Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 206/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 206/
Ședința publică de la 26 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anica Ioan
JUDECĂTOR 2: Luminita Solea
JUDECĂTOR 3: Simona Bacsin
Grefier - - -
-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta DIRECȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ȘI PATRIMONIU CULTURAL NAȚIONAL,cu sediul în B,str.- - nr.10-12,împotriva deciziei civile nr.125 din 17 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Galați,în contradictoriu cu intimații, având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18 martie 2009 și s-au consemnat în încheierea din acea zi,când,instanța având nevoie de timp pentru deliberare,a amânat pronunțarea cauzei la data de 23 martie 2009 și apoi pentru 26 martie 2009,când a pronunțat prezenta.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului,constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1140/21.02.2007 pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr- s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național
De asemenea, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții, și -, reclamanta a fost obligată să plătească pârâților și suma de 600 RON și s-a respins cererea formulată de pârâta - privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin acțiune reclamanta a chemat în judecată pe pârâți pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1648/29.10.2003, cu privire la imobilul situat în B,--16, deoarece imobilul se regăsește pe lista monumentelor istorice din B și cu toate că potrivit dispozițiilor Legii nr.442/200 poate fi înstrăinat numai după exercitarea dreptului de preemțiune a statului român, nici vânzătorii și nici cumpărătorii nu au respectat acesteastă dispoziție.
Prin întâmpinare pârâții și au invocat exceptia lipsei calității procesual active a reclamantei, arâtând că aceasta nu are un interes legalmente proteguit. Au mai susținut că dreptul la acțiune al reclamantei la cumpărarea imobilului este prescris potrivit art.4 alin.7 din Legea nr.422/2001.
Deși la rândul său pârâta - a invocat exceptia lipsei calității procesual active a reclamantei, motivată de faptul că nu este titulara dreptului de preemțiune, prin cererea depusă la data de 12.12.2006 a precizat că înțelege să renunțe la excepția invocată.
Din probele administrate în cauză instanța a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1648/29.10.2003 de Biroul Notarului Public, pârâta - a vândut pârâților și dreptul de proprietate asupra asupra imobilului situat în B,--16, format din teren și construcții.
Ținând seama de dispozițiile nr.HG78/2005 și ale art.4 din Legea nr.422/2001 instanța a apreciat că reclamanta are calitate procesuală pasivă și că termenul pentru exercitarea dreptului de preemțiune este un termen de decădere, nu de prescripție extinctivă.
Reclamanta a susținut că imobilul se regăsește în lista monumentelor istorice din B sub codul BR-II-m-02098, însă instanța a constatat că în lista monumentelor istorice la codul BR-II-m-02098 este menționată "Fabrica de ciment -,-", iar nu imobilul în cauză.
Instanța a mai observat că în "Lista monumentelor Istorice a județului B 2004" la codul BR-II-s-A-02062 sunt menționate străzile din zona "Centrul istoric al municipiului B", nu monument istoric, sau ansamblu, iar apoi sunt enumerate imobilele care sunt monumente istorice: strada 1 - 1918 nr.52;-;-;-;-;- etc.
Față de dispozițiile art.3, 4 și 8 din Legea nr.422/2001 a constatat că străzile menționate la codul BR-II-s-A-02062 nu reprezintă situri istorice, întrucât ar rezulta că imobilele situate pe ele nu ar putea fi înstrăinate decât cu exercitarea dreptului de preemțiune (de exemplu toate imobilele situate pe Calea ), iar enumerarea imobilelor din "Lista monumentelor Istorice a judetului 2004 " ar fi inutilă. În concluzie, doar imobilele enumerate individual în "Lista monumentelor Istorice a județului B 2004" sunt monumente istorice, iar nu toate imobilele situate pe străzile menționate.
Având în vedere că dreptul de preemțiune are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă și că instituirea acestui drept reprezintă o derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor și de la principiul conform căruia proprietarul dispune liber de bunul său, instanța a apreciat că textele de lege care reglementează dreptul de preemțiune se interpretează restrictiv.
