li s-a admis acțiunea, pârâtul fiind obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din B,-, sectorul 2 compus din teren și construcție.
În temeiul acestei sentințe irevocabile Primăria Municipiului a emis dispoziția nr.735/24.03.1998 prin care s-a restituit în proprietate reclamanților imobilul menționat mai sus, mai puțin apartamentul 6 situat la etajul 2, acesta fiind vândut pârâților intimați și, la data de 17.01.1997
În considerentele sentinței s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, Decretul nr.92/1950 nefiind aplicabil autorului reclamanților întrucât avea calitatea de pensionar avocat.
Față de această situație de fapt reclamanții sunt cei care au un bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare fiind corect admisă de instanța de fond.
Această soluție nu vine în contradicție cu decizia civilă nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, unde se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În cauză, reclamanților - recurenți li s-a recunoscut definitiv și irevocabil, ilegalitatea trecerii în proprietatea statului a bunului lor, ceea ce are ca efect recunoașterea, cu efect retroactiv a dreptului de proprietate.
Din această perspectivă, Curtea are în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată paragraful 33. Curtea arată că Judecătoria Constanțaa stabilit caracterul ilegal al naționalizării bunului prin Sentința sa din 21 iunie 2004. Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalității care, de altfel, nu a fost infirmată de o instanță superioară are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi (vezi, printre multe altele, Străin și alții menționată mai sus, 38; împotriva României, nr.58.612/00, 37, 12 octombrie 2006; împotriva României, nr.35.951/02, 2526, 8 martie 2007; împotriva României, nr.36.992/03, 24, 24 ianuarie 2008). Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță.
34. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanții aveau un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
35. Ea reamintește ca a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speței de față și că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (vezi, printre altele, împotriva României, nr.4.596/03, 3235, 16 februarie 2006). Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (, menționata mai sus, 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (Străin, menționata mai sus, 39, 43 și 59). În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifica nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanții, au fost lipsite de bunurile lor (, menționată mai sus, 34).
37. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să suporte o sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1".
Aceiași opinie a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Czaran și împotriva României în 2009 "În ceea ce privește aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție Curtea a arătat că instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un "bun", în sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17-20 și și Dimeca vs. România, par. 22-24).
Curtea a reafirmat că, în contextul legislației în vigoare în România, care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr.1.
Astfel, în condițiile în care anterior promovării prezentei acțiuni reclamanților li s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, titlul reclamanților este preferabil întrucât din perspectiva art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului sunt cei care au bun, dispozițiile Legii nr.10/2001 sub aspectul consecințelor art. 46 alin. 2 negăsindu-și aplicarea în cauză.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții - reclamanți A, și, împotriva deciziei civile nr.393 A din 17.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică în tot decizia, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții și împotriva sentinței civile nr.6179/25.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact./CS
Ex.2/25.01.2010
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 2. -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea, Doinița