Întrucât imobilul în cauză nu face parte din cele prevăzute de Legea nr.422/2001, în privința sa nu sunt aplicabile prevederile art.4 alin.4 din Legea nr.422/2001 ce reglementează dreptul de preemțiune.
Instanța a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârâții și conform art.274 Cod procedură civilă, iar cererea formulată de pârâta - privind plata cheltuielilor de judecată a respins-o întrucât la dosar nu au fost depuse dovezi privind efectuarea acestora.
Prin decizia civilă nr.192/14.06.2007 Tribunalul Brăilaa anulat recursul ca netimbrat.
Decizia a fost atacată cu recurs, care a fost admis prin decizia civilă nr.106/R/6.02.2008 a Curții de Apel Galați.
Această instanță a constatat că acțiunea nu are caracter patrimonial și deci nu sunt incidente prevederile art.2821Cod procedură civilă, astfel că greșit cererea a fost soluționată ca recurs.
Pentru aceste motive, a dispus casarea deciziei pronunțate de Tribunalul Brăila și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin decizia civilă nr.125/17 iunie 2008 Tribunalului Brăilas -a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă și a fost obligată aceasta la cheltuieli de judecată în cuantum de 600 lei.
Pentru a decide astfel,instanța a reținut următoarele:
Dispozițiile art.4 alin.4 din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (în versiunea în vigoare la data încheierii contractului a cărei nulitate absolută se invocă) statuează că monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și cultelor, ori al unităților administrative teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.
Articolul menționat prevede în continuare obligația proprietarilor care intenționează să vândă monumente istorice de a înștiința în scris direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județeană, respectiv a municipiului B, în vederea exercitării dreptului de preemțiune, obligație ce este reiterată în art.38 alin.3 lit.a din lege.
De asemenea, art.28 alin.1 lit.y prevede că Ministerul Culturii și Cultelor, direct sau prin instituțiile sale subordonate, exercită în numele statului dreptul de preemțiune asupra monumentelor istorice în vederea protejării acestora, precum și asupra imobilelor din zona de protecție a monumentelor istorice, în vederea păstrării integrității fizice a cadrului construit sau al monumentelor istorice.
Față de aceste dispoziții legale tribunalul constată că reclamanta, în calitate de instituție subordonată Ministerului Culturii și Cultelor, are atribuția de a exercita dreptul de preemțiune al statului atât asupra monumentelor istorice, cât și asupra imobilelor din zona de protecție a monumentelor istorice.
Cât privește obiectul dreptului de preemțiune, se reține că art.3 din Legea nr.422/2001 stabilește categoriile de monumente istorice - monument, ansamblu sau -, definindu-le la lit.a, b și c, în timp ce zona de protecție a monumentului istoric este reglementată de art.8.
Potrivit art.7 și 11 alin.2, regimul de monument istoric al unui bun imobil este conferit prin procedura de clasare, care este detaliată în art.12-21.
Această procedură se declanșează de către direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului B și impune o serie de obligații pentru acestea, printre care și cea prevăzută de art.13 alin.1 de a comunica neîntârziat declanșarea procedurii de clasare, după caz, proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra bunului imobil.
Art.14 reglementează dreptul proprietarului bunului imobil în cauză de a contesta la Ministerul Culturii și Cultelor ordinul de clasare și modalitatea în care acest ordin rămâne definitiv.
Conform art. 15, rdinul de clasare se publică prin grija Ministerului Culturii și Cultelor în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă, iar calitatea de monument istoric a bunului imobil respectiv se înscrie de către proprietar, fără taxă, în Cartea funciară, în termen de 30 de zile de la data publicării ordinului de clasare.
Art.16 prevede că în termen de 90 de zile de la data publicării ordinului de clasare direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național întocmesc și comunică proprietarului actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau de exploatare și de întreținere a bunului imobil în cauză, denumit Obligația privind folosința monumentului istoric, care însoțește actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul existenței imobilului în cauză; această obligație privind folosința monumentului istoric este servitute constituită în folosul imobilului și se înscrie în Cartea funciară de către proprietar în termen de 30 de zile de la data comunicării ei.
Întrucât potrivit art.8 alin.2 delimitarea și instituirea zonei de protecție se realizează simultan cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, în condițiile legii, tribunalul reține că procedura menționată anterior trebuie urmată de către direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național și în cazul imobilelor aflate în zona de protecție.
Deși a invocat faptul că imobilul în cauză este situat în zona de protecție a imobilelor înscrise în Lista monumentelor istorice și constituie parte integrantă a sitului istoric denumit "Centrul istoric al ", apelanta nu a făcut dovada acestei susțineri, neprezentând probe care să ateste că s-a îndeplinit procedura prevăzută de lege pentru includerea acestui imobil în zona de protecție sau a clasării lui ca monument istoric.
În consecință, se apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că imobilul în cauză nu face obiectul dreptului de preemțiune.
În plus tribunalul reține că, deși nu îi incumba obligația de a respecta dreptul de preemțiune, anterior încheierii contractului a cărei nulitate se invocă intimata a transmis apelantei intenția sa de a înstrăina imobilul contra sumei de 25.000 de dolari.
Ca răspuns la această notificare, înregistrată sub nr.628/23.07.2003, apelanta a emis adresa nr.650/29.07.2003 prin care a arătat că nu o interesează achiziționarea imobilului respectiv și a solicitat să nu mai fie invocată în acțiunea de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a apreciat că decizia este nelegală din următoarele motive:
1) - Imobilul are statut de monument istoric și este clasat,acest statut fiind conferit de Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr.2314/8 iulie 2004,în anexa Aaa cestui Ordin,pg.349,poz.43,fiind înscris "Centrul istoric al municipiului B".
Imobilul din--16 se regăsește în cuprinsul zonei de amplasament stradal a monumentului și face parte din categoria siturilor de arhitectură urbană.
Întrucât imobilul din B,str.- Publice nr.14-16 fost clasat și înscris în Lista monumentelor istorice încă din perioada 1991-1992,nu mai era necesară înaintarea către proprietar a unei înștiințări de clasare în vederea exercitării dreptului de contestație.
2) - Proprietara nu a făcut o înștiințare în vederea exprimării dreptului de preemțiune al Statului în sensul art.4 alin.5-8 din Legea 422/2001 și Ordinul nr.2645/2003,cu depunerea documentației necesare: înștiințare tip,copie legalizată a actului de proprietate,cadastru imobiliar,planuri ale imobilului,documentar fotografic interior/exterior.
3) - Cu privire la plata cheltuielilor de judecată consideră că instanța trebuia să aibă în vedere faptul că au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nu și chemarea în instanță a vânzătorului și cumpărătorului.
Analizând decizia prin prisma motivelor de recurs,instanța reține următoarele:
În afara argumentelor pertinente reținute de Tribunalul Brăila care conduc la concluzia că imobilului nu-i sunt aplicabile disp.art.4 alin.4 din Legea nr.422/2001,instanța de recurs adaugă următoarele:
1) - Din definiția dată de art.3 alin.1 lit.c din Legea nr.422/2001 se observă clar faptul că imobilul (casă de locuit) ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare poate fi calificat drept monument istoric (dacă îndeplinește condițiile legale),în nici un caz nu poate fi - noțiune definită de lege ca teren delimitat topografic cuprinzând creații umane în cadru.
Cu actele depuse,recurenta nu a făcut dovada că imobilul din B,str.- Publice nr.14-16 face parte din categoria monumentelor istorice și este clasat,ceea ce atrage obligația de respectare a dreptului de preemțiune a Statului,din următoarele considerente:
a) Invocă recurenta că,potrivit disp.art.60 alin.1 din legea nr.422/2001,lista cuprinzând monumentele,ansamblurile și siturile istorice,aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, și Istorice,din anii 1991-1992 rămâne în vigoare,ori imobilul în litigiu era menționat în acea listă sub denumirea "Centru istoric al municipiului B".
Aceste susțineri ale recurentei sunt incomplete.
Potrivit alin.2 din art.60 din Legea 422/22001 "Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor sunt obligate să înștiințeze,în scris,proprietarii sau titularii drepturilor reale asupra monumentelor istorice despre regimul juridic special al imobilelor în cauză și să le transmită obligația privind folosința monumentului istoric.
Dacă imobilul făcea parte din categoria prev.la art.60 alin.1 din Legea 422/2001,apărea obligația corelativă a reclamantei de înștiințare.
Ori,recurenta nu a făcut dovada că a încunoștiințat pe proprietar cu privire la regimul juridic al imobilului.
Potrivit art.17 alin.2 din Legea 422/2001,dacă era monument istoric,trebuia marcat obligatoriu printr-un semn distinctiv aplicat de Primăria Mun.B,ceea ce nu s-a întâmplat în speță.
Nu s-a făcut dovada că hotărârile invocate în susținerea ideii că ar fi vorba de un monument istoric (Decizia 319/20.02.1999 a Prefecturii B și Hotărârea nr.4/16.03.1995 a Consiliului Județean B) au fost publicate pentru a deveni opozabile proprietarului.
În concluzie,proprietarul imobilului nu a fost încunoștiințat niciodată de DIRECȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ȘI PATRIMONIU CULTURAL NAȚIONAL B cu privire la faptul că acesta ar avea un regim juridic special și că îi incumbau anumite obligații în exercitarea dreptului de folosință și dispoziție.
2) - Mai susține recurenta că vânzătoarea nu a făcut o înștiințare în vederea exprimării dreptului de preemțiune în sensul art.4 alin.5 din Legea 422/2001 și Ordinului Ministerului Culturii și Cultelor 2645/25.04.2003.
Ori,Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor 2645/25.04.2003 nu a fost publicat în Monitorul Oficial și atunci cum ar fi putut partea să aibă cunoștință de conținutul lui?, de formalitățile pe care acest act le impunea?
Potrivit art.10 alin.1 din Legea 422/2001 "intrarea în vigoare a legilor și celorlalte acte normative,inclusiv ordinele miniștrilor se face de la data publicării în Monitorul Oficial".
Din această cauză,instanța apreciază ca perfect valabilă încunoștiințarea pe care vânzătoarea a făcut-o Direcției Județene pentru Cultură și Culte cu adresa nr.628/23.07.2003 în care se aduceau la cunoștință: intenția de vânzare și prețul imobilului și se cerea ca recurenta să precizeze dacă este interesată (fila 34 dosar fond).
Răspunsul recurentei reclamante (fila 35 dosar fond) exprima clar faptul că nu a fost și nu este interesată de cumpărarea imobilului la acel preț și nu dorește ca Direcția Județeană pentru Cultură,Culte și Patrimoniu Cultural B să mai fie invocată în acțiunea proprietarei de vânzare cumpărare.
3) - Al treilea motiv,privind cheltuielile de judecată este vădit nefondat,mai ales în condițiile în care e formulat de un avocat,care se presupune că are cunoștințe juridice.
E evident că o acțiune în anulare vânzare cumpărare nu se poate judeca decât în contradictoriu cu protagoniștii contractului: vânzătorul și cumpărătorii,astfel încât aplicarea disp.art.274 Cod procedură civilă s-a făcut corect.
Din aceste considerente,având în vedere disp.art.312 alin.1 Cod procedură civilă,va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta DIRECȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU CULTURĂ, CULTE ȘI PATRIMONIU CULTURAL NAȚIONAL,cu sediul în B,str.- - nr.10-12,împotriva deciziei civile nr.125 din 17 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Galați,în contradictoriu cu intimații, având ca obiect acțiune în constatare.
Obligă pe recurentă către intimați la plata a 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Martie 2009.
Pentru jud.-, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
aflată în, -
cf.art.261 pr.civ.
PREȘEDINTE,
GREFIER
- -
: - /30.03.2009
: /03.04.2009
2 ex.
FOND:
APEL: -
Președinte:Anica IoanJudecători:Anica Ioan, Luminita Solea, Simona Bacsin
